Libertatea – un licăr de lumină în beznă

Fragment din volumul memorialistic „Speranţe încătuşate", de Iuliana Constantinescu Preduţ

Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră  acolo  de  la  Securitatea  din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare... Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina... Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa...

 Eram gravidă în luna a şaptea...

M-au băgat seara în  celula  116, cu  toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un  WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...

 Mirosul greu de acolo, drumul  chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta  închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara,  după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş...

 Căpitanul Constantinescu  – aşa  se  pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care  m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut... Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!...

 O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a  împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale...  Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !...

 M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau  aburi calzi...

Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil,  asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...

M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă...

 Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului...

 Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...  M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !...

 Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…

 Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană...

 Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai  avusesem până atunci...

 Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !...
I-am răspuns cu voce tare:
– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să  scriu !
Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ... Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt... De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !...
Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte...
Vocea mi-a poruncit iarăşi:
– Scrie !...
Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea !

 Ai  fost  născută-n  închisoare
Şi-ntr-o  celulă,  ai  crescut !
Lumina  razelor  de  soare,
printre  zăbrele,  ai  văzut !

 Cuvinte  dragi  de  mângâiere
eu  n-am  putut  să-ţi  glăsuiesc,
fiindcă,  acolo-n  închisoare,
n-am  avut  voie  să-ţi  vorbesc !

Un  cânt  de  leagăn,  niciodată,
mămica  ta  nu  ţi-a  cântat,
ci,  numai  lacrimile-amare,
pe  trupul  tău,  ea  a  vărsat

Tu  creşti,  odorule,  creşti  mare
şi  Domnul  să  te  aibă-n  pază!
Puterea  Lui  mângâietoare
să-ţi  lumineze  ca  o  rază !...

 După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
– Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…

 Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”...

 M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei... M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei... Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic...

M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator...

Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !... Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva...

De teamă, n-am mai spus nimic !...
Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !...
M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce...
Un fior mi-a săgetat inima !...

Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea”, că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când...
M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie...

După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă...

I-am pus numele Libertatea-Justina...

Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…

După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile... Eram în  aceeaşi celulă cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei” în satul  lor...

Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ   profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după  chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!...

I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !... Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !... Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !…

O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii...

I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine...

Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !... De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa...

Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el... Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung... Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa”...

 Doctorul era un ghem de nervi...  S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei  „bandite”...  A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul...  Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară...

De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea...

După ce am fost „operată” astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…

Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată... Se întreceau între ele care să-i dea piept... Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…

Asociau numele ciudat, pentru ele, al  fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în  revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii...

Le „inoculase”, cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare” – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte...

Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi...

Ce suflete mari pot avea cei „mici”, năpăstuiţi  de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !...

Din cartea Iuliana Preduţ Constantinescu, Speranţe încătuşate

Iuliana I. CONSTANTINESCU-PREDUŢ (n. Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, 16 iunie 1929 – + Poenărei, 1 octombrie 2002). Studii: Şcoala primară Poenărei; Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena" din Braşov; Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Profesoară la Şcoala din Cobadin-Dobrogea.

A fost arestată în 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, fiind condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani «Haiducii Muscelului».
A născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă, Libertatea-Justina.

Părinţii Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenărei a fost condamnat la moarte şi executat la închisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”.

Volumul memorialistic «Speranţe încătuşate» - publicat în 1999 şi reeditat în 2000 - evocă infernul detenţiei sale în închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea. Varianta intergrală a acestei cărţi va putea fi citită începând de luni, 3 mai, pe site-ul nostru la secţiuea Breviar pentru istoria comunismului.

Mărturie cutremurătoare din lagărul de la Gherla: „Trei sute de femei într-o singură încăpere"

Crăciunul anului 1952 şi Anul Nou 1953 m-au găsit în lagărul de la Ghencea. Eram aproximativ 220 de deţinute politic - nejudecate şi necondamnate - şi circa 80-100 de deţinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei, ne aflam acolo într-o baracă de lemn, cu priciuri pe două rânduri, cu uşile încuiate, cu ferestrele bătute în cuie pe dinăuntru şi acoperite cu pături şi rogojini pe dinafară, ca să nu pătrundă nici o rază de lumină, ori un pic de aer. Aşa am stat peste două săptămâni, care mi s-au părut un veac!

În afara faptului că eram ţinta permanentă a tuturor batjocurilor deţinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul emanat de imensa tinetă (care, de fapt, era o putină înaltă cam de 1 m, pe care nu te puteai aşeza decât susţinută de două persoane). Acea blestemată putină era plasată în mijlocul încăperii, în aşa fel încât nimeni să nu fie scutit de „miresmele” ei infecte. Iar „cinstea” de a scoate putina la W.C.-ul din curte revenea în exclusivitate „politicelor”, spre hazul celor de drept comun. Cum era plină ochi, aproape de fiecare dată se răsturna peste noi, din cauza lunecuşului.

Mă întreb şi astăzi, cum au putut trăi laolaltă 300 de femei, 300 de mirosuri, 300 de temperamente... de individualităţi, de mentalităţi?!... Trei sute de femei într-o singură încăpere! Groaznic!

Cred că multe dintre noi ar fi renunţat bucuroase la gamela de arpacaş cu maţe şi copite de animale în schimbul unei guri de aer sau al unei clipe de răgaz! Fiecare tânjea după liniştea unei clipe în care să se poată ruga ori să-şi retrăiască o frântură de amintire!

Şi totuşi, în zumzetul acela neîntrerupt, am putut găsi momente de concentrare maximă, am putut să facem o rugăciune, fie individual, fie în grup restrâns, în înghesuita „cuşetă” în care ne aflam.

Cred şi-acum cu tărie că numai miracolul rugăciunii ne-a ajutat să supravieţuim! Poate greşesc, dar cred că în închisori şi, în general, în locurile de detenţie, rugăciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decât în mânăstiri ori în biserici! Să mă ierte cei care cred altfel; însă în închisori simţi efectiv fiorul care cade ca un balsam peste sufletul tău încercat.

Din numerosul grup în care mă aflam, reţin câteva nume din „lotul demnitarelor”, cum ar fi: doamnele Elena Gh. Brătianu, Sanda Tătărăscu-Negroponte, prof. Alice Voinescu, Madgearu, arestată de cei care-i condamnaseră pe cei ce-i uciseseră soţul! Doamnele Pană, Manolescu-Strunga, Alimănisteanu, Macovei, multe soţii de generali, precum şi cântăreţe, actriţe, scriitoare, cărora li se reproşa că ar fi avut relaţii cu ambasadele străine. Un grup aparte formau legionarele care, prin disciplină, ordinea, solidaritatea de care au dat dovadă, efectiv s-au impus.

Multe dintre cele arestate nu aveau altă vină decât aceea de-a fi fost soţii, mame, fiice ale unor oameni care se opuseseră comunismului şi luptaseră pentru demnitatea ţării lor. În acest context, mă întreb ce vină putea să aibă Măriuca Vulcănescu, arestată la 18 ani doar pentru că era fiica ilustrului OM şi filosof Mircea Vulcănescu, cel care în penitenciarul din Aiud spunea dumnezeieştile cuvinte: „Să nu mă răzbunaţi!” Măriuca era candoarea întruchipată!

Dar Gabi Moţa, al cărei tată murise în războiul anticomunist din Spania, când ea nu împlinise, încă, 7 ani?

Sau Mary-Ioana Cantacuzino, arestată la 16 ani, pentru că era fiica unui aparţinător al familiei Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino, celebru aviator)? Ea ne povestea adesea despre bunica ei, aflată la Paris (căsătorită cu George Enescu). Ce bătăi a putut să îndure acest copil care, în candoarea sa, a încercat să-i transmită mamei sale un cuvânt de încurajare!...

   

Dar Minerva Lupaş-Vlasiu - cu studii la una dintre reputatele universităţi britanice şi fiica distinsului istoric Ioan Lupaş - care tremura de grija tatălui şi a fiicei, rugându-se pentru soarta lor?...

Ce să mai spun de distinsele doamne, de 70-75 ani, cu părul alb, imaculat, care nu aveau altă vină decât că participaseră la rugăciunile din cadrul „Rugului Aprins”?

Poate cineva să creadă că au existat femei tinere, condamnate la muncă silnică pe viaţă, cum a fost Maria Plop? Sau la 20-25 de ani muncă silnică? Ori, cum s-a putut ca o femeie tânără (Mioara Baicu, din Braşov), mamă a unei fetiţe de şase luni, să fie închisă într-o celulă specială şi lăsată în voia câinilor-lup, dresaţi de Securitate, câini care la cea mai mică mişcare îi săreau cu labele pe umeri, trântind-o şi rânjind la ea cu colţi de fiară? Putea să nu înnebunească?!...

În ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploieşti - şi adesea, în miez de noapte, auzeam dintr-o celulă alăturată strigătul sfâşietor al unei femei: „Am şapte copii, domnule, şapte copii... şapte... şapte...” Ţipătul acesta m-a urmărit ani întregi! Oare cine o fi acel „domn” şi ce ştie conştiinţa lui? Îşi mai aminteşte, el, oare?... Somnul lui o fi la fel cu al nostru?...

Cine îşi poate imagina drama femeilor care au născut în închisori şi, în unele cazuri, nu şi-au mai văzut copiii niciodată?

   

În colonia de muncă Pipera

   

 Am constatat că evenimentele cele mai neplăcute pentru deţinutele care eram se petreceau mai ales în preajma marilor sărbători religioase. Aşa se face că, în chiar noaptea de Înviere (4-5 aprilie 1953), am fost încolonate brutal şi ţinute în poziţie de drepţi 2-3 ore, timp în care ne-au fost răscolite toate lucruşoarele printr-o minuţioasă percheziţie, după care am fost îmbrăcate cazon, „îmbarcate” în dube bine închise şi duse spre necunoscut.

În zorii primei zile de Paşti, am „aterizat” în câmp deschis şi am fost instalate în nişte foste grajduri, ad-hoc amenajate ca dormitoare. Primul nostru gând a fost să mulţumim Bunului Dumnezeu că vedeam deasupra capului un cer senin care parcă ne binecuvânta şi că simţeam sub tălpi pământul reavăn care, printr-o undă regereratoare, ne-a dat putere şi un fel de „stare de graţie” - în faţa pomilor ce înfloreau timid. Altă viaţă!

Ne aflam în colonia de muncă Pipera!

A doua zi ne-au şi îmbarcat în camioane deschise şi ne-au expediat spre un loc de muncă necunoscut. Treceam printr-un sat cu casele, grajdurile şi pomii proaspăt văruiţi, iar în porţi erau copii curat îmbrăcaţi, ţinând în mâini ouă roşii şi felii de cozonac. Ne lăsam cucerite de aceste imagini idilice, retrăind propria noastră copilărie. Dar copiii, văzându-ne atât de ciudat îmbrăcate, strigau cât îi ţinea gura: ?Mamăă... mamăăă... trece hoaţele... hoaţele... hoaţele...” Un nor a trecut atunci peste sufletele noastre!...

   

Presimţire?

   

Cu d-na Elena Gh. Brătianu am avut cinstea să lucrez în aceeaşi echipă şi să mă bucur, oarecum, de simpatia dânsei. Mi-a rămas vie în minte ziua de 23 aprilie 1953 - Sf. Gheorghe - când, lucrând alături pe o imensă tarla, la răritul morcovilor, am văzut-o pentru prima dată tulburată... Am încercat, sfios, să-i spun un cuvânt bun, o îmbărbătare pentru această zi onomastică, dar a tăcut tot timpul - contrar firii sale deschise, volubile, apropiate. Am spus şi celorlalte fete să-i respectăm tăcerea şi evidentă tulburare...

Abia peste mulţi ani am aflat că în respectiva zi - fatidică - murea, în condiţii neelucidate, distinsul său soţ: profesorul universitar Gheorghe Brătianu.

M-am întrebat de multe ori dacă, în clipele acelea, sufletul său a presimţit nenorocirea ce se petrecea atunci în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Să fi fost telepatie? Tulburător!...

Am stimat-o pentru caracterul său loial, pentru demnitatea cu care a suportat închisoarea, pentru întreaga ţinută - dar i-am admirat şi răzvrătirile!

   

S-a scris mult...

   

În general despre închisori, lagăre, coloniile de muncă etc. s-a scris mult, dar lumea nu are răbdarea şi curiozitatea să citească şi să creadă - şi, la felul în care se trăieşte acum în România, nici nu e greu de înţeles de ce!

Ştiu că este creştineşte să ierţi la infinit - şi ierţi! -, dar nu poţi uita cum s-a trecut cu tăvălugul peste sufletele noastre strivindu-ne idealurile şi, multora dintre noi, distrugându-ne viaţa! Amprenta lăsată pe sufletul şi conştiinţa noastră ne obligă să nu uităm nedreptăţile şi ororile care s-au comis şi să le facem cunoscute în ideea că ele să nu se mai repete niciodată!

Mulţumesc lui Dumnezeu că şi la cei 82 de ani pe care-i am mi-a lăsat întreagă acurateţea amintirilor, ca şi un suflet uşor, capabil să îmbrăţişeze întreaga lume!

- s-a născut la 27 februarie 1917 în Buzău (cu numele de Pitrop);

- a urmat clasele primare în oraşul natal, dar nu a putut continua studiile din cauza lipsurilor materiale, tatăl - un modest funcţionar la CFR - fiind singurul susţinător al unei familii cu şapte copii;

- mult mai târziu, când, ajutată de un scris frumos, a reuşit să-şi asigure existenta, copiind acte la Tribunalul din Buzău, a reuşit să absolve cursurile liceale la fără frecventă;

- după ce a luat bacalaureatul, a devenit studentă la Facultatea de Istorie din Iaşi;

- implicată în mişcarea legionară din acea vreme, a devenit indezirabilă regimului mareşalului Antonescu;

- începând cu septembrie 1944 a fost arestată de către comunişti de 5 ori, ultima dată la 11 iulie 1952, fără să fi fost judecată şi condamnată;

- în iunie 1954 a fost trimisă cu un lot de la Văcăreşti la Rubla (atunci regiunea Galaţi, azi judeţul Buzău), în primul lot de deţinuţi trimişi cu D.O. în Bărăgan;

- în Rubla îl cunoaşte pe Dan Nedelcu-Stan, inginer constructor, care la rândul lui a fost şi el deportat, împreună cu părinţii, din judeţul Timiş, în Bărăgan (între anii 1951-1956)şi se căsătoreşte cu el;

- în 1960 părăseşte Rubla, stabilindu-se în com. Bărăganu, unde soţul lucra în cadrul unui IAS ca inginer constructor;

- după cinci ani se stabileşte în Brăila unde, după câţiva ani de muncă necalificată, ajunge printr-un fericit concurs de împrejurări funcţionara în cadrul Direcţiei Muncii din Brăila şi tot aici se pensionează;

- are o fată, Mihaela Codrută, azi inginer geolog.

Sursă: revista Memoria

Omagiu adus Marinei Chirca. Moartea pentru care România nu a vărsat lacrimi.

A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să păstreze în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva? Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj“ îndrăzneala de a da „Like“ pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri 13 septambrie, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara!

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Luna trecută, preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri“, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să-şi stoarcă ochiul de lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese. În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporul român l-a ales pe primul.

P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, într-o vizită de documentare. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!“. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Sursă: mateiudrea.wordpress

Fragmente din ultimul interviu acordat de Marina Chirca, publicat în „Weekend Adevărul“.

Marina Chirca locuieşte în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi a aşezat un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba a acoperit-o cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghează Maica Domnului. E aici o oază peste care parcă n-a trecut timpul. Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament, şi, când ne-am despărţit, ne-a pus în mână un pachet cu ouă de ţară. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.

-Sărut-mâinile! Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?

Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate... Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit“. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?“, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!“ Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.

-Cum stabileaţi întâlnirile?

-Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo“. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

-V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.

 

-Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?“ „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.“ Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum.“ M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica“. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!“. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!“. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani.“ Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.“ „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.“ Mi-au dat drumul.

-Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.

-Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

-Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.

-Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.

-Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?

-Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze... Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

-Cum v-au prins?

-Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.