Sfântul Timotei de la Esfigmenu

Sfântul Timotei a fost un ţăran din satul Kisani, în ţinutul Traciei. Numele său de botez era Triantafilos. Ajungând la vârsta potrivită, s-a însurat, iar după câţiva ani a devenit tată, având două fete.

Familia ducea o viaţă liniştită şi plăcută lui Dumnezeu. Neputând să vadă acest lucru, vrăjmaşul s-a înfuriat şi a făcut tot ce putea ca să strice armonia căsniciei lui Timotei şi a soţiei sale. Astfel, el a aprins pofta unui anume musulman pentru nevasta lui Timotei. Acel musulman, neputându-şi stăpâni patima, a răpit-o cu silnicie. Apoi a izbutit s-o înduplece să se facă musulmană şi a adăugat-o haremului său.

Triantafilos era copleşit de mâhnire de această îndoită nenorocire căzută asupra soţiei sale, care-şi pierduse nu numai căsnicia, ci şi mântuirea, prin păcatul apostaziei. Şi întrucât, sub jugul turcesc, creştinii nu aveau nici un fel de drepturi în astfel de situaţii, el nu avea nici o nădejde să o recapete prin mijloace legale.

Dar dragostea lui pentru ea nu a murit. Astfel că s-a întors către Atotmilostivul Ziditor cu rugăciune stăruitoare, ca să facă cumva spre a întoarce inima soţiei sale la prima ei dragoste. Totodată, temându-se ca fiicele sale să nu păţească şi ele ceva asemănător, le-a trimis să fie crescute de nişte rubedenii.

Între timp, dorinţa lui Timotei ca soţia sa să se întoarcă a crescut. Pe lângă rugăciunea de zi şi noapte pentru ea, el a început să-i trimită şi mesaje tainice prin alţii, cerându-i să se lepede de credinţa musulmană şi arătându-i chinurile veşnice ce îi aşteaptă pe cei ce mor în apostazie.

Cu timpul, rugăciunile lui au fost auzite, căci Tatăl ceresc a aprins în inima ei dorinţa de a se întoarce la felul de viaţă de mai înainte. Acum islamul şi noul ei „soţ” o dezgustau. Venindu-şi în fire, şi-a plâns cu amar păcatele şi a hotărât să ajungă iar liberă.

Ştia că răpitorul ei nu ar lăsa-o să plece cu uşurinţă, aşa că i-a trimis veste lui Triantafilos să se prefacă că primeşte credinţa musulmană şi apoi, prin judecată, să o redobândească de la răpitorul ei. Se părea că nu există altă cale să poată scăpa din harem. Ea i-a mai spus că după ce va scăpa, ar putea să se facă amândoi călugări, spre a se pocăi şi a afla tămăduire păcatelor lor.

Foarte bucuros pentru dorinţa soţiei sale de a se întoarce la Hristos, Timotei a încuviinţat cu plăcere acest plan. El s-a gândit la Sfântul Pavel, care spunea cândva că pentru folosul fraţilor săi iudei ar primi şi a fi anatema de la Hristos (Rom. 9, 3). Deci punându-şi nădejdea în Dumnezeu, s-a dus în faţa judecătorilor turceşti şi le-a vestit dorinţa sa de a se face musulman. A fost îndată primit şi după ce a fost tăiat împrejur (după obiceiul musulman), i s-a dat soţia înapoi.

O vreme ei au încercat să trăiască printre musulmani, ţinând în taină credinţa lor creştinească şi toate rânduielile bisericeşti. Dându-şi seama că turcii erau tot mai bănuitori faţă de ei, au fugit în taină în oraşul Enos. De acolo au plecat la Chidonia, unde Timotei şi-a lăsat soţia într-o mănăstire. Apoi s-a dus în Sfântul Munte Athos.

Acolo a intrat în viaţa monahală în Marea Lavră a Sfântului Atanasie. Pocăindu-se fierbinte de păcatul său de neocolit, s-a osârdit cu vitejie în viaţa monahală. Nu după mult timp, văzând igumenul râvna noului călugăr, 1-a tuns cu numele de Timotei. Apoi Viaţa sa povesteşte: „Primind chipul îngeresc (schima mică), şi-a îndoit nevoinţele, şi se afla precum un înger între fraţii Lavrei, împodobindu-se cu neprihănirea şi adânca smerenie. Şi-a împlinit ascultările date lui cu deosebită dăruire şi a trăit astfel în Lavra şapte ani, întărindu-se tot mai mult cu duhul”.

Apoi s-a aflat între călugării din Sfântul Munte că unul dintre ei, Agatanghel, de la mănăstirea Esfigmenu, luase cununa muceniciei din mâinile turcilor. La fel ca Timotei, Agatanghel se lepădase odinioară de Hristos. Acum, asemeni lui Agatanghel, Timotei începea să simtă că şi el trebuie să dea mărturie lui Hristos în acest chip hotărâtor. Ştia însă că trebuie să ceară sfatul înţelept al bătrânilor, spre a se pregăti cum se cuvine pentru chinurile muceniciei.

Astfel, cu blagoslovenia igumenului său, Timotei s-a mutat la mănăstirea Esfigmenu, spre a fi călăuzit de acelaşi părinte care-l pregătise pe Agatanghel pentru mucenicie. Mergea zilnic la moaştele Noului Mucenic Agatanghel, cerându-i să-l ajute în timpul chinurilor. Apoi Viaţa sa spune: „Cum vom vedea, Sfântul Agatanghel a plecat urechea la rugăciunea lui Timotei, căci inima lui era aşa de înflăcărată de dragostea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, încât nu mai putea să îndure şi dorea să sufere cât mai curând pentru dulcele Domn Iisus”. În sfârşit, stareţul i-a dat voie lui Timotei să-şi arate credinţa în Hristos înaintea stăpânirii turceşti din Adrianopole.

Deci a plecat cu bucurie să îmbrăţişeze mucenicia, pe care a şi primit-o din mâinile turcilor în Adrianopole, la 29 octombrie 1820.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei 

Sfintii Terentie şi Neonila

Frescă, Catedrala românească din Nurnberg

Terentie şi Neonila au fost blagosloviţi să aibă şapte copii. Deplin uniţi în Hristos, cu toţii au părăsit această viaţă ca mucenici şi împreună s-au întâlnit cu Împăratul şi Dumnezeul lor.

Locul şi timpul anume al muceniciei lor este necunoscut. Însă avem numele tuturor celor şapte copii ce au suferit mucenicia împreună cu părinţii lor. Sfinţii Terentie şi Neonila: Vila, Sarvil, Nita, Ierax, Teodul, Fota şi Eunichie. Când s-a apropiat clipa muceniciei lor, sfinţii părinţi s-au rugat lui Dumnezeu nu pentru ei înşişi, ci unul pentru celălalt şi pentru copiii lor. Toţi nouă au fost decapitaţi pentru credinţa lor în Domnul Iisus Hristos. Iar Biserica îi cinsteşte pe toţi nouă ca Sfinţi Mucenici în această zi.

Sursă: Blog - Taina Căsătoriei

14 octombrie: Sfântul Ignatie din Mitilena

Sfântul Ignatie - Ignatios - (1480-1566) al cărui nume de botez era Ioannis Agallianos, este unul dintre cele mai importante personalităţi din Insula Lesbos, din secolul al XVI-lea. Datele sale biografice nu sunt păstrate cu mare precizie, însă se crede că s-a născut în jurul anului 1480, în localitatea Farangas, de lângă Kalloni. Tatăl său era preot, căruia i-a şi urmat la slujirea Altarului, căsătorindu-se şi fiind preot în acelaşi sat.

Hagiograful care i-a scris viaţa mărturiseşte că încă din copilărie, Sfântul Ignatie tindea spre viaţa călugărească, însă, spre a nu-şi mâhni tatăl, el s-a căsătorit cu o femeie evlavioasă, cu numele de Maria. La scurt timp după căsătoria să, el a fost hirotonit pe seama satului Farangas. După ce şi-a pierdut soţia şi toţi copiii, în afară de Metodie (care a şi vieţuit în Mănăstirea Leimonos), în urma unei epidemii ce cuprinsese întreaga insulă, el s-a dedicat vieţii monahale.

Foarte aproape de localitatea Farangas, se afla o bisericuţă abandonată, despre care tradiţia locului spunea că este "biserica centrală a Mănăstirii bizantine "Panaghia tis Myrsinis", menţionată într-un document patriarhal din anul 1331. El va reconstrui aceasta bisericuţă, care se afla pe pământul moştenit de la părinţi, unde se va şi aşeza, împreună cu tatăl său, bătrânul Manuel, şi cu fiul său, tânărul Metodie - Methodios. Aici ei au mai ridicat o mână de încăperi, ajungând la a transforma locul în mănăstire.

În momentul în care lângă ei au apărut mai mulţi creştini dornici de o viaţă monahală, Sfântul Ignatie a hotărât să înfiinţeze două mănăstiri: o mănăstire pentru femei în Myrsiniotissa şi o mănăstire pentru bărbaţi într-alt loc. Acel loc se va dovedi a fi acela pe care se mai înălţau încă ruinele unei biserici închinate Sfântului Arhanghel Mihail. Şi acel loc aparţinea tot familiei Agallianos. Aici a luat fiinţă Mănăstirea Leimonos, stareţ fiind însuşi Sfântul Ignatie.

În lună martie a anului 1530, Sfântul Ignatios şi-a scris testamentul, care se păstrează până astăzi, în două manuscrise din muzeul monahal. Testamentul său, însoţit de încă trei scrisori, scrise mai târziu de către stareţ, către maicile din Mănăstirea Myrsiniotissa, a constituit Tipicul (rânduiala zilnică monahală) şi regulile pe care cele două mănăstiri întemeiate de el aveau să le urmeze.

La scurt timp după scrierea testamentului său, sfântul a călătorit la Constantinopol. În vremea şederii sale acolo, mitropolitul de atunci din Methymna, Makarios, era şi el în trecere prin capitala Bizanţului: Sfântul Ignatie avea să fie ales, de către Sfântul Sinod, şi din dorinţa lui Macarie, drept succesor al său în zonă.

Data trecerii sale la Domnul este mult discutată. În orice caz, un document de curte, care se păstrează până astăzi în arhiva de documente otomane a mănăstirii, menţionează drept an al morţii sale, anul 1566. Sfântul Ignatie a fost înmormântat în sanctuarul din biserica centrală a Mănăstirii Myrsiniotissa.

Autor: Teodor Dănălache

Sursa: Creştin Ortodox

9 octombrie: Sfinţii Andronic şi Atanasia

Sfinţii Andronic şi Atanasia au fost o pereche evlavioasă şi înstărită, trăind în Antiohia veacului al şaselea. Pentru virtutea sa, ca şi pentru măiestria sa deosebită ca argintar, Andronic ajunsese cunoscut chiar şi împăratului.

O vreme, această familie sfântă obişnuia să-şi împartă bunurile în trei părţi. Prima parte o foloseau pentru milosteniile îmbelşugate date săracilor; a doua parte o foloseau spre a împrumuta bani fără dobândă oricui avea nevoie de acest fel de ajutor; iar a treia parte o păstrau pentru trebuinţele casei şi familiei lor.

Acest chip de vieţuire – făcând mult bine celorlalţi în fiece zi – le-a adus multă bucurie. Oricine avea vreo trebuinţă alerga la casa lor, unde afla alinare şi ajutorul trebuincios. Andronic şi Atanasia erau cu adevărat neagonisitori (amisthos), alinătorii tuturor şi vistierie tuturor celor suferinzi şi necăjiţi. Andronic şi Atanasia aveau doi copii, Ioan şi Măria. Însă cei doi copii au murit în aceeaşi zi, pe când erau mici. Tatăl şi-a domolit durerea şi şi-a văzut de meseria sa, lucrând cu mai multă răbdare decât înainte şi în tăcere. Atanasia avea inima zdrobită şi îşi trecea vremea pe lângă mormântul ce cuprindea pe micuţii ei, în biserica Sfântului Iulian. Stătea acolo, aplecându-se spre mormânt şi suspinând: „Să mor şi eu cu copii mei, să zac alături de ei”. Dar noaptea, când totul era liniştit şi candelele pâlpâiau slab în biserică, înaintea femeii ce plângea s-a oprit un călugăr care i-a spus: „Femeie, de ce te jeluieşti ? Pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească ?”

Iar ea a zis: „Nu te mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut, şi pe aceştia i-am îngropat împreună astăzi”. Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânşii ? Căci zic ţie, în ce chip caută firea omenească hrana şi nu se poate a nu-i da ei, tot aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe care-L roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământeşti; drept aceea, nu ne lipsi pe noi şi de cele cereşti”. Auzind acestea, toată mâhnirea Atanasiei s-a preschimbat în bucurie, dar când s-a uitat după călugăr, ca mai mult să vorbească cu el, nu l-a mai aflat. Atunci s-a dus la cel ce păzea uşile şi l-a întrebat: „Unde este părintele acela ce era în biserică ?” El a răspuns: „Nu a fost nici un părinte aici”. Atunci ea a ştiut că i s-a arătat Fericitul Mucenic Iulian în haine de călugăr. Ducându-se apoi, a venit la soţul ei şi i-a spus toate, rugându-l ca împreună să se lepede de lume şi să se retragă într-o mănăstire, unde să se poată pregăti ca să se întâlnească cu micuţii lor. El a încuviinţat, căci inima îi era împovărată şi toate nădejdile şi ambiţiile sale din această lume se sfârşiseră atunci când pământul s-a închis peste chipurile palide ale copiilor săi.”

Deci Andronic şi Atanasia şi-au împărţit restul averii pentru întreţinerea săracilor şi ajutorarea monahilor. Părăsind Siria, s-au dus la Ierusalim. De acolo au plecat în Egipt, unde au cerut îndrumarea Sfântului Daniil Schiteanul (7 iunie). El l-a sfătuit pe Andronic să meargă la mănăstirea Tavennisioţilor. Întrucât Atanasia trecuse de mijlocul vieţii, el a sfătuit-o să-şi taie părul şi să se îmbrace ca un pustnic. I-a rânduit să trăiască într-o chilie dintr-o lavră a schitului şi i-a poruncit să se întâlnească cu ceilalţi călugări numai la Liturghie, în Ziua Domnului. Se pare că ea a fost printre primele femei ce au trăit pustniceşte în pustia Egiptului.

După doisprezece ani de despărţire, Atanasia – îmbrăcată încă în veşminte de pustnic şi având acum numele de Atanasie – şi-a întâlnit soţul pe când călătoreau amândoi spre Ţara Sfântă. Ea l-a recunoscut, el însă nu a recunoscut-o – atât de schimbată îi era înfăţişarea de anii de aspră nevoinţă. Au stat de vorbă o vreme, apoi au hotărât să-şi urmeze pelerinajul împreună. După cercetarea locurilor sfinte, s-au întors împreună în Egipt. Şi ajungând la locul unde se întâlniseră, Andronic arătă cu băţul şi zise: „Drumul meu e încolo”. Iar ea, arătând în altă parte, zise: „Iar al meu dincolo”. Şi amândoi erau plini de întristare. Apoi Andronic grăi: „Frate Atanasie, amândoi suntem bătrâni şi nu se cade să locuim singuri. împreună cu tine m-am simţit deosebit de bine, şi acum nu mă îndur să mă despart de tine. Vino şi stai cu mine în chilie, iar dacă eu mor mai întâi, tu să-mi închizi ochii; iar de vei muri tu mai întâi, eu a să-mi pun mâna pe ai tăi”. Atunci Atanasia s-a întors cu faţa şi a lăcrimat puţin, apoi a grăit: „Am să vin cu tine, frate”. Deci cei doi bătrâni s-au regăsit, dar Andronic nu ştia că însoţitorul lui era soţia sa; simţea doar o mare înduioşare şi dragoste pentru tovarăşul său.

Trecând încă doisprezece ani, timp în care nimeni nu i-a descoperit taina, nici chiar soţul ei, Atanasia s-a îmbolnăvit grav. Puţin înainte de plecarea din viaţă, ea şi-a zgâriat numele adevărat pe o ţiglă. Văzând scrierea, Andronic a lăcrimat şi s-a aruncat asupra trupului ei, strigând: „Aceasta e soţia mea Atanasia !”

Auzind uimitoarea ei vieţuire, călugării din toate mănăstirile şi sihaştrii din cele mai depărtate ţinuturi s-au adunat la îngropăciunea ei. Cu stâlpări şi ramuri înverzite şi înveşmântaţi în alb (cum era obiceiul în schit), au dus trupul ei la locul de odihnă, şi cu mare bucurie l-au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce a mărit astfel numele Său întru ea.

Deşi un alt pustnic stăruia ca Andronic să se alăture lui într-un alt loc, el n-a voit să părăsească chilia pe care o împărţise cu soţia sa, zicând că va rămâne acolo până ce Domnul îl va lua să se reîntâlnească cu ea. După opt zile a murit şi fericitul Andronic, reîntâlnindu-şi soţia credincioasă în împărăţia cea cerească. Slujba lor la Utrenie zice aşa: „însoţitoare avut-a Andronic pe Atanasia, şi întru nevoinţele cele de pe pământ, şi în tăria cerurilor”.

Şi dezbinare mare s-a făcut între monahi pentru a şti unde să se ducă sfintele moaşte ale sfintei perechi, căci amândouă mănăstirile lor le râvneau.

Stihiri la Vecernie, glas 4

Părăsind toată tirania vieţii şi urând avuţia, şi din dezmierdarea cea trecătoare schimbându-vă, aţi ridicat Crucea ca un jug dumnezeiesc şi aţi urmat lui Hristos, şi aţi locuit la verdeaţa cea cerească minunat, întru care veselindu-vă dimpreună, aduceţi-vă aminte pentru noi, cei ce cu credinţă ne aducem aminte de voi, şi cu dragoste săvârşim sfântă şi cinstită pomenirea voastră, sfinţilor.

Lipsitu-v-aţi de însoţirea cea drăgăstoasă a copiilor cu porunca lui Dumnezeu, şi în viaţă rămânând neschimbaţi, aţi ridicat glasul cel viteaz al lui Iov şi aţi strigat: Domnul a dat, Domnul a luat; pentru aceea, cu lesnire aţi săvârşit lucrul cel dorit, şi mutându-vă către pustietăţi şi către locurile cele sfinte, cu bucurie v-aţi arătat pereche preasfântă.

Cântarea a treia la Utrenie, glas 8

Din rai s-a scos Adam, pentru sfatul Evei, dară tu, înţelepte, de sfatul soţiei tale ascultând, acum dimpreună cu ea în rai petreci, pururea bucurându-vă, fericite Andronic.

Sursă: Blog - Taina Ortodoxiei

Sfântul Ammun Egipteanul

Sfântul Ammun (Ammon sau Ammonie) a trăit în Egipt în veacul al patrulea. Pe când era încă mic a rămas orfan şi a fost crescut de unchiul său. Ajungând la vârsta de douăzeci şi doi de ani, unchiul său l-a convins că trebuie să se însoare. În noaptea nunţii, Ammun şi-a înduplecat tânăra mireasă să trăiască împreună cu el în feciorească curăţie, pentru dragostea lui Hristos. Îşi câştiga cele trebuincioase traiului din grădinărit şi cultivarea pământului.

În fiecare după-amiază Ammun şi soţia sa citeau împreună Vecernia. Apoi mâncau şi se retrăgeau în odăi deosebite spre a se odihni. Dimineaţa în zori se întâlneau din nou şi citeau Untrenia împreună. Cu această vieţuire simplă şi întru bucuria Domnului, ei au ajuns la cea mai înaltă virtute. Căsnicia lor a continuat în acest chip vreme de optsprezece ani.

Într-o zi, soţia lui Ammun l-a îndemnat să-şi lase casa, spunându-i că dorea ca el să se facă unealta mântuirii altora, aşa cum fusese şi pentru ea. Îndată el a plecat cu bucurie în pustia Nitriei; iar ea a întemeiat o mânăstire de femei în casa sa. Aceasta se întâmpla în anul 330.

Ammun a fost primul pustnic trăitor în pustia Nitriei, care avea să fie unul dintre cele trei centre principale ale monahismului egiptean în veacul al patrulea. Astfel, Sfântul Ammun e socotit a fi al treilea întemeietor al monahismului egiptean, după Sfântul Antonie cel Mare (17 Ianuarie) şi Sfântul Pahomie (15 mai). Ammun a trăit în pustie, în aspră nevoinţă, vreme de douăzeci şi doi de ani.

În tot acest timp se întâlnea cu soţia sa de două ori pe an. Erau prilejuri de mângăiere, îndemn şi îmbărbătare pentru amândoi. Darul facerii de minuni şi discernământul duhovnicesc pe care Dumnezeu i l-a dat lui Ammnun slujea ajutorării şi îndreptării slăbiciunii firii omeneşti. Cu adevărat, se făcuse unul dintre cei mai mari Părinţi ai pustiei.

Sfântul Ammun a fost prieten apropiat al sfântului Antonie cel Mare. Când Ammun a murit în Nitria, în 353, Sfântul Antonie a văzut pe fereastra chiliei sale sufletul  lui Ammun urcând spre înălţimi. El le-a spus fraţilor aflaţi împreună cu el: „Astăzi Avva Ammun s-a mutat de aici, şi văd sfântul său suflet purtat de îngeri spre ceruri”.

Sursă: Blog Taina Căsătoriei

Sfântul Grigorie Luminătorul - Arhiepiscopul Armeniei

Sfântul Grigorie Luminătorul, Arhiepiscopul Armeniei, a cărui pomenire se face astăzi, 30 septembrie, de către Biserica Ortodoxă, s-a născut, după unele izvoare în anul 240, iar după altele în 257, în provincia Balhaven, din Armenia Mare. Părinţii săi erau păgâni şi făceau parte din familia regală a Armeniei, ocupând demnităţi importante în stat. Tatăl Sfântului era rudă cu Artaban, regele Persiei de atunci care era de origine partă. Nobilii persani nesuportând faptul că un part conduce regatul persan în frunte cu Hartasil, unul dintre cei mai importanţi conducători persani, îl ucid pe regele Artaban. Aflând despre această crimă, regele Armenie, Cursar, fratele lui Artaban, porneşte un război împotriva Persiei care va dura timp de 10 ani. Noul rege al Persiei, Artasil, l-a pus pe tatăl Sfântului Grigorie, Anac, să meargă în Armenia pentru a determina înlăturarea de la conducerea acestui regat a lui Cursar. Anac prin vileşug, împreună cu fratele său, îl ucid pe regele Armeniei, Cursar. Demnitarii lui Cursar îi omoară pe Anac şi fratele său şi pe toţi membrii familiilor acestora, cu excepţia a doi dintre copiii lui Anac care fiind prunci sunt ascunşi de o rudenie a acestora şi au scăpat cu viaţă. Unul dintre aceşti copii a fost Sfântul Grigorie Luminătorul. El a fost salvat şi ascuns în Cezareea Capadociei unde a fost crescut în credinţa creştină.

Ajungând la maturitate, Sfântul Grigorie s-a căsătorit şi a avut doi copii pe Aristarh şi Vartanes sau Ortan. După ce a fost hirotonit preot, Sfântul Grigorie s-a întors în ţara sa, Armenia, începând să propovăduiască cu timp şi fără timp cuvântul lui Dumnezeu conaţionalilor săi armeni, convertindu-i pe mulţi dintre aceştia la creştinism. Cu ajutorul împăratului roman Diocleţian, Tridat, fiul lui Cursar, devine rege al Armeniei şi sub influenţa persecuţiilor lui Diocleţian din Imperiul Roman, începe şi el o persecuţia împotriva creştinilor în regatul Armeniei. În timpul acestor persecuţii are foarte mult de suferit şi Sfântul Grigorie care prin harul primit de la Bunul Dumnezeu săvârşeşte multe minuni spre încredinţarea adevărului credinţei creştine. Văzând că nu are niciun rezultat în ceea ce priveşte determinarea Sfântului Grigorie de a apostazia, regele Tridat porunceşte să fie aruncat într-o groapă, în oraşul Artaxat, plină de noroi, cu şerpi, cu viermi şi cu tot felul de necurăţii. Aici a petrecut Apostolul Armeniei nu mai puţini de 14 ani, hrănit de bunătatea şi milostivirea unei văduve, care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi dădea în fiecare zi o bucată de pâine şi apă dintr-un ulcior. În aceşti 14 ani, Tridat, cu ajutorul Imperiului Roman a reuşit să îi învingă pe perşi şi să cucerească mare parte din Persia şi Siria, extinzând persecuţia împotriva creştinilor şi în aceste teritorii. În aceeaşi perioadă, Diocleţian declanşează cea mai mare persecuţie din istoria creştinismului. Din această cauză, mulţi creştini şi-au căutat refugiul în afara graniţelor Imperiului Roman, între aceştia aflându-se şi un grup de treizeci şi şapte de fecioare, care s-au refugiat în Armenia. Printre ele era şi frumoasa Ripsimia, pe care o dorea ca soţie împăratul roman. Diocleţian i-a scris prietenului său Tridat, regele Armeniei, cerându-i să o găsească şi să i-o trimită pe Ripsimia, sau, dacă o vrea, să o păstreze el de soţie. Soldaţii regelui Tridat identifică grupul de fecioare şi Ripsimia s-a predat de bună voie, pentru a salva viaţa celorlalte. Sfânta Muceniţă Ripsimia, întărită de Dumnezeu, nu cedează regelui Tridat, acesta poruncind să fie ucisă ea şi celelalte 36 de fecioare.

În urma persecuţiilor pe care le-a făcut împotriva creştinilor, Dumnezeu a îngăduit asupra lui Tridat o boală cumplită, un fel de nebunie. El se credea a fi mistreţ şi sfâşia tot ceea ce era jurul său. Sora regelui Cusaroducta, rugându-se Bunului Dumnezeu pentru vindecarea fratelui ei, într-o noapte i s-a arătat îngerul Domnului, spunându-i că fratele ei nu se va tămădui decât atunci când Sfântul Grigorie va fi scos din groapă. Sfântul Grigorie este scos din groapa în care a stat 14 ani şi prima sa grijă este înhumarea creştinească a trupurilor fecioarelor, care de nouă zile stăteau neîngropate. Apoi, fiind spălat şi îmbrăcat cu haine curate este adus înaintea lui Tridat. Apostolul armenilor, rugându-se Bunului Dumnezeu şi prin darul pe care l-a primit de la Domnul nostru Iisus Hristos l-a tămăduit spre bucuria tuturor armenilor. Apoi, toţi armenii în frunte cu regele Tridat s-au convertit la creştinism şi au construit o frumoasă biserică pe locul unde au fost îngropate trupurile muceniţelor Ripsimia, Gaiani şi a celor împreună cu ele în timpul persecuţiei lui Tridat. Apoi, regele Tridat l-a trimis pe Sfântul Grigorie în Cazareea Capadociei la Arhiepiscopul Leontie pentru a fi hirotonit Episcop. La întoarcere Sfântul Grigorie a adus cu sine preoţi şi diaconi pentru a-l ajuta în lucrarea pastorală.

Sfântul Grigorie a alcătuit alfabetul armenesc şi a tradus în limba armeană biblia. El este considerat ctitorul culturii armene. Înaintat în vârstă, Sfântul Grigorie participă la Sinodul Ecumenic din 325 şi semnează al treizeci şi şaselea Părinte din cei 318 prezenţi la cel dintâi Sinod Ecumenic. În anul 331 a lăsat ca Episcop al Armeniei, în locul său, pe fiul său Aristarh şi s-a retras într-o peşteră din Mania, unde a trăit în sihăstrie. Acolo s-a mutat la Domnul în anul 332.

Sursă: Basilica

26 Septembrie - Sfinţii Chiril şi Maria

Aflǎm în aceastǎ Viaţǎ o deosebit de mişcǎtoare legǎturǎ între un fiu şi pǎrinţii sǎi – un fiu afierosit cu totul lui Dumnezeu încǎ înainte de a se naşte şi care totuşi trǎieşte cu pǎrinţii sǎi şi are grijǎ de ei pânǎ la moartea acestora.

Cam tot ceea ce ştim despre aceastǎ sfântǎ pereche  vine din prima biografie a fiului lor, preaiubitul Sfânt Serghie din Radonej (25 septembrie).

Biografia a fost scrisǎ de Epifanie cel Înţelept, unul dintre ucenicii Sfântului Serghie. La începutul Vieţii Sfântului Serghie, el scrie: „Acest Serghie s-a nǎscut din pǎrinţi de neam şi drepţi. Numele tatǎlui sǎu era Chiril, iar al mamei Maria. Amândoi aveau o viaţǎ plǎcutǎ lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, împodobiţi cu toate virtuţile pe care le iubeşte Dumnezeu. Cǎci Dumnezeu nu lasǎ ca un copil, pe care vrea sǎ-l facǎ sǎ strǎluceascǎ, sǎ se nascǎ din pǎrinţi nedrepţi. Ci, mai curând, El pregǎteşte de mai înainte şi rânduieşte asemenea pǎrinţi preacinstiţi, lǎsându-i sǎ zǎmisleascǎ pe cel plǎcut al Sǎu. O prealǎudatǎ Pronie! O, bunilor pǎrinţi, ce aţi dat naştere unui asemenea copil”

Maria s-a îngrijit îndeosebi de copil, încǎ de când se afla în pântecele ei, luând seama în chip deosebit la viaţa ei duhovniceascǎ. Stǎruinţa ei a crescut dupǎ ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei pe când se afla la Sfânta Liturghie, lucru care i-a uimit pe toţi cei prezenţi. La început ea s-a speriat, dar a luat-o ca pe un semn de la Dumnezeu.

Semnul a îndemnat-o sǎ fie nu doar mai râvnitoare la rugǎciune, ci şi la post. Din acel moment şi pânǎ la naşterea copilului, ea s-a lipsit cu totul de mâncǎruri grase, carne, lapte, peşte şi bǎuturi alcoolice. Astfel, Epifanie scrie: „Cǎci la fel ca zǎmislirea, şi naşterea a avut loc cu post şi rugǎciune” Şi atât ea, cât şi Chiril, au fost într-un gând: „Dacǎ copilul va fi bǎiat, sǎ fǎgǎduim cǎ-l vom duce la bisericǎ şi îl vom da lui Dumnezeu, Care singur este Fǎcǎtorul de bine al tuturor”.

Dupǎ naşterea lui, pǎrinţii l-au afierosit cu adevǎrat lui Dumnezeu. La botez, la patruzeci de zile, preotul, Pǎrintele Mihail, i-a dat numele de Bartolomeu. Când pǎrinţii au spus pǎrintelui Mihail despre felul cum copilul a strigat din pântece  în timpul slujbei, el le-a povestit multe lucruri din Sfânta Scripturǎ despre felul cum Dumnezeu alege şi blagosloveşte pe anumiţi oameni chiar înainte de naştere. Iar despre Bartolomeu, Părintele Mihail a spus pǎrinţilor: „Bucuraţi-vǎ şi vǎ veseliţi, cǎci va fi vas ales de Dumnezeu, sǎlaş şi slujitor al Sfintei Treimi. Îmbǎrbǎtaţi astfel, Chiril şi Maria crescurǎ pe Bartolomeu întru frica Domnului.

Când Bartolomeu a crescut, a înfǎţişat pǎrinţilor sǎi dorinţa sa arzǎtoare de a urma viaţa monahalǎ. Ei l-au rugat ca mai întâi sǎ aibǎ grijǎ de ei, ceea ce el a şi fǎcut:

„Acest minunat fecior fǎgǎdui cu bucurie sǎ le slujeascǎ atâta vreme cât vor trǎi. Şi din acea zi s-a strǎduit sǎ placǎ pǎrinţilor sǎi zilnic, în toate chipurile cu putinţǎ, spre a dobândi rugǎciunile şi blagosloveniile lor. Şi astfel a rǎmas o vreme în aşteptare, slujind şi plǎcând pǎrinţilor sǎi pânǎ ce aceştia s-au alǎturat cinului monahicesc, retrǎgându-se fiecare la o mânǎstire. Şi dupǎ ce au trǎit câţiva ani în viaţa monahalǎ, au pǎrǎsit aceastǎ viaţǎ, ducându-se la Dumnezeu. Însǎ şi-au blagoslovit fiul, cinstitul fecior Bartolomeu, cu multe blagoslovenii în fiecare zi, pânǎ la ultima lor suflare”.

Sfinţii Chiril şi Maria au murit cam în acelaşi an, 1334. Sfântul Serghie (aceste fiind numele pe care l-a luat mai târziu, la tunderea în monahism) şi-a îngropat pǎrinţii iubiţi, jelindu-i astfel: „Dupǎ ce le-a cântat cântǎrile de îngropǎciune, binecuvântatul fecior i-a dus la groapǎ cu multǎ cinste şi i-a îngropat cu pǎmânt şi lacrimile sale, ca pe cea mai preţuitǎ comoarǎ. El şi-a cinstit pe tatǎl şi pe mama sa cu lacrimi şi cu parastase şi Sfinte Liturghii. Şi pomenirea pǎrinţilor sǎi a împodobit-o cu rugǎciunile sale, cu milosteniile date sǎracilor şi hrǎnirea cerşetorilor”.

Dupǎ ce a stat lângǎ mormintele pǎrinţilor vreme de patruzeci de zile, s-a întors la casa pǎrinteascǎ spre a pune totul în rânduialǎ. Apoi a plecat sǎ-şi înceapǎ nevoinţele monahiceşti -  strǎdanii ce l-au fǎcut  sǎ reaprindǎ focul duhovnicesc al întregului pǎmânt rusesc pentru generaţiile viitoare.

Din „Căsătoria , cale spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă: Blog – Taina Căsătoriei

Sfânta Doroteia de la Kaşin

Sfânta Doroteia s-a nǎscut în 1549. Nu ştim exact locul naşterii ei, nici numele de fatǎ, deşi se spune cǎ ar fi fost dintr-o familie de neam ales. A fost cǎsǎtoritǎ cu Teodor Ladikin, iar Dumnezeu i-a blagoslovit cu un fiu pe care l-au numit Mihail. Ei trǎiau  într-un ţinut aflat la nord de Moscova, unde este aşezat oraşul Kaşin. Era o aşezare înconjuratǎ de pǎduri, lacuri şi multe vieţuitoare sǎlbatice. În acest ţinut sǎlbatic, cǎlǎuzitor cǎtre o viaţǎ duhovniceascǎ, mulţi sfinţi au fost descoperiţi Bisericii.

Cândva pe la începutul anilor 1600, Kaşinul a fost invadat şi pustiit. Soţul Doroteiei a fost ucis în bǎtǎlia pentru apǎrarea oraşului. Se pare cǎ şi fiul ei a fost ucis, cǎci nu se mai pomeneşte de el în povestea vieţii ei. Era o vreme de crunte suferinţe pentru toţi locuitorii Rusiei. Şi în acest context de suferinţe personale şi naţionale, Sfânta Doroteia, fiind o femeie foarte credincioasǎ şi ajungând vǎduvǎ, s-a hotǎrât sǎ intre în viaţa monahalǎ, afierosindu-se cu totul lui Hristos în multe chipuri, precum se va vedea.

Deşi era încǎ o femeie bogatǎ şi avea şaizeci de ani, ea n-a ales sǎ meargǎ într-o mânǎstire bine rânduitǎ din Moscova spre a-şi duce viaţa monahalǎ, ci a ales sǎ meargǎ la Mânǎstirea Întâmpinǎrii Domnului, aflatǎ chiar în Kaşin, deşi aceasta, la fel ca şi oraşul fusese pustiitǎ în timpul nǎvǎlirii. Nu numai cǎ mânǎstirea era în ruinǎ, ci era şi pǎrǎsitǎ de toate maicile, ce se temuserǎ pentru viaţa lor. Mânǎstirea era vestitǎ pentru cǎ adǎpostea moaştele unei sfinte prinţese şi schimonahii, Sfânta Ana Fǎcǎtoarea de la Kaşin (prǎznuitǎ la 12 iunie şi 2 octombrie).

Icoana Maicii Domnului din Korsun

Sfânta Doroteia şi-a fǎcut singurǎ o chilie în mijlocul ruinelor. În cenuşa mânǎstirii a gǎsit o icoanǎ mare a Maicii Domnului din Korsun, pe care a ţinut-o în chilia ei şi care mai târziu a ajuns cunoscutǎ pentru multele minuni sǎvârşite.

În acest chip, Doroteia a început o viaţǎ de rugǎciune arzǎtoare. În acelaşi timp, cunoscând marile suferinţe ale oamenilor din Kaşin, a început şi o viaţǎ de slujire a celorlalţi. A încercat sǎ-i ajute pe oamenii din oraş cu orice putea. Dǎdea bani în dar celor nevoiaşi şi mângǎia cu cuvântul, fǎcând bine tuturor. Şi-a petrecut restul vieţii de dupǎ moartea soţului ajutând pe sǎraci şi rezidind mânǎstirea.

Deşi fusese obişnuitǎ sǎ ducǎ o viaţǎ îmbelşugatǎ, având întotdeauna nu doar mai mult decât suficient, ci şi multe bucate alese, acum dǎduse atât de mult, încât uneori nu avea nici pâinea cea de toate zilele. Însǎ tǎria ei duhovniceascǎ era aşa de mare, încât era în stare sǎ îndure nevoile cu multǎ mǎreţie sufleteascǎ. Se ruga mai ales pentru soţul ei, pentru oraşul în suferinţǎ şi pentru mânǎstire.

Treptat, maicile ce fuseserǎ la mânǎstire înainte de nǎvǎlire se reîntorceau. De asemenea, multe alte femei erau atrase cǎtre mânǎstire din pricina înaltei vieţuiri duhovniceşti a Doroteiei şi a faptelor ei de milostenie. Deşi toate maicile voiau ca Doroteia sǎ le fie stareţǎ, ea nu a primit, alegând sǎ rǎmânǎ o simplǎ cǎlugǎriţǎ, fiind astfel o pildǎ de smerenie maicilor.

În anul 1615 ea a luat marea schima, marele chip îngeresc, nevoindu-se şi mai mult. În sfârşit, în 1629, dupǎ douǎzeci de ani de mânǎstire, la vârsta de optzeci de ani, Sfânta Doroteia a adormit întru Domnul. În anii ce au urmat, multe minuni s-au sǎvârşit prin rugǎciunile ei.

Sursă: Blog -Taina Căsătoriei

Sfântul Eustatie şi soţia sa, Teopista, cu cei doi fii: Agapie şi Teopist

În zilele împărăţiei lui Traian (98-117), petrecea în Roma oarecare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alţii şi atâta de viteaz în războaie încât chiar şi numai numele lui era înfricoşat vrăjmaşilor. Acesta a fost ales povăţuitor al oştirilor romanilor, atunci când împăratul Romei, Titus (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, şi a arătat multă bărbăţie în războaie.

Deşi era închinător de idoli cu credinţa, arăta în viaţa sa lucruri creştineşti, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuţi în primejdii, şi liberându-i pe mulţi din legături şi din temniţe. Şi mai mult se bucura de aceasta, când făcând bine cuiva, îi da mâna de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna pe vrăjmaşi. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvârşit, afară numai că nu avea sfânta credinţă, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte. Şi avea soţie tot aşa cu fapte bune, ca şi dânsul, cu care a născut doi fii. Plachida şi femeia sa erau foarte buni şi milostivi spre toţi. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neştiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toţi să se mântuiască şi nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos şi nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înşelăciunii idoleşti, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu şi face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, şi a vrut ca să-i arate lui calea mântuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vânătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, şi, rânduindu-şi călăreţii, au început a urmări pe cerbi.

Şi văzând un cerb mai mare din toată mulţimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărţit şi Plachida de ostaşii săi, cu puţini tovarăşi alergând după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergându-l pe el mult şi fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, şi stă pe dânsa; şi sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vâneze cerbul, şi privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rânduieşte în toate chipurile mântuirea oamenilor, şi cu judecăţile care ştie povăţuieşte la calea cea adevărată, Acela a vânat pe vânătorul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stând Plachida mult şi privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunându-se de acea înfricoşată vedenie, a auzit de acolo un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigoneşti, Plachido?!" Şi îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, şi căzând de pe cal la pământ, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-şi în sine, a zis: "Cine eşti tu, Doamne, cel ce grăieşti cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-mă în trup, de voie am pătimit, şi cruce am răbdat; iar tu, neştiindu-Mă, Mă cinsteşti, pentru că lucrurile tale cele bune, şi milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, şi Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ţie prin această vieţuitoare, ca să te vânez întru cunoştinţa Mea, şi să te unesc cu credincioşii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcându-se în cursele vrăjmaşului".

Şi sculându-se Plachida de la pământ, n-a văzut pe nimeni, şi a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu eşti Dumnezeul cerului şi al pământului, şi Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ţie unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să ştiu, ci Ţie Doamne mă rog! Povăţuieşte-mă pe mine, ce să fac!" Şi s-a făcut un glas către dânsul, zicându-i: "Să mergi la un preot creştin şi să te botezi de către dânsul, şi acela te va învăţa pe tine calea mântuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie şi de umilinţă, şi căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, şi se căia că până atunci n-a ştiut dreptatea, şi n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucură cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cunoştinţă, şi la calea cea dreaptă l-a povăţuit. Apoi, încălecând pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, şi nespunând nimănui ceea ce se întâmplase.

Iar după ce s-a întors de la vânat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soţia sa, şi i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: "Tu şi bărbatul tău şi fiii tăi, mâine veţi veni la mine, şi mă veţi cunoaşte pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Şi după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăieşte preotul creştin, şi înştiinţându-se de casa lui unde locuieşte şi-a luat femeia şi copiii şi pe oarecare din slujitorii săi cei credincioşi, şi au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, şi au cerut sfântul botez de la dânsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din neamuri, popor bineplăcut Lui şi învăţându-i pe ei sfânta credinţă, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belşug învăţându-i, şi făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi s-a dat lui Plachida din sfântul botez, numele Eustatie, şi soţiei lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie şi Teopist. Şi împărtăşindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeieşti, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoştinţei Sale, şi v-a chemat la moştenirea vieţii veşnice, întru care de vederea Lui pururea vă veţi sătura. Să vă aduceţi aminte şi de mine duhovnicul, părintele vostru".

Şi se duseră la casa lor, născuţi din scăldătoarea botezului, şi plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele şi le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.

A doua zi, Eustatie încălecând pe cal şi luând câteva slugi, s-au dus la locul de vânat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulţumită pentru nespusele Lui daruri. Şi sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicându-le: "Să căutaţi vânat". Iar el, descălecînd de pe cal, a căzut cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi, şi mulţumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinţei. Deci, de aci înainte, se încredinţa în mâinile Domnului său, punându-şi nădejdea în voia Lui cea bună şi desăvârşită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dânsul să le rânduiască spre folos, precum ştie şi vrea. Şi i s-a făcut acolo descoperire de ispitele şi de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dânsul: "Eustatie, se cade ţie să-ţi arăţi faptele credinţei tale, neîndoirea nădejdii şi osârdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bogăţii şi în norocirea cea deşartă, ci în sărăcie şi în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, şi o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli, şi să primeşti cununa din mâinile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voieşti, sunt gata ca să primesc cu mulţumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun şi milostiv eşti; pedepseşti cu milă ca un Tată, şi oare să nu primesc părinteasca învăţătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi că un rob şi a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine". Şi iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să primeşti necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieţii tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, şi să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăzneşte Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălţa pe tine şi te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar şi înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine, şi în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te veseleşti, ci de aceea că numele tău este scris în cărţile celor vii". Aşa, sfântul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, şi din descoperirile lui scoţând, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie şi de dumnezeiesc dar la acel loc şi s-a întors la casa sa, aprinzându-se de dumnezeiasca dragoste.

Sfânta Muceniţă Sofia şi fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapis

Sfânta Muceniţă Sofia a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) şi, fiind căsătorită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele după cele trei virtuţi creştine: Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), iar pe a treia, Agapis (Dragostea). Sfânta Sofia a rămas văduvă după naşterea celor trei fete şi le-a crescut pe acestea în credinţa creştină. 

Domnitorul Antioh a auzit de înţelepciunea şi frumuseţea celor trei fete şi, convingându-se că sunt creştine, l-a înştiinţat pe împăratul Adrian, care în scurt timp a trimis slujitorii pentru a le aduce pe cele trei fete la palat. Împreună cu ele a venit şi mama lor, care le-a întărit în credinţă, sfătuindu-le şi învăţându-le. Împăratul a vrut să le facă să jertfească zeiţei Artemida, dar cele trei fete au refuzat cu desăvârşire, mărturisind credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Atunci ele au fost supuse supliciilor, suferind moarte martirică şi îmbrăţişând cununa muceniciei. 

Mama lor le-a luat trupurile şi le-a îngropat, ea însăşi trecând la Domnul în timp ce se afla la mormintele fetelor sale.

Sursă: Ziarul Lumina

Sfântul Filotei, Făcătorul de minuni

Sfântul Filotei s-a născut în satul Mirmix din Asia Mică, în veacul al zecelea. Numele său, care înseamnă „iubitor de Dumnezeu”, i-a fost dat de mama sa Teofila, care l-a crescut în evlavie.

După ce s-a căsătorit, fiind un om evlavios şi râvnitor pentru credinţă, a fost hirotonit preot. El se purta cu credincioşii bisericii sale ca şi cu proprii copii.

El şi soţia sa au avut un copil, apoi au hotărât să trăiască împreună ca frate şi soră. Dându-se cu totul lui Dumnezeu, prin post, rugăciune, slujbe zilnice şi sfinte citiri, s-a făcut „tuturor toate”. Cu Psalmii pe buze, neîncetat făcea milostenie şi mângăia pe săraci şi pe cei aflaţi în nevoi.

Pentru dragostea sa, Domnul i-a dăruit lui Filotei harul facerii de minuni. Odată a prefăcut apa în vin, iar altădată a înmulţit pâinile. Nu numai în vremea vieţii, ci şi după moarte el a continuat  să-şi mângăie credincioşii iubiţi cu minunile pe care le săvârşea. Moaştele sale sunt izvorâtoare de mir.

Sursă: Taina Căsătoriei

Sfinţii Dimitrie şi Evantia

Dimitrie era filozof, fiind şi ocârmuitorul unei cetăţi din Asia Mică. Într-o zi, soţia sa Evantia şi fiul său Dimitrie se rugau într-o capişte păgânească, când deodată începu un cutremur puternic.

Cutremurul a dărâmat templul şi ei au fost îngropaţi sub dărâmături. Sfântul Corneliu Sutaşul, întâiul dintre neamuri adus la credinţa creştinească de către Sfântul Apostol Petru (Fapte 10 şi 11), i-a salvat şi apoi i-a adus la credinţa creştină. El le-a umplut inimile şi minţile cu învăţăturile lui Hristos şi toţi din familie s-au făcut pilde strălucitoare şi întruchipări ale Cuvântului Adevărului. 

Cu vremea, toţi au suferit prigoana pentru credinţa lor, fiind lăsaţi să moară de foame de către cei ce-i urau pe creştini.

Sursă articol: Blog Despre Taina Căsătoriei

Sfânta Teodora din Alexandria

Sfânta Teodora era bogată şi de neam ales. Ea s-a măritat cu un bărbat bun, cu purtare aleasă şi credincios, numit Pafnutie, cu care trăia la Alexandria.

Însă diavolul, a cărui ură pentru neamul omenesc este nestinsă, nu a putut răbda sa vadă fericirea Teodorei. Astfel, el a semănat într-un oarecare tânăr bogat pofta fierbinte faţă de ea. Spre a o câştiga pentru sine, tânărul s-a dus la o vrăjitoare şi a plătit-o să facă farmece Teodorei şi s-o înduplece să se dea lui. Acea părtaşă a satanei a aranjat să stea de vorbă cu Teodora, reuşind să o zăpăcească şi să-i slăbeasca hotărârea.

Curând, tânăra Teodora căzu în păcatul preacurviei. Însă îndată după aceea, mustrarea cugetului o străpunse ca o sabie. Şi cu cât şi aducea aminte de fericirea sa de mai înainte şi de curăţia vieţii sale, cugetul începea să o chinuiască şi mai tare.

În durerea de moarte a vinovăţiei şi remuşcării sale, ea aleargă la o mânăstire spre a afla mila şi iertarea lui Dumnezeu, mărturisindu-se pe faţă tuturor celor de acolo. Însă pentru a nu fi descoperită de soţul ei, cu care nu putea să dea faţă, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, schimbându-şi numele în Teodor, şi s-a călugărit într-o mânăstire de bărbaţi.

Pocăinţa sa era atât de sinceră şi nevoinţele atât de stăruitoare, încât Dumnezeu a aflat-o vrednică de a face minuni. I s-a dat putere asupra fiarelor sălbatice, iar odată a vindecat un om sfâşiat de un leu. În vreme de secetă, a făcut cu rugăciunile ei să se umple lacurile de lângă mânăstire.

Între timp, soţul ei jelea pierderea soţiei. Nu putea îndura gândul că ea fugise cu un  alt bărbat. Astfel că Dumnezeu, în nesfârşita Sa milosârdie, i-a descoperit că nu îl părăsise pentru un alt bărbat, ci intrase în viaţa monahală. Aceasta i-a liniştit cugetul şi inima, deşi tot îi mai ducea dorul.

După o vreme, Teodora a fost învinovăţită de unii călugări pizmaşi că a lăsat însărcinată pe o oarecare femeie nemăritată. Aducându-şi aminte de păcatul ei, nu s-a împotrivit învinovăţirii, ci a primit cu smerenie şi în tăcere să fie scoasă afară din mânăstire. A luat tăcută copilul şi l-a crescut ea însăşi în pustia din apropiere. După şapte ani, timp în care a biruit multe ispite şi năluciri drăceşti, egumenul mânăstirii a primit-o înapoi.

Adevărata ei identitate a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toţi se minunau de bunătatea şi răbdarea acelui „călugăr”, care crescuse un copil din flori al cărui tată nu avea cum să fie. Iar egumenul mânăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreţie de către o ceată de îngeri.

Când a murit, Dumnezeu a îndreptat în chip minunat paşii soţului către mânăstirea ei. El a luat parte la îngroparea sa şi apoi s-a mutat în chilia ei, spre a-i continua luptele duhovniceşti şi spre a fi împreună cu ea în duh. Când a murit, a fost îngropat împreună cu ea. Se spune că copilul pe care l-a crescut şi educat întru credinţă a ajuns egumenul mânăstirii.

Din „Căsătoria , cale  spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă articol: Taina Căsătoriei

Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana

Sfântul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, având soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dânsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintâi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfânta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pământul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblând în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atât au plăcut lui Dumnezeu, încât i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiică cea mai sfântă decât toţi sfinţii şi decât heruvimii mai cinstită, care mai mult decât toţi a plăcut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pământ, între oameni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decât aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decât a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se întrupeze din Preasfânta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pânzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maică Să cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrânate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfântul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorât, roşu şi din vison, întrucât cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. "Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dânşii" (Apoc. 21, 3). Deci, materialul mohorât şi roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrânare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întâi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pântecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi străini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sârguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrânaţi, fiind ei la bătrâneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavând fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfântului Patriarh Avraam şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrâneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decât Avraam este aici, că pe cât este mai mare Fecioara Maria decât Isaac, pe atât mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decât a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns până ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mâhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mâhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţuitoare spre câştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Sfinţii Eudoxie şi Vasilissa

Sfântul Eudoxie a fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, care prigonea foarte mult biserica lui Dumnezeu. De la el a ieşit acea poruncă fără de Dumnezeu ca toată lumea să nu se închine unuia, adevăratului Dumnezeu, ci să dea cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu, idolilor celor muţi şi fără glas. 

Atunci mulţi din cei credincioşi au voit să trăiască mai bine în pustietăţi şi în munţi cu fiarele, decât cu oamenii cei fărădelege prin cetăţi. Cei mai mulţi din dregători şi din oamenii slăviţi, lăsându-şi dregătoriile şi casele lor, se ascundeau prin locuri neştiute. Unul ca acesta era Eudoxie, credinciosul rob al lui Iisus Hristos, fiind comite cu dregătoria. El, lăsându-şi această cinste, se ascunse cu femeia şi cu copiii săi de păgâni, fugind de mânia împărătească.

Fiind pârât la ighemonul Melitinei, ostaşii îl căutau pretutindeni. Iar el, fiind îmbrăcat cu haine proaste, i-a întâmpinat în cale şi a fost întrebat de dânşii dacă nu a auzit undeva de comitele Eudoxie? Iar el, văzând că pe sine îl caută pentru chinuire, le-a zis: "De vă veţi abate la mine să mâncaţi pâine în casa mea şi să vă odihniţi de cale, apoi vă voi spune vouă despre el, că ştiu unde se ascunde cu casa sa". Auzind ei s-au abătut la dansul şi, primindu-i pe ei, i-a ospătat îndeajuns. Apoi, s-a arătat lor cum că el este cel pe care îl caută. Iar ei, mirându-se, ziseră: "Pentru a ta facere de bine nu te vom lua cu noi, iar celui ce ne-a trimis îi vom spune că deşi te-am căutat mult, nu te-am aflat. Însă tu să te ascunzi, ca nu cumva altcineva, ştiindu-te, să-i spună".

Vrând ei să se ducă, i-a oprit pe dânşii, zicând: "Aşteptaţi-mă, fraţilor, că merg şi eu cu voi. Că nu mi se cade mie a mă mai ascunde, singur Dumnezeu chemându-mă la nevoinţa mucenicească ca să fiu mărturisitor şi martor al numelui Său Celui sfânt. Că de ar fi voit Dumnezeu să mă aibă pe mine ascuns, nu m-aţi fi aflat voi pe cale, nici nu v-ar fi trimis pe voi să mă căutaţi pe mine, nici mie nu mi s-ar fi întâmplat să vă întâmpin pe voi. Dar acestea toate sunt semn că aşa este bunăvoinţa lui Dumnezeu, ca să rabd pentru dânsul până la sânge". Apoi, chemând pe soţia sa, anume Vasilisa, pe fiii săi, pe slugi şi pe prieteni, le-a zis lor: "Vremea mi-a fost altădată a mă ascunde, iar acum este vremea să mă dau pe faţă şi să mă dau în mâinile prigonitorilor de bunăvoie pentru Iisus Hristos, Care singur S-a dat pentru noi la patima cea de voie. Deci voi merge şi fie precum Domnul meu va voi să rânduiască pentru mine, iar pe voi vă las lui Dumnezeu".

Apoi a poruncit şi a pus în rânduială toate cele pentru casă, pentru fii şi pentru slugi, învăţându-i pe ei cum să vieţuiască după dânsul cu fapte bune, în frica şi dragostea de Dumnezeu. Iar la sfârşit a poruncit soţiei sale să nu plângă, nici să nu se tânguiască atunci când va auzi de moartea lui, ci mai ales să petreacă ziua aceea în bucurie şi în veselie, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit de cununa mucenicească pe robul său. Apoi luând pe sine îmbrăcămintea cea cuviincioasă dregătoriei sale, armele şi brâul cel ostăşesc, s-a îmbrăcat aşa precum se cade unui comite şi şi-a lăsat nu numai casa, femeia şi copiii, ci şi slugile şi prietenii, toate averile, le-a lepădat pentru dragostea Domnului său.

Ce jale era acolo, când se despărţeau femeia de bărbat, fiii de tată, prietenii de iubitul prieten! Plângeau toţi pentru dânsul, luându-şi cel din urmă rămas bun unul de la altul, ştiind că de-acum el nu se va mai întoarce la dânşii. Dar dintre toate amărăciunile, una le era lor spre uşurare. Aceea că se sârguia să pătimească pentru Hristos şi, dorind să fie purtător de biruinţă, avea să stea înaintea lui Hristos, Domnul său.

Despărţindu-se de toţi, fericitul Eudoxie a început drumul împreună cu ostaşii. Iar Vasilisa, soţia lui, îl urma de departe, vrând să-i vadă nevoinţa. Şi mergeau cu dânsul şi doi iubiţi prieteni, Zinon şi Macarie, cărora de asemenea li se gătea cununa muceniciei.

Deci, stând fericitul Eudoxie înaintea ighemonului, acesta i-a urat cuvinte bune, zicându-i: "Bucură-te, comite Eudoxie!" Iar mucenicul i-a răspuns: "Bucură-te şi tu, ighemoane!" iar ighemonul i-a zis: "Am pus la probă onoarea ta, ca să împlineşti porunca împărătească şi precum se cade, să aduci jertfe zeilor, dar mai ales tatălui tuturor zeilor, marelui Dia, şi celui cu chip de soare, Apolon, şi iubitei fete, Artemida". Răspuns-a sfântul: "Eu, unuia Dumnezeu, în trei feţe preamărit, ştiu să-i aduc jertfă Celui ce a zidit toată lumea şi dă viaţă şi mântuire. Aceluia îi jertfesc jertfă de laudă. Iar aceia pe care tu îi numeşti zei sunt lemne şi pietre şi cu nimic nu se deosebesc de un lucru neînsufleţit oarecare". A zis ighemonul: "Eu te învăţ pe tine ca să dai zeilor cinstea cuvenită, iar tu, precum văd, nu numai pe zei îi defăimezi, ci chiar şi pe împărat îl socoteşti a fi nimic; încă aud că, aducând înăuntru o credinţă nouă, amăgeşti pe mulţi cu aceea".

Acestea zicându-le ighemonul şi-a întors privirea asupra mulţimii ostaşilor cei ce erau acolo şi le-a zis cu mânie: "Tot cel ce nu va aduce la împlinire porunca împărătească, să se dezbrace de hainele cele ostăşeşti, că nu este vrednic de dânsele, şi să se socotească pe sine că este gol şi căzut dintr-o asemenea cinste". Nelegiuitul zicea aceasta, vrând să descurajeze pe Sfântul Eudoxie, crezând că nimeni nu va fi nesupus poruncii celei fără de Dumnezeu a împăratului lor, decât numai singur Eudoxie care, ruşinându-se, se va învoi la voia lor necurată ca să nu cadă din cinstea şi rânduiala sa. Dar prigonitorul însuşi s-a ruşinat de cele ce grăise, căci Sfântul Eudoxie depuse brâul care-i îndreptăţea rangul de comite în faţa schingiuitorului şi cu el împreună şi cei 1 104 ostaşi de sub comanda lui, care erau creştini în taină, aprinşi fiind atunci şi gata cu duhurile ca şi de trupurile lor să se dezbrace, punându-şi sufletele pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

Deci, prigonitorul s-a îndoit văzând deodată atâta mulţime a mărturisitorilor numelui lui Hristos şi, lăsând a-i întreba pe dânşii mai pe urmă, a trimis îndată la împăratul Diocleţian, înştiinţându-l de aceasta şi întrebându-l ce să facă. Iar împăratul degrabă i-a trimis răspuns ca numai pe cei mai mari să-i pedepsească cu chinuri cumplite, iar pe cei mai mici să-i mai lase. Atunci ighemonul, şezând la judecată, a pus sub pază pe Eudoxie comitele ca pe un începător, şi i-a zis lui: "Pe tine, Eudoxie, te sfătuiesc să laşi netrebnica iubire de ceartă şi nebuna împotrivire şi de voia ta să aduci jertfă zeilor; iar dacă nu, să ştii că vei jertfi chiar şi nevrând, căci vei fi silit la aceasta cu chinuri amare".

Şi a început apoi a-i număra câte una; întâi legăturile şi temniţele înfricoşate, bătăile şi strujirile; apoi arderile cu foc şi toate chinurile cumplite care sunt înfricoşate nu numai vederii, dar şi auzului. La aceste zise mucenicul a răspuns: "Bârfeşti, ighemoane, spunându-mi aceasta. Pe acestea eu le socotesc că sunt chinuri copilăreşti, pentru că privesc la răsplătirea care va să fie, nădăjduindu-mă spre dreapta cea îndurată a purtătorului meu de nevoinţe, Hristos. Mă tem, nu de acel foc de care ai pomenit, ci de acela care niciodată nu se stinge, de scrâşnirea dinţilor şi de toate cumplitele munci, cele gătite celor ce nu ascultă pe adevăratul Dumnezeu şi se leapădă de El. Iar chinurile tale pentru mine sunt jucării şi focul cu care tu mă îngrozeşti este cu mult mai rece decât focul gheenei; iar sabia ta îmi va fi mie ca o cheie de uşă, spre marginea cea dorită unde, în locul acestui soare văzut pe care îl vedem şi apune degrabă, voi vedea lumina cea neapusă şi raza cea însufleţită; şi în locul celor vremelnice voi moşteni bunătăţile cele veşnice. Deci, să ştii cu dinadinsul că idolilor voştri nu mă voi închina. Că mare nebunie este aceasta, a cinsti ca pe Dumnezeu lemnul, piatra, aurul şi argintul cel făcut de mâna meşterului". Iar ighemonul a zis: "Blândeţele mele aţâţă nebunia ta, că eşti cu atâta îndrăzneală, încât necinsteşti şi ocărăşti pe zei, pe împărat şi pe mine. Eu necinstirea mea o rabd; necinstirea zeilor şi pe cea împărătească a o răbda mai mult nu se poate".

Şi a poruncit ca pe Sfântul Eudoxie întinzându-l în patru părţi, să-l bată fără milă cu curele crude, apoi spânzurându-l, să-l strujească pe coaste cu unelte de fier ascuţite; după aceasta l-a aruncat pe el în temniţă. Iar după câteva zile iarăşi, scoţându-l pe el la întrebare, l-a aflat neclintit în credinţă, ca pe un stâlp nemişcat şi ca o cetate tare; şi a poruncit ca cu şine de fier să-l bată peste grumajii lui, ca toate mădularele lui să le rupă din încheieturi, lucru care este mai cumplit decât moartea. După aceasta la tăiere de sabie l-a osândit.

Când îl duceau pe sfânt la locul tăierii, el se ruga aşa: "Dumnezeule, Cel ce ai privit spre jertfele lui Abel şi ale lui Avraam, Cel ce ai primit răbdările a mulţi mucenici, caută cu milostivul Tău ochi spre această jertfă a mea şi nu-mi defăima sângele meu, pe care eu, întru căldura duhului meu, din dragostea inimii îl aduc Ţie". Acestea grăindu-le Sfântul, uitându-se înapoi, a văzut pe soţia sa urmându-i şi tânguindu-se cu lacrimi. A întrebat-o dacă se îndeplinesc toate aşa precum le văzuse el mai înainte şi i-a poruncit ca după tăiere să-i ia trupul şi să-l îngroape la un loc, care se numea Amimna. Apoi cea de pe urmă poruncă i-a dat să nu plângă pentru ieşirea lui din trup, ci mai ales să cinstească ziua aceea, îmbrăcată fiind în haine de sărbătoare şi cu alte podoabe să se înfrumuseţeze pe sine. Apoi văzând pe iubitul său prieten, Zinon, tânguindu-se pentru dânsul, a strigat către el: "Iubite Zinone! Nu plânge, pentru că Dumnezeu căruia slujim nu ne va despărţi pe noi unul de altul, ci ca într-o corabie vom înota către viaţa cea veşnică împreună. La aceste cuvinte s-a pornit Zinon şi cu mare glas a început a striga: "Şi eu sunt creştin, mărturisesc pe Hristos şi pentru El voiesc a muri. Şi îndată fu prins de slugile cele păgâne şi spus ighemonului." Iar ighemonul a poruncit ca împreună cu Eudoxie să-l taie şi pe el. Deci a suferit tăiere mai întâi Zinon rugându-se pentru dânsul Eudoxie. Apoi Eudoxie, trimiţându-şi înainte la cer pe prietenul său, şi-a plecat şi el capul sub sabie şi a luat fericitul sfârşit.

Au fost tăiaţi atunci şi alţi sfinţi mucenici care, cu îndrăzneală, au mărturisit pe Hristos, şi au fost lăsaţi neîngropaţi. Iar Vasilisa, femeia lui Eudoxie, fără de temere luând trupul bărbatului său, l-a îngropat cu cinste, la locul cel mai înainte hotărât. Pentru acest lucru, fiind prinsă şi dusă la ighemon, a mărturisit şi ea pe Dumnezeu şi a ocărât pe idoli şi pe cinstitorii lor, vrând să meargă degrabă la Domnul, în urma bărbatului, pe calea muceniciei. Dar prigonitorul i-a zis ei: "Ştiu că ai vrea să mergi după bărbatul tău, ca să ai laudă de la galileeni şi, deşi eşti vrednică de moarte, nu voi face aceasta". Iar ea i-a zis: "Domnul meu Iisus Hristos vede dorinţa mea pe care o va primi în loc de alt lucru mai bun şi cu toate că poate nu voi fi ucisă de tine, însă înaintea Domnului Dumnezeu de partea cea cu bărbatul meu nu mă voi lipsi". Şi a izgonit-o pe ea de la faţa ighemonului.

Iar după şapte zile i s-a arătat ei Sfântul Eudoxie în vis, zicându-i: "Să spui lui Macarie, prietenul şi păzitorul casei noastre, să meargă la curte şi pe aceeaşi cale după noi să se grăbească, că iată îl aşteptăm pe el". De aceasta când a spus Vasilisa lui Macarie, el îndată, grăbindu-se, a mers la ighemon şi a mărturisit că este creştin şi ucenic al lui Eudoxie. Văzându-l prigonitorul şi auzind mărturisirea lui cea cu îndrăzneală, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia.

Şi aşa s-a dus după Eudoxie şi după Zinon, la bunul purtător de nevoinţă Hristos, Domnul nostru, Căruia şi Vasilisa, plăcându-i, s-a sfârşit în buna mărturisire şi a stat în ceata sfinţilor, înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sursă articol: Ortodoxia.md.