Cum au fost uciși încă o dată eroii care „nu mor niciodată”

23 octombrie 2015, ora 13:00. Sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989. Conferinţă de presă despre „Dosarul 13-15 iunie 1990 cu toate conotaţiile sale.” Suntem 10 jurnaliști, cei mai mulţi de la televiziuni. Ȋntr-o parte a sălii sunt grupaţi câţiva membri ai asociaţiei. Părem mai mulţi, deși nici care suntem cu adevărat nu prea mai știm pe ce lume trăim. O tânără din categoria „aţi fost și dumneavoastră în Piaţă?” mă roagă să-i scriu în agendă numele celui care vorbește. Teodor Mărieș, devenit un necunoscut într-o Românie anonimizată, n-a apărut niciodată la „Master Chef” și n-a cântat la „Vocea României”...

„Indiferent ce va fi și ce ne așteaptă, suntem pregătiţi pentru tot”, declară Mărieș, în deschiderea conferinţei de presă. Apoi ne arată o poză cu el în balconul de la Universitate, ca să pareze întrebarea cu „aţi fost acolo?”, și ne spune că meritul deschiderii acelui balcon, devenit istorie, îi aparţine femeii de serviciu. Şi-n timp ce el povestește despre Piaţa Universităţii, ca un preambul pentru subiectul mineriadei, pică întrebarea unei jurnaliste: „Cum comentaţi decizia Parchetului General, de clasare a dosarului Revoluţiei?”. Câteva secunde, toata sala încremenește. Ce clasare? Noi vorbim despre reanimarea dosarului Mineriadei. Cum să claseze cineva dosarul Revoluţiei?!

Cuviosul Paisie Aghioritul - Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă / Sensul vieții (I)

Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide, deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici porneşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gânduri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broască, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II - "Trezire Duhovnicească"

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine” / Sensul vieții

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ? 

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : «Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. 

În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu. 

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu ? 

- Să-şi aibă mintea la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toţi oamenii sunt obligaţi să-l prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti. Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucura că trăieşte, se bucura că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţă sa, ci se bucura că va muri şi va merge lângă Hristos. 

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu ? 

- Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică. Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte : «Ce vom face ? Oare nu vom pleca ?» - şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii. Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă ? Cum să-l ajute cu psihologia ? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru aceasta invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plata cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune : „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sărmanele şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – „Trezire duhovnicească”)

Cum să îndurăm nedreptăţile

de Valery Duhanin, pravoslavie.ru

 Dacă ni s-ar fi oferit posibilitatea să vedem în ce stare se găsesc sufletele oamenilor, atunci cu siguranță, am fi văzut că ele se simt rănite. Toate se simt nedreptățite de către cineva, înșelate, umilite, ofensate. Poate că așa și este. Totul însă stă în percepția acestui fapt și în acea atitudine, pe care noi înșine ne-o construim față de evenimentele neplăcute.

Resentimentele vin întotdeauna din năruirea unor speranțe. Am sperat că vom fi înțeleși, ajutați, iertați, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Am presupus că altă persoană ne vine în întâmpinare, dar în loc să facă acest lucru, s-a întors cu răceală sau ne-a împins cu cruzime. Speranța s-a năruit și în locul ei a apărut supărarea.

Cât ar fi de regretabil, supărarea în sine îți provoacă suferință. S-ar părea că omul suferă din pricina hărțuirii obiective din partea altora, dar, de fapt, el este chinuit de propriile gânduri și simțăminte. După cum bine remarca sfântul Ignatie Bryanchaninov, omul suferă cel mai mult nu din cauza neplăcerilor întâmplate, ci din cauza retrăirii lor. Dezvoltând această idee, adăugăm că, retrăind insultele în sine, noi ne devorăm pe noi înșine.

A venit odată la un stareț un elev și a întrebat ce să facă cu supărările care îi apar din cauza atitudinii incorecte a altor oameni față de el. Starețul i-a dat următorul sfat: „De fiecare dată când te superi, pune în sân câte un cartof”. Elevul a ascultat sfatul și încet, încet s-au strâns atâția cartofi, încât au devenit grei, iar cu timpul au început să se strice. Atunci elevul s-a dus din nou la stareț și i-a zis: „Nu pot să mai duc cu mine această greutate împuțită”.

„Este neplăcut? – a întrebat starețul. – Cum îți permiți atunci să duci în sufletul tău supărările față de alți oameni?” Într-adevăr, supărarea – este acel lucru care se împute în interiorul nostru, ne chinuie sufletul cu o greutate de nesuportat și nu ne dă liniște.

Mai este un fenomen interesant. S-ar părea că supărările ne despart de oamenii care ne-au pricinuit răul. De fapt, fiecare supărare continuă să ne lege de acea nedreptate sau ofensă, pe care ne-a pricinuit-o cel ce ne-a rănit. Pentru că omul este liber în interior, el nu ascunde în inima sa răutățile – el este liber și împăcat – în timp ce acela care s-a subordonat răutăților, în interior este jenat, obosit, chinuit de amintirile triste, de impresiile și nedreptățile suferite. Cum poate un astfel de om să fie fericit?

Chiar și o mică greșeală a celui apropiat, suntem în stare să o umflăm până la dimensiuni nebănuite.

Supărarea se transformă adesea în ranchiună, în faptul că noi ne amintim ofensa mult timp și păstrăm un sentiment ostil față de cei care ne supără. După cum ne spunea preacuviosul Ioan Lestvichnik, ranchiuna este „rugina sufletului, viermii minții”. Rugina mănâncă, iar viermele roade – cum poate inima să fie liniștită în aceste condiții?

De aceea cea mai bună regulă poate fi – să nu lăsăm supărările să ne intre în inimă, să pășim peste propria supărare, să mergem mai departe în viață, devenind mai înțelepți, mai atenți, mai îngăduitori cu aproapele.

De ce să ne supărăm pe alții? Există câteva cauze evidente pe care dacă le știm putem, din timp, să neutralizăm supărările noastre.

În primul rând, noi așteptăm ca celălalt să ne ajute, să ne iasă în întâmpinare, cu alte cuvinte celălalt este obligat să ne slujească neapărat nouă și el să nu aibă alte griji, care să-l împiedice să ne acorde nouă întreaga atenție.

În al doilea rând, noi nu admitem ca cealaltă persoană să nu se abțină, să fie scoasă din sărite, să ne aducă pe noi într-o anumită situație, adică noi nu-i dăm dreptul să greșească.

A treia cauză a supărărilor noastre constă în aceea că noi așteptăm întotdeauna de la alții aceeași atitudine față de noi. Dacă aproapele nostru nu a făcut așa, cum am presupus noi mai înainte, atunci noi spunem că el nu a îndreptățit speranțele noastre, că acțiunile lui s-au dovedit neașteptate pentru noi. În relațiile cu apropiații este important să ne amintim că omul – este o ființă schimbătoare. De aceea, o persoană bună, în anumite momente, este capabilă să se piardă cu firea, să-și piardă bunătatea și dragostea (la fel și un om rău este capabil să se căiască și să se îndrepte).

Nu este greu de observat că toate cauzele menționate subliniază egoismul nostru și lipsa dorinței noastre de a te pune în locul aproapelui. Egoismul cere întotdeauna ca alții să ne slujească „e-ul”, ca „e-ul” nostru să primească de la alții numai foloase. Dacă am înțelege din timp că trebuințele noastre nu trebuie să stea în centrul vieții altor persoane și că nu ne-ar costa nimic să participăm la construirea vieții celor apropiați, să nu înghițim fără măsură numai ajutorul lor, atunci nu se vor mai nărui speranțele noastre nejustificate. Trebuie să schimbăm vectorul vieții de la egocentrism la sacrificiu și nu vor mai fi supărări.

Încă ceva. După cum am constatat, probleme cu aproapele nu are cel care nu se supără.

Dacă ar fi să concluzionăm, sentimentul de supărare este într-un oarecare sens un criteriu foarte exact, un indicator cheie al faptului cât de mult aplicăm în viața noastră Evanghelia. Dacă gândurile noastre clocotesc indignate de supărare asupra cuiva, dacă în timpul discuțiilor cu prietenii noi ne plângem tot timpul de câte cineva, asta înseamnă că inima noastră este prea copleșită, noi căutăm ca alții să ne facă pe plac întotdeauna, fără măcar să bănuim că noi înșine suntem departe de Hristos, Care în toată viața lui îndurerată niciodată nu a adresat cuiva vreo ofensă.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com sau redactievremuri@gmail.com

Părintele Porfirie salvează o adolescentă de la sinucidere

Efi avea şaptesprezece ani şi vara locuia cu părinţii şi fratele ei la Boghiati. Aveau şi livadă, şi grădină de legume, şi vindeau ceea ce scoteau din ele. 

Îtntr-o seară, mama a trimis-o pe Efi la un magazin, aproape de ei, să cumpere gaz pentru lampă. Gândiţi-vă că atunci nu aveau curent. întorcându-se acasă, Efi a întâlnit un băiat, coleg de-al ei. Vorbeau despre lecţii. 

Se opriseră însă în spatele unui camion şi, trecând fratele ei pe acolo, i-a văzut şi s-a smintit, bănuind-o de viclenie, şi a pârât-o mamei.

- Efi ne face de ruşine, a zis, stă la taclale în drum cu un băiat.

Când Efi a ajuns acasă, mama a certat-o mult şi a şi bătut-o. Principiile erau foarte aspre atunci. Efi s-a amărât mult. S-a răzvrătit pentru nedreptatea şi bănuielile fratelui ei. 

În ziua următoare s-a întors acasă şi tatăl, care lipsise. El s-a purtat însă diferit, cu înţelegere adică, şi cu bunătate.

- Eu aşa ceva nu cred, i-a spus. Hai să udăm grădina. Tu stai acolo şi, când vezi că s-a udat un rând, îmi spui, iar eu mut apa la următorul.

Aşa au făcut. Efi, însă, nu dormise toată noaptea. Necazul şi nedreptatea o înăbuşeau. 

Deznădăjduită, a hotărât să-şi pună capăt vieţii. Când a plecat deci cu tatăl în grădină, şi-a făcut un plan: să ia o substanţă toxică pentru stropit grădina şi seara, după udat, să o bea şi să moară. Se gândea: „O să văd atunci, or să mă iubească?" A luat deci acea substanţă, a pus-o în buzunar şi aştepta să se însereze, să o poată lua. Ceasul cel greu n-a întârziat să vină. Fără grijă, tatăl i-a spus:

- Mergi la capătul grădinii şi închide apa.

S-a dus repede. Nu o vedea nimeni, era singură. Tatăl era destul de departe. Tremurând, a băgat mâna în buzunar. în acea clipă a auzit paşi. N-a apucat să se mişte, şi în faţa ei a apărut un preot necunoscut. A salutat-o şi i-a zis:

- Efi, ştii cât de frumos este raiul!... Lumină, bucurie, fericire. Hristos este în întregime lumină, şi răspândeşte bucurie şi fericire tuturor. Ne aşteaptă în cealaltă viaţă, să ne dăruiască raiul. Există însă şi iadul, care este întreg întuneric, tristeţe, necaz, chin, amărăciune. Dacă iei ce ai în buzunar, o să mergi în iad. Arunc-o de îndată, ca să nu pierdem frumuseţea raiului.

La început Efi s-a pierdut, dar peste puţin timp şi-a revenit şi, după ce a aruncat, fără să-şi dea seama, ce avea, a zis:

- Aşteptaţi puţin să-l chem şi pe tata, să vă vadă. A alergat prin grădină, rătăcindu-se printre cocenii de porumb. în cele din urmă l-a găsit pe tata şi i-a spus:

- Tată, hai repede să vezi un preot care a venit la capătul grădinii noastre!

Însă, când au ajuns la locul unde trebuia să aştepte preotul, nu era nimeni.

Pentru multă vreme Efi n-a putut să-şi explice toate câte se întâmplaseră în acea seară. Nu-şi putea explica apariţia preotului. îşi dorea să-l întâlnească. îi salvase viaţa.

În fiecare iarnă întreaga familie cobora în Athena. Efi mergea de multe ori la naşa ei, care era foarte credincioasă, şi rămânea multă vreme lângă ea. Naşa ei obişnuia să primească şi să găzduiască în casa ei teologi, preoţi, monahi. Odată, deci, când Efi era la naşa ei, aceasta avea pe cineva în vizită, în salon. Efi nu ştia cine este. La un moment dat naşa a intrat în bucătărie şi i-a zis Efei:

- Efi, pregăteşte dulceaţă şi cafea pentru oaspete, şi adu-le în salon.

Efi le-a pregătit. A întârziat însă puţin şi, când era gata să le ducă, a venit naşa, care i-a spus:

- Nu tava asta. Pune-o pe cea de argint, căci avem un oaspete de seamă.

Efi s-a întors la bucătărie, a schimbat tava şi a mers în salon. Dar, ce să vadă! în faţa ei era acel preot pe care îl văzuse în acea seară grea, la ei în grădină.

- Sunt părintele Porfirie, i-am zis zâmbind.

Aşa ne-am cunoscut şi, de atunci, suntem buni prieteni. Efi are acum o familie cu mulţi copii. A binecuvântat-o Dumnezeu. Vedeţi ce căi poate meşteşugi Dumnezeu, când vrea să mântuiască un om?

Sursă: Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, pg. 119-121

E bine să spunem despre cineva care ne-a făcut o nedreptate: “Îl va judeca Dumnezeu”? / Învăţături despre bine şi rău

Maica Gavrilia Papaiannis 

- Maică, e bine să spun despre cineva care mi-a făcut o nedreptate: „Îl va judeca Dumnezeu”?

- Oricine spune aşa este păcălit de diavol şi nu înţelege că în felul acesta blesteamă politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au iubire, că se poartă cu delicateţe şi că sunt toleranţi cu nedreptatea suferită din partea celorlalţi, dar spun: „Îi va judeca Dumnezeu”.

În viaţa acesta toţi oamenii avem încercări, astfel încât să putem trece în viaţa de dincolo, în Paradis. Gândul meu îmi spune că blestemul politicos este sub demnitatea spirituală şi e interzis creştinilor, pentru că Hristos nu ne-a învăţat felul acesta de dragoste (răzbunătoare), ci dimpotrivă: „Iartă-I, Doamne, că nu ştiu ce fac.”

De asemenea, cea mai bună rugăciune dintre toate, când ai fost în mod nedrept blestemat, este să rabzi în tăcere şi cu blândeţe.

Când suntem acuzaţi pe nedrept sau ameninţaţi în mod nejustificat de oameni frivoli sau de vrăjitori care au intenţii murdare şi distorsionează adevărul, dacă putem, ar fi bine să nu căutăm să ne justificăm când nedreptatea ne priveşte doar pe noi. Nici să spunem: „Îi va judeca Dumnezeu”, pentru că acesta este un blestem. E bine să-i iertăm din toată inima şi să-L implorăm pe Dumnezeu să ne întărească, să suportăm greutatea falselor acuzaţii şi să continuăm viaţa noastră duhovnicească (în taină, pe cât este posibil). Lasă-i pe cei care au obiceiul să judece şi să critice mereu, să continue să facă aceasta, să fie nedrepţi cu tine, pentru că ei continuă în felul acesta să pregătească pentru noi cununi de aur pentru viaţa adevărată.

Bineînţeles, cei care sunt cu Dumnezeu nu vor înjura/blestema niciodată, pentru că ei nu au intenţii rele, ci sunt plini de bunătate, şi orice rău este aruncat asupra lor, aceşti oameni înduhovniciţi îl vor sfinţi (transformă în bine) şi vor simţi o mare, tainică bucurie.

Sursă: Ramura înflorită

Cuviosul Paisie Aghioritul / Sensul vieții

 

Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide, deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta. 

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici porneşte. „Sunt nedreptăţit”, îţi spune, „ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intra şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc., care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. «De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel ?» Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gânduri : «O broască a văzut un bivol şi a spus : vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broască, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broască, pe celalat bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat.» Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.  

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii -, se va pocăi şi îşi va schimba viaţa, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit cu smerenie şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit chiar şi sfinţi, cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinte moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros, având o răutate moştenită, de îndată ce a crezut în Dumnezeu, s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, a fost cercetat de harul lui Dumnezeu şi s-a învrednicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibilitate chiar şi pe marele Arsenie, care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură. 

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi ? 

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viaţa aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viaţă. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru : «Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!». Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuziasmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici. 

În viaţa aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu. 

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu ? 

- Să-şi aibă mintea la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viaţa aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viaţă. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevoinţă smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vieţii duhovniceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toţi oamenii sunt obligaţi să-l prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut parte de lucruri josnice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dumnezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demnitatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti. Când omul se aranjează pe sine însuşi în viaţa cea adevărată, se bucură de toate. Se bucura că trăieşte, se bucura că va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viaţă sa, ci se bucura că va muri şi va merge lângă Hristos. 

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu ? 

- Se bucură pentru că vede că viaţa aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică. Nu s-a plictisit de viaţă, dar se gândeşte : «Ce vom face ? Oare nu vom pleca ?» - şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii. Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă sărmanele, se ostenesc pentru alţii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior, dar acela îi spune: „Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă ? Cum să-l ajute cu psihologia ? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru aceasta invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viaţa cealaltă va lua plata cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune : „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădăjduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. De aceea se obosesc sarmanele şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

 

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – „Trezire duhovnicească”)

 

Comemorarea românilor uciși în masacrul de la Fântâna Albă

Fotograf: Constantin Codreanu

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Cei 3000 de români care au murit în 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă au fost comemorați și în acest an la locul masacrului. La slujba de pomenire au participat șapte preoți, conduși de protopopul de Hliboca. Din România au fost prezenți domnul parlamentar Eugen Tomac, reprezentanți ai Consulatului Român de la Cernăuți și părintele protosinghel Teofan Popescu, de la Mănăstirea Putna. Alături de ei au fost prezente aproximativ 200 de persoane, printre care se aflau și copii îmbrăcați în costume naționale.

În cuvântul său, părintele protopop a arătat cum românii din Nordul Bucovinei au plecat în 1941 cu multă speranță în suflet pentru a se întâlni cu frații lor din Bucovina liberă, dar, aproape de graniță, i-a așteptat pe toți un sfârșit tragic. Emoționantă a fost și mărturia reprezentantului asociației „Golgota”, care a povestit cum, fiind copil, a fost deportat în Siberia, întrucât tatăl său se aflase în grupul celor care doriseră să treacă în România.

Fotograf: Constantin Codreanu

La întoarcerea în țară, participanții veniți din România s-au alăturat la ora 19.30 localnicilor din Putna și reprezentanților asociației Pro Basarabia și Bucovina – Onești pentru a sluji un parastas pentru românii comemorați azi la troița închinată lor de la Mănăstirea Putna.

După slujbă, părintele stareț al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, și domnul Eugen Tomac, deputat pentru românii din Basarabia, au ținut două scurte cuvinte.

„De ce avem această troiță pe aleea mănăstirii? Răspunsul este foarte simplu: ar fi fost mai greu să fim astăzi prezenți la Fântâna Albă. În 2011, la inițiativa Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, pe atunci condus de domnul Eugen Tomac, s-a ridicat această troiță, ca tot românul care vrea ca în ziua de 1 aprilie să își aducă aminte de ce s-a întâmplat la Fântâna Albă să poată să pună o lumânare pentru odihna sufletelor acelor români, o floare a recunoștinței. Cei de atunci nu au cedat și au vrut ca până la sfârșit să-și arate dragostea față de neam și de țară și să arate tuturor că sunt români – aceasta era vina scrisă pe fruntea lor. Gloanțele au trecut prin ei, pentru că aveau această vină: român, creștin, om care își iubește țara și neamul și vrea să fie cu țara și cu neamul.

Din mărturiile celor care au văzut ce s-a întâmplat acolo, vreme de câteva zile după masacru pământul s-a mișcat și s-au auzit gemete de durere ale celor care, în cele din urmă, au fost îngropați de vii. Sovieticii i-au acoperit cu pământ cât mai repede, ca să șteargă urma crimei pe care au făcut-o. Suntem datori să ne amintim în fiecare an, atât viețuitorii mănăstirii, cât și toți care cunoaștem și trăim pe aceste locuri, să ținem aprinsă această candelă pentru românii care au murit acolo. Am ținut să cântăm la sfârșit «Hristos a înviat!» Nu întâmplător, căci ei au murit cu puțin înainte de Sfintele Paști.

Credem că Dumnezeu le-a făcut parte, în locașul cel veșnic, în rândul martirilor, al martirilor neamului nostru. S-au așezat împreună cu ceilalți sfinți strămoși ai neamului nostru, la temelia neamului nostru.

Veșnică să le fie pomenirea și fiecare când treceți pe aici să faceți o cruce, și de-i stinsă candela să o aprindeți pentru odihna sufletelor celor căzuți la Fântâna Albă. Dumnezeu să-i ierte!” (arhimandrit Melchisedec Velnic)

„În urmă cu paisprezece ani am aflat pentru prima dată de una dintre cele mai mari tragedii din istoria națiunii noastre. Vorbim despre un moment din trecutul nostru, deloc îndepărtat, când, după ce Basarabia și Bucovina au fost anexate într-un mod cât se poate de barbar printr-un ultimatum dat de Stalin conducerii de atunci a României, pentru că oamenii nu se puteau împăca cu gândul de a trăi într-o societate în care ți se spunea că nu există Dumnezeu, într-o societate în care erai prigonit doar pentru faptul că prețuiai valorile neamului tău, ei au cerut un lucru foarte simplu: acela de a li se permite să plece în propria țară, ca să fie oameni liberi. Imaginați-vă ce era în mintea acelor oameni care își lăsau totul! Coloane întregi, peste trei mii de oameni, care aveau convingerea și dorința de a părăsi locurile dragi și pe foarte mulți din cei apropiați și să își înceapă un nou destin.

Eu am cunoscut câțiva supraviețuitori, care atunci aveau vârste de 9-10 ani. Unul dintre ei a reușit să rămână în viață pentru că tatăl lui l-a luat în brațe și s-a aruncat în apă și a fost omorât în timp ce l-a salvat. Toate aceste tragedii fac parte din existența și ființa noastră și este obligația noastră ca popor să nu-i uităm.

Nimeni nu are dreptul să ne interzică să spunem adevărul exact așa cum a fost. Se pot supăra vecinii noștri oricât vor, obligația noastră este să nu dăm uitării ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, din nefericire, și astăzi se poate observa cu ochiul liber prin ce trece națiunea noastră în aceste zone. În calitate de român, am obligația de a face tot ce-mi stă în putință pentru ca România să corecteze parte din nedreptățile care au existat, iar în calitate de simplu creștin am obligația să fiu alături de toți care cred că este de datoria noastră să-i pomenim. Veșnică recunoștință!” (deputat Eugen Tomac)

Mai multe fotografii aici.

Sursă: Mănăstirea Putna