Omagiu adus Marinei Chirca. Moartea pentru care România nu a vărsat lacrimi.

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să păstreze în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva? Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj“ îndrăzneala de a da „Like“ pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri 13 septambrie, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara!

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Luna trecută, preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri“, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să-şi stoarcă ochiul de lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese. În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporul român l-a ales pe primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, într-o vizită de documentare. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!“. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Sursă: mateiudrea.wordpress

Fragmente din ultimul interviu acordat de Marina Chirca, publicat în „Weekend Adevărul“.

Marina Chirca locuieşte în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi a aşezat un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba a acoperit-o cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghează Maica Domnului. E aici o oază peste care parcă n-a trecut timpul. Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament, şi, când ne-am despărţit, ne-a pus în mână un pachet cu ouă de ţară. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.

-Sărut-mâinile! Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?

Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate... Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit“. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?“, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!“ Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.

-Cum stabileaţi întâlnirile?

-Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo“. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

-V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.

 

-Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?“ „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.“ Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum.“ M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica“. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!“. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!“. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani.“ Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.“ „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.“ Mi-au dat drumul.

-Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.

-Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

-Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.

-Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.

-Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?

-Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze... Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

-Cum v-au prins?

-Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.