De vorbă cu sufletul meu

Demostene Andronescu

O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.

Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.

O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

Ernest Bernea, Treptele bucuriei - la 22 de ani de la trecerea la cele veșnice

Horia Bernea, Coloană 

Uneori suntem nevoiţi să batem căile lungi ale vieţii sub un cer furtunos sub semnele unor zile ce ne vorbesc trist despre limitele cugetului şi faptei noastre; alteori mergem nimbaţi sub cupola de aur a aurorei.

Aşa e lumea noastră, aşa e viaţa noastră: cu triteţi şi frumuseţe; le purtăm pe toate cu încredere şi bunătate, cu rodnicia unui om adevărat. Omul, acela de colo sau acela din tine, acela de ieri, de azi şi de totdeauna, a biruit numai atunci când nu a preschimbat oricum şi pentru orice, nu şi-a trădat destinul pentru câştiguri de moment. E mai bine să nu reuşeşti, să fi biruit acolo unde cei mai mulţi biruie, degradându-se.

Deschide larg porţile inimii tale de om, făptură în care întreg universul a privit o dată, deschide lumii acesteia o altă cale, oricât de mică, o cale nouă, dreaptă, săgetătoare, cale de lumină în beznă, scară prinsă în cheutorile cerului, deschide-o din dragoste, din bunătate, din dărnicie, că e prea multă delăsare, prea multă trudă şi răutate, în care nici plânsul nu mai e plâns, rouă unei nopţi care se topeşte în lumină.

Viaţa omului e luptă şi îndemn. Ea poate fi povară şi bucurie, după cum poate fi ură şi dragoste, moarte şi creaţie. Din aceste virtualităţi, din libertate şi conştiinţa unui ideal uman superior se desprinde sensul tragic al existenţei noastre, dar tot de aici vine şi salvarea.

Omul este o fiinţă raţională şi spirituală. Spiritul activ îl îndeamnă să lupte, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască deplin, uneori cu voluptate, alteori cu sfinţenie, până la sublim. Necunoscutele condiţiei sale şi libertatea de a le cuceri îl fac o făptură tragică. Necunoscutele vieţii sale nu trebuie să-l degradeze, ci să-l înalţe, nu trebuie să-l deprime, ci să-l fortifice. Pentru ca aceasta să fie posibil, se impune cu necesitate o atitudine afirmativă în faţa vieţii. Dacă drama interioară există, ea nu trebuie să fie un izvor de amărăciune şi moarte, ci unul de bucurie şi creaţie.Viaţa noastră e joc ascuns de forme şi înţelesuri, dar e şi libertate de creaţie. Pentru cei buni viaţa este întrecere în joc şi frumuseţe, dar şi o cursă pentru cei întunecaţi. De aceea omul trebuie să-şi filtreze orizontul, să judece aspiraţiile. Omul, omul adevărat, trăieşte în duh luminat, trăieşte intens fiece pas din preajma lui săracă, în perspectiva unui cosmos bogat transfigurat.

Libertatea ne este dată, cale deschisă zărilor largi; o cale ce duce meşteşugit în zonele autentice ale naturii noastre intime şi ale lumii noastre întregi. Cucerirea acestor zone ne aduce lumina înţelesului şi ne purifică făptura. Izvoarele vieţii sunt aproape; le auzim murmurul şi le simţim puritatea. Din ele se nasc gândul şi fapta noastră, cântecele zilelor de mâine.

Oamenii aleargă şi ostenesc cu priviri însetate căutând "mai binele". Adevărul şi frumuseţea le stau în preajmă pentru că ele sunt pretutindeni. Numai să fii om mai mult mâine decât astăzi.

Dacă condiţia noastră ne arată uneori mizerabili, e numai pentru că ne-am trăit destinul. Să căutăm locul unde spiritul nostru ne scutură de poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca treptele bucuriei.Pentru aceasta să rămânem singuri şi curaţi doar o clipă, în faţa propriei noastre conştiinţe: poate că judecătorul suprem va vorbi."

Sursă: Blog-Te salut, viaţă! - Fragment din Treptele Bucuriei, de Ernest Bernea

Sursă foto: Graficante.ro

*

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate.

Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.

După aşa-numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide, a fost angajat cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Până în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la mânăstirea Cernica.

Horia Brad - Revista Rost nr. 18 din august 2004

O mărturie despre Gheorghe Jimboiu: Trăiam amândoi bucuria învierii mele

 Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima şi ultima dată în viaţa mea am avut o întunecare a minţii şi o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înţelege, decât eu, cel care am trăit-o.

Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conştiinţa şi mintea.

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis şi fără frică credinţa în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea şi conştiinţa, şi atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

Cei care îşi închipuie că în încercări excepţionale se poate face faţă numai cu puterile proprii, se înşeală şi se vor înşela până la sfârşitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fără Mine nu veţi putea face nimic»?

De aceea, când nu am strigat şi nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbuşit. Şi prăbuşirea mea a fost mare, pentru că satana mi-a chinuit sufletul şi m-a torturat timp de trei ani.

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Şi, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăciunea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însa a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeala cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: «Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana».

Rugăciunea, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi, este comuniunea omului credincios cu Dumnezeu. Prin ea, omul sta de vorbă cu Dumnezeu, Îl adoră, Îl măreşte, Îi mulţumeşte, Îi spune pasurile şi necazurile, Îl roagă să-l ierte, Îi cere ajutor şi mila etc [...]

După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. [...]

Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit şi mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă posedă, îmi răvăşea sufletul.

Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita
niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu - acesta era numele tânărului - se uita la mine.

A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu - mă luase de mână - m-a făcut să-l urmez.
Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:

- Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.

În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:

- Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi la Piteşti?

I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.

- O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.

- De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?

La răspunsul meu negativ, a continuat:

- De plâns, ai plâns?

Din nou, nu.

- Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.

După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.

- Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.

- Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.

După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.

De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.

- Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal. Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.

Nu întâmplător l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Secţie. L-am cunoscut pentru a înţelege posibilităţile omului de a-şi mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Şi nu întâmplător ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueraș, ateul întors la dreapta credinţă la apusul vieţii.

Se apropiau Paştile şi puterile mele fizice şi sufleteşti se epuizaseră. În toată fiinţa mea se instalase, fără să-mi dau seama, o nelinişte sau poate o presimţire, că se va întâmpla ceva cu mine. Trăiam emoţia celui aflat în faţa morţii. Dar mie nu-mi era frică de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci mă temeam că din clipă în clipă îmi voi pierde minţile pentru totdeauna.

Era în Sâmbăta Paştelui. Cu o zi înainte mă rugasem, atât de adânc, cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea; în acelaşi timp, trăiam însă şi disperarea că rugăciunea nu-mi e ascultată.

Sâmbătă seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopţi nu-mi mai găseam somnul. Spre miezul nopţii, ceva m-a îndemnat să mă dau jos şi să mă mişc prin cameră. M-am apropiat de geam şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se părea venind din altă lume, atât era de armonios.

Am căzut în genunchi în faţa ferestrei şi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi curgă şiroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ţi milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Asemăn vindecarea mea, pentru că vindecare a fost, cu ispăşirea unui om care duce o mare povară în spate, până cade sub greutatea ei şi nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul şi el se simte după aceea, dintr-o dată, atât de uşor de parcă ar zbura. Aşa m-am simţit şi eu îndată ce forţă aceea satanică m-a părăsit.

Am căzut cu capul pe ciment, leşinat, cu cămaşa udă de transpiraţie şi lacrimile nu mai încetau să-mi curgă şiroaie. Mi-am simţit fruntea udată de lacrimile căzute pe cimentul rece pe care l-am sărutat. Erau lacrimile căinţei pe care Dumnezeu binevoise să le primească, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu vărsasem o lacrimă, dar acum sufletul îmi era scăldat în baia căinţei şi a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaiştiind unde mă aflam; mă simteamun alt om şi eram atât de uşor, de parcă pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine.

Am îngenuncheat din nou şi, întins cu faţa la pământ, am strigat din toată suflarea mea: „Doamne, eşti atât de bun şi de milostiv cu cei păcătoşi, încât nu ştiu cum aş putea să-Ţi mulţumesc!”

Şi atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndrăcit: „Iată, te-ai făcut sănătos, mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!”. Şi inima mea a simţit o bucurie care nu se poate înţelege decât de cel ce a trăit-o. Dacă până atunci fusesem în iad, în acel moment simţeam că fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: „Hristos a înviat!”.

„Adevărat a înviat!”, mi-a răspuns, plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă, pe Jimboiu. Trăiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut să-i mulţumesc pentru îndrumare dar el s-a mulţumit să zică: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu şi mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am văzut tot; nici eu nu dormeam. Mă bucur din toată inima pentru tine”.

Se făcuse ziuă şi cei din cameră s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii mă scălda în razele ei. Eram un alt om, pentru că: „pierdut am fost şi m-am aflat, mort am fost şi-am înviat”.
Am revenit pe prici, m-am întins şi m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seară au reuşit camarazii să mă trezească. Nu mai dormisem aşa de patru ani de zile.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării).