Băieţelului „transexual" de 6 ani trebuie să i se permită folosirea toaletei fetelor - a decis statul Colorado

Mathis Coy

Denver, Colorado, 25 iunie 2013 (LifeSiteNews.com) – Curtea pentru Drepturile Civile din Colorado a decis că Mathis Coy, un băiat de 6 ani pe care părinții săi îl consideră transexual, a fost discriminat atunci când oficialii şcolii în care învaţă i-au interzis utilizarea toaletei fetelor.

 

În 2011, la începerea şcolii, familia și școala au căzut de acord ca băiatul să fie tratat ca o fată şi lăsat să folosescă baia fetelor. Cu toate acestea, după vacanţa de iarnă de anul trecut, școala a decis să-i interzică lui Coy utilizarea în continuarea a toaletei fetelor.

Motivul schimbării hotărârii școlii lui nu a fost făcut public.

În februarie, părinții băiatului au depus o plângere la Direcția Drepturilor Civile din Colorado prin intermediul Fundaţiei pentru Educaţia şi Apărarea Drepturilor Transexualilor.

La 18 iunie 2013 Curtea pentru Drepturile Civile din Colorado a decis că şcoala a dat naştere la o situaţie ostilă inutilă pentru Coy Mathis, a „creat un mediu plin de ură” iar drepturile lui au fost încălcate. 

Avocaţii copilului salută decizia instanţei considerându-o a fi un pas important pentru drepturile transexualilor.

„Această decizie trimite un mesaj clar şi răspicat că elevii transexuali nu trebuie să devină ţinta discriminării şi că ei trebuie trataţi în mod egal în şcoală”, afirmă directorul executiv al Fundaţiei pentru Educaţia şi Apărarea Drepturilor Transexualilor, Michael Silverman.

„Este o victorie pentru Coy şi un triumf al corectitudinii.”, a mai spus el.

Cu toate acestea, Matt Staver, fondator şi preşedinte al Counsel Liberty a spus că acest caz, precum și altele ca el, este o „bătaie de joc la adresa drepturilor civile". Grupul său a fost implicat în litigii similare, cum a fost de exemplu cel al angajatului unui magazin care a cerut unui client să părăsească camera de probă a femeilor.

Staver a adăugat: „Este o nebunie să reorganizezi societatea pentru a se potrivi gândirii dereglate a unei persoane."

„De asemenea, este iresponsabil pentru părinți să deruteze și mai mult acest copil, referindu-se la el ca la o fată. Biologic, acest copil este de sex masculin și nicio gândire subiectivă nu va schimba acestă realitate."

Mathis s-a născut ca triplet cu două surori și mai are un alt frate și o soră mai mică. Cei cinci sunt copiii lui Kathryn și Jeremy Mathis, un fost puşcaş marin.

Părinții lui Mathis spun că au descoperit o auto-identificare feminină a fiului lor în urma unui un incident în care el, la vârsta de 5  luni, a luat pătura roz a surorii lui.

Mai târziu, el a arătat o lipsă de interes faţă de jucării și articole de îmbrăcăminte tradițional masculine, preferând jucăriile și hainele surorilor sale.

La 18 luni, părinții lui Mathis spun el că el a fost identificat ca fată, cu mult înainte de a începe școala primară.

„Copiii sunt influenţaţi de mesajele părinților lor, chiar şi în timpul copilăriei", a explicat Dr. Michelle A. Cretella, vicepreședinte al Colegiului American de Pediatrie.

„Un copil care exprimă faptul că dorește a fi sau de fapt este de sex opus reflectă „confuzia" unui copil foarte mic ce reacționează la mesajele confuze ale părinţilor lui".

Mathis a fost diagnosticat cu „tulburare de identitate de gen", cu toate că Asociația Americană de Psihiatrie a eliminat acest diagnostic de pe lista tulburărilor.

Un psiholog din Toronto, Dr. Kenneth Zucker, spune că, în marea majoritate a cazurilor, terapia ameliorează psihopatologia și are ca rezultat acceptarea de către copil a sexului cu care s-a născut.

Dr. Zucker este psiholog-șef la Centrul pentru Toxicomanie şi Sănătate Mintală, unde a condus Clinica identităţii de gen a copilului și adolescentului din Toronto, Canada. El a tratat peste 500 de copii cu ceea ce a fost cunoscut anterior drept tulburare de identitate sexuală.

Dr. Cretella a declarat pentru LifeSiteNews că: „Decizia în cazul Mathis Coy a sacrificat știința și sănătatea copiilor pe altarul corectitudinii politice."

„Nimeni nu se naște transexual - acest lucru a fost stabilit de studiile pe gemeni."

De acord cu Cretella, American Psychological Association abordează problema identității de gen, spunând: „Mulți experți cred că factorii biologici, cum ar fi influenţele genetice şi nivelul prenatal al hormonilor, experiențele timpurii, și experiențele de mai târziu din adolescenţă sau maturitate, pot contribui la dezvoltarea identității de transexual."

Staver, de asemenea, a subliniat faptul că Universitatea Johns Hopkins a abandonat celebra, așa-numita, „chirurgie de schimbare de sex" atunci când nu a descoperit niciun rezultat benefic și a constatat că unele persoane au revenit la identitatea lor de gen de la naștere.

„Fondatorul programului, care a abandonat clinică, a avut dreptate atunci când a observat că nu faci liposucţie la o anorexică."

Staver a adăugat: "Nu te poţi preface că un anoxic este obez şi nici nu ar trebui să prezinţi un băiat drept o fată."

„Comisia pentru Drepturile Civile a emis un aviz absurd ce trebuie schimbat."

Prelucrare după LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com       

Cele 6 căi prin care activiştii homosexuali manipulează opinia publică

De Brian Cloves

Oricine este interesat de planul homosexualilor de remodelare a valorilor tradiţionale ar trebui să cunoască în detaliu principalele strategii pe care aceştia le utilizează, pentru a le putea înţelege şi a le putea răspunde cu dragoste şi în cunoştinţă de cauză. Susţinătorii homosexualilor sunt foarte iscusiţi în manipularea opinei publice, ei folosindu-se de şase tactici bazate pe minciună şi jumătăţi de adevăr:

·        Exploatarea stării de “victimă”

·        Folosirea mass-mediei pentru a obţine compasiune

·        Semănarea confuziei şi neutralizarea bisericii

·        Defăimarea şi reducerea la tăcere a creştinilor

·        Ascunderea adevăratelor intenţii

·        Intimidarea

Unul dintre motivele pentru care aceste tactici au funcţionat este că activiştii homosexuali au reuşit să creeze o imagine inofensivă şi prietenoasă a mişcării lor. Ei i-au făcut pe oameni să creadă că societatea nu va fi afectată de agenda lor socială radicală. Strategii homosexualilor şi-au nuanţat discursurile extreme şi şi-au ascuns agenda sub un limbaj mieros. Cu timpul, mulţi oameni au început să se considere pe ei înşişi dar şi pe ceilalţii - “homofobi” sau “plini de ură” dacă îndrăzneau să se opună vreunui punct de pe agenda drepturilor homosexualilor, sau dacă se îndoiau doar în sinea lor de aceste drepturi.

Mulţi generali şi magistraţi şi-ar fi dorit ca adversarii să fi scris o carte despre strategia lor. Interesant este faptul că liderii “drepturilor homosexualilor” chiar au făcut acest lucru. Marshall Kirk şi Hunter Madsen şi-au expus în mod clar strategia în cartea: After the Ball: How America Will Conquer Its Fear & Hatred of Gays in the 90s (“Cum îşi va învinge America teama şi ura faţă de homosexuali în anii 90”)[1]. Această carte este o extraordinară sursă de informaţii pentru susţinătorii familiei tradiţionale care sunt angajaţi în mod activ în lupta de rezistenţă împotriva agendei drepturilor homosexualilor.

De departe, cea mai populară tactică a homosexualilor este să îmbrăţişeze „starea de victimă” - o armă extrem de puternică, aproape paralizantă, şi care le conferă un avantaj aparte în spaţiul public. Kirk şi Madsen rezumă marele avantaj al afişării „stării de victimă”:

În orice campanie organizată pentru câştigarea publicului, homosexualii trebuie să fie prezentaţi ca victime care au nevoie de protecţie, pentru ca cei cu orientare normală să fie înclinaţi din instinct să adopte rolul de protectori... Scopul adoptării imaginii de victimă este acela de a-i determina pe cei cu orientare normală să se simtă incomod; aceasta înseamnă ca în locul încrederii care în mod normal le-ar însoţi şi le-ar răsplăti poziţia contra homosexualităţii, să li se inoculeze sentimentul de ruşine şi prin aceasta să înceapă procesul de schimbare a gândirii - aşa încât cei cu orientare normală să ajungă să se identifice cu homosexualii şi să simpatizeze starea lor umilă... Publicul trebuie să fie convins că homosexualii sunt victimele împrejurărilor, că nu îşi pot alege orientarea sexuală, aşa cum nu îşi pot alege nici înălţimea, culoarea pielii, calităţile sau defectele... Homosexualii trebuie să fie reprezentaţi ca victime ale prejudecăţilor.

Sună familiar? Desigur, dacă urmărim cu atenţie orice reportaj din mass-media despre acest subiect. Dar „starea de victimă” necesită şi o poveste care să o susţină. Astfel, cea mai comună plângere a homosexualilor vizează pretinsele valuri de ură împotriva lor.

O analiză a statisticilor FBI asupra delictelor de ură comise împotriva homosexualilor între anii 2000-2008, arată că probablilitatea ca un homosexual să fie victima individuală a unui delict de ură, în timpul vieţii sale, este puţin peste un procent [2]. Interesant este faptul că probabilitatea că homosexualii să comită delicte de ură împotriva heterosexualilor este mai mare decât probabilitatea ca heterosexualii să comită astfel de delicte împotriva homosexualilor. Conform datelor FBI, anual se comit 3.98 delicte de ură de către fiecare milion de heterosexuali împotriva homosexualilor şi 4.44 delicte de ură sunt comise anual de către fiecare milion de homosexuali împotriva heterosexualilor [3].

Violenţa împotriva homosexualilor acaparează întreaga presă, însă este interesat de observat că marea majoritate a violenţelor împotriva homosexualilor sunt comise de către alţi homosexuali. Coaliţia Naţională pentru Programe Anti-Violenta (NCAVP) este cea mai importantă organizaţie de urmărire a violenţei împotriva homosexualilor, din Statele Unite. Conform statisticilor NCAVP asupra violenţei împotriva homosexualilor, 83 de procente din acţiunile de violenţa comise împotriva homosexualilor sunt comise de către alţi homosexuali, în situaţii domestice. În acest procent nu intră şi actele de violenţa comise de către homosexuali împotriva homosexualilor în situaţiile non-domestice [4].

Această confuzie este răspândită peste tot în societate şi punerea la îndoială a agendei homosexuale nu este tolerată - în special printre tinerii din America.

De exemplu, ideea clasică referitoare la universităţi - care ar trebui să fie “spaţii destinate schimbului liber de idei” - a fost înlăturată complet în Statele Unite. Mai mult de trei sferturi dintre colegiile şi universităţile Statelor Unite prevăd coduri de conduită care interzic comportamente sau discuţii referitoare la problema homosexualităţii. Pericolul pe care aceste coduri îl reprezintă pentru libertatea academică anulează utilitatea lor. Acest fapt a fost demonstrat in mod clar întrucât multe colegii şi-au pedepsit sever studenţii doar pentru că au dorit să dezbată problema homosexualităţii.

De câteva zeci de ani, în şcoli se derulează un proces de reducere la tăcere a ideilor contrare homosexualităţii. În 1991, un student de la Universitatea din Michigan, şi-a anunţat intenţia de a organiza un program de consultanţă prin care să ajute homosexualii să îşi schimbe modul de viaţă. El a fost adus în faţa unei comisii şi găsit în unanimitate vinovat de “hărţuire sexuală” iar apoi exmatriculat din universitate [5]. În anul 2000, Consiliul Studenţesc al Universităţii din Tufts a hotărât să anuleze recunoaşterea asociaţiei Tufts Christian Fellowship (TCF), datorită faptului că părerile unuia dintre membri referitoare la Scriptură şi homosexualitate erau opuse faţă de ale acestuia [6]. Asociaţiei TCF i-au fost retrase fondurile, nu i s-a mai permis să utilizeze numele Tufts, nu i s-a mai permis să organizeze şi să organizeze întâlniri şi i s-a interzis să anunţe sau să promoveze întâlnirile sau evenimentele pe care le organiza. În 2011, un elev de la liceul Fort Worth din Texas a fost exmatriculat din şcoală după ce ar fi spus în cadrul unei discuţii de clasă: “sunt creştin şi nu cred că homosexualitatea este normală” [7]. Şi nici profesorilor nu le este uşor. În 2010, un profesor de la Universitatea din Ilinois Urbana-Campaign a fost acuzat de “discurs instigant la ură” şi demis din postul său pentru că ar fi predat doctrina catolică asupra homosexualităţii în introducerea la cursul de religie catolică [8].

Profesorul de ştiinţe politice Betheke Elshtain, în timp ce expunea pericolele codurilor de conduita împotriva discriminării, evidenţia şi dificultăţile asociate tuturor acţiunilor punitive de acest fel: “Intuiţia îmi spune că, pe termen lung, consecinţa acestor restricţii [a codurilor de conduită din colegii] nu va fi o conştientizare colectivă a studenţilor purificată de orice urmă de discriminare, ci mai degrabă un puternic şi clocotitor sentiment de indignare pentru faptul că cineva ar putea fi catalogat drept discriminator fară să fi comis vreodată o acţiune în acest sens sau fără să fi rostit vreo insinuare discriminatoare” [9].

Nimeni nu ar trebui să încerce negarea drepturilor fundamentale umane ale homosexualilor; este vorba despre aceleaşi drepturi fundamentale pe care le avem cu toţii ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dar am ajuns în punctul în care trebuie să luptăm pentru a ne păstra propriile noastre drepturi fundamentale – dreptul la libera exprimare, la religie, la libera întrunire şi la educarea propriilor copii conform valorilor personale – şi pentru a ne proteja familiile şi instituţiile.

Cei care promovează homosexualitatea limitează în mod forţat din ce în ce mai multe drepturi ale creştinilor, iar situaţia degenerează foarte repede. Cine oare şi-ar fi putut imagina cu câţiva ani în urmă că firmele işi vor concedia angajaţii pentru motivul că aceştia au redactat articole pro-familie în timpul lor liber, sau că oamenii de afaceri vor fi daţi în judecată pentru că refuză să participe la ceremonii de “căsătorie” a homosexualilor?

Acum este momentul să tragem linie şi să luăm poziţie… să ne apărăm familiile şi drepturile fără să fim nevoiţi să ne cerem scuze în spaţiul public pentru asta.

[1] Marshall Kirk and Hunter Madsen. After the Ball: How America Will Conquer Its Fear & Hatred of Gays in the 90s [New York City: Plume Books], 1989.

[2] Federal Bureau ofInvestigation (FBI) annual report entitled “Hate Crime Statistics.” Table 1,“Incidents, Offenses, Victims, and Known Offenders by Bias Motivation”. 

[3] Ibid.

[4] The Naţional Coalition of Anti-Violence Programs (NCAVP). Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender Domestic Violence: 2003 Supplement.

[5] Paul Weyrich. “Politically Correct Fascism on Our Campuses.” New Dimensions Magazine, June 1991, page 44.

[6] Foundation forIndividual Rights în Education. “Victory At Tufts; Evangelical Christian Group Regains Recognition.” May 16, 2000.

[7] “Student’s Homosexuality Comment Leads To Suspension.” CBSDFW.com, September 21, 2011.

[8] Adam Cassandra. “University Reinstates Professor Terminated for Teaching Catholic Doctrine on Homosexuality.” CNSNews.com, August 1, 2010.

[9] Stephen Goode. “Efforts to Deal With Diversity Can Go Astray.” Insight Magazine, September 10, 1990, pages 15 to 19.

Traducerea şi adaptarea: Nicolae Iliescu

Sursă: LifeSiteNews

O tragedie în Irlanda și standardele duble ale Indiei

Articolul de mai jos a fost publicat pe portalul One India pe 19 noimebrie 2012. Cu părerea de rău că în mass-media românească nu există o astfel de analiză a cazului morții Savitei Halappanavar, deși a fost subiect de senzație, traducem acest articol, multe dintre realități fiind valabile și pentru reacțiile oamenilor de media și politici din țara noastră, în acest caz și în altele similare.

Mass-media indiană este ca un magician, care continuă să creeze ceva uriaș din nimic. Formatorii de opinie, gardienii morali, care și-au acordat singuri certificate pentru această calitate, și mai ales cei din presa audio-video și electronică, folosesc din plin o tragedie umană într-un mod care, din punctul de vedere al statutului drepturilor omului din țara lor, nu ar fi o problemă. De fapt, comportamentul întregii elite a societății indiene a fost șocant, în acest caz.

Activiștii, politicienii și toți cei care sunt interesați să apară pe sticlă, dar nu spun, de fapt, nimic, au avut un subiect important odată cu moartea tragică a Savitei Halappanavar, în urma unor complicații cu sarcina – o fetiță – în Irlanda. Au împins subiectul în topul știrilor pentru că era o mină de aur pentru rating. A fost surprinzător faptul că mass-media indiană nu a încercat să ancheteze cele întâmplate, așa cum face cu multă minuțiozitate când este vorba despre un politician indian pe care îl au în vedere. De data acesta, mass-media a prezentat doar câțiva activiști împotriva avortului din Irlanda, dar nu a cerut un punct de vedere al spitalului sau al autorităților competente. Pe unul din posturile populare de știri, un activist indian pentru drepturile omului profera acuzații rasiste împotriva autorităților irlandeze pentru că ”au ignorat cererea Savitei Halappanavar” și au lăsat-o să moară, într-un mod dureros. Prezentatorul i-a susținut punctul de vedere. A doua zi, același prezentator acuza un alt oficial irlandez pe aceeași temă.

Media și politicienii practică dublul-standard

Acesta este de fapt miezul problemei, care arată ipocrizia felului nostru de a fi. Cu aceeași lipsă de rușine, liderii politici au îmbrățișat feminismul cu entuziasm și s-au aruncat în luptă spunând că este un caz de încălcare a drepturilor omului. Brinda Karat, din partea stângii, a declarat: ”ei au preferat să sacrifice viața tinerei femei decât să facă ceva împotriva convingerilor lor religioase”. Partidul BJP, de dreapta, a organizat o demonstrație în fața Ambasadei Irlandei din New Delhi. Liderul partidului spus: ”Moartea îngrozitoare a unei femei indiene tinere care era însărcinată trebuie să fie un exemplu pentru noi toți să fim uniți pentru a ne asigura că, chiar și unei femei din clasa de mijloc i se va face dreptate, dacă vom fi uniți”. S-au făcut apeluri pentru anularea legile Irlandei în privința avortului. Este de înțeles ca rudele copleșite de durere ale Savitei să procedeze așa, dar cum pot instituțiile politice și diplomatice să facă astfel de cereri nerealiste?

De ce nu se ridică voci la fel de puternice pentru femeile sărace din India?

Întrebarea mea pentru elita politică și mass-media este de ce nu îşi dedică la fel de mult timp și energie, de ce nu au același standard moral înalt când mii de femei mor datorită condițiilor medicale dezastruoase din țara noastră? De ce nu își mută atenția de la cabinetele medicale cu aer condiționat din orașele metropolitane la regiunile rurale unde o mamă însărcinată are mari șanse să moară la jumătate drumului până la spitalul cel mai apropiat, să nască pe holul acestuia ori în câmp liber?

Doar pentru că Savita Halappanavar aparține clasei de mijloc înstărite, considerate astăzi ca reprezentând chipul și identitatea Indiei, a făcut ca moartea ei să fie mai interesantă? Pe liderele pseudo-feministe precum Smriti Irani și Karat Brinda nu le veți găsi niciodată interesându-se de nevoile reale ale femeilor din țara noastră, dar cu nerăbdare preiau ceva din străinătate, fără să știe ce s-a întâmplat cu adevărat acolo.

Ne uităm puțin la rata mortalității materne în India?

Rata mortalității materne în India este de multe ori mai mare decât în Irlanda și stimații noștri lideri au ajuns să atenteze până și la suveranitatea Irlandei datorită unei tragedii punctuale? De ce oare suntem atât de nerușinați și plin ide ipocrizie? În media s-a vehiculat ideea că moartea Savitei este o crimă al cărui autor este Irlanda.

De ce sunt formatorii de opinie, gardienii morali de azi, invizibili când o străină este violată în India?

Dacă așa văd ei situația de acum, cum o văd pe cea a câtorva sute de turiste străine atacate în timpul vacanței în țara noastră? Cazul lui Scarlett Keeling este încă proaspăt. Familia acestei biete femei, violată și lăsată să moară pe plaja Goa în 2008, a fost devastată. Și sunt multe alte incidente similare. De ce nu se găsesc formatori de opinie și oameni de media care să se ocupe și de sentimentele familiei rănite, de după această crimă? Îi numim pe irlandezi rasiști, dar cu ce credibilitate ne înfățișăm noi lumii ca ne-rasiști?

Are vreo bază acuzația că nu i-a fost îndeplinită cererea pentru că nu era catolică? De unde știm că doctorii au refuzat să o ajute pentru că Irlanda este o țară catolică? Nu sunt acestea două versiuni indianizate ale faptelor reale?

Un articol străin a pus întrebarea: ”De ce ambasadorul Indiei a decis să adauge vocea sa la presiunea lobby-ului pentru avort, a Partidului Muncii și a consorțiilor media care presează de ani de zile să fie schimbată legislația privind avortul? Este o practică normală în lumea diplomației moderne să te alături unor cereri particulare care vizează schimbarea unei legi fundamentale într-o țară suverană?” Același articol ridică și probleme care sunt în afara domeniului medical: ”conexiunile dintre familia Halappanavar, lobby-ul avorționist și campania rapidă din  mass-media rămân neclare. Cum a aflat, în mod real, ziarul Irish Time despre acest caz? Ei îl citează pe Praveen Halappanavar în mod extensiv, dar el i-a contactat pe ei sau mai întâi a vorbit cu cineva din lobby-ul avorționist?”

De ce această confuzie?

Sunt două aspecte implicate în cazul morții Savitei, unul pur medical și care se referă la o persoană, iar al doilea, politico-religios, se referă la întreaga societate. Din punct de vedere medical, chiar și un doctor și Biserica Catolică din statul natal al Savitei, Karnataka, au spus că septicemia a fost cauza exactă a morții și că doctorii nu au reușit să prevină aceasta. Celălalt aspect al problemei, care reflectă disensiunile din Irlanda cu privire la avort nu are nimic de-a face cu India. Este problema lor internă. Dacă mass-media vrea să vadă demonstrațiile din Irlanda ca fiind în favoarea Savitei, se înșeală. Adevărul este că moartea tragică a Savitei a fost folosită intenționat în dezbaterile politice interne despre avort și că, chiar dacă legile privind avortul vor fi schimbate, acesta se va datora mai mult proceselor politice de acolo, și nu morții Savitei.

Dacă în Irlanda este rău, la noi este și mai rău

Suntem adesea aclamați ca o putere globală emergentă și tindem să ne supra-estimăm. Adevărul este că suntem un stat post-colonial, indiferent cât ne pretindem a fi o națiune avansată. Mai avem un drum lung până să ne facem curat în propria curte. Prezentându-ne peste graniță cu afirmații naționaliste și feministe, goale pe dinăuntru, ne vom face de râs. Irlanda cel puțin face ceea ce zice. Noi am aplicat legea determinării sexului copilului nenăscut. Există milioane de Savite care mor în condiții mult mai dureroase în propria lor țară. Să avem grijă de ele mai întâi.

Sursa: Shubham Ghosh, An Irish tragedy and India'sdouble standards

*

Indian media is a conjuror that continues to create something big from anything or nothing. The self-certified moral guardians of the Indian media, particularly those hailing from the electronic background, have been dragging on a human tragedy in a way that the human rights records of their own country are always in order. In fact, the behaviour of the greater Indian society in general was shocking.

Activists, politicians and all those who are more interested to show their faces to the camera and speak nothing but hollow words are found going overboard on Savita Halappanavar's tragic death over maternal complications in Ireland and the media, which is largely a representative of the urban elite, has found a golden opportunity to push it high on the viewership rating list. 

What was surprising with the Indian media did not care to investigate the matter, as it generally does with great interest when an Indian politician is netted, and instead allowed some activists to tear into lone representatives from Ireland who are actually anti-abortion activists. There was no voice present to represent the hospital and authorities concerned. 

In one of India's popular news channel, a human rights lawyer was seen levelling racist allegations against the Irish authorities for 'ignoring Savita Halappanavar's plea' and allowed her to die a painful death. The anchor, quite  supported the viewpoint. The very next day, the same anchor of the channel was seen charging at another Irish representative on the issue. 

Media, politicians indulge in double-standards 

This entire matter shows the hypocrisy of Indian psyche. The shameless political leaders with all feminist enthusiasm jumped into the fray and said it was a case of violation of human rights. Left's Brinda Karat said: "... they preferred to sacrifice the young woman's life rather than to do something which have gone against their religious belief." 

The BJP also brought out a rally and protested in front of the Irish embassy in New Delhi. Party leader Smriti Irani said: "This horrific death of a pregnant young Indian woman should be an example for all of us to stand united and ensure that even a small, middle class family will get justice when India stands united." 

There are even calls that Ireland's abortion laws should be liberalised. It is understandable if the grief-stricken kin of Savita make such demands but how can formal political and diplomatic establishments raise such an unrealistic demand? 

Why don't we see an equally strong voice in favour of poorer women in India? 

My question to the political and media establishments is that why don't they devote as much time and energy and assume a moral high ground when several thousands of women die under pathetic medical conditions in this country? Why don't they care to look away from the air-conditioned doctors' chambers of the metropolises to the distant rural areas where a pregnant mother has a high chance of succumbing midway to a primarily health centre because of the huge distance or delivers on the corridor of a health centre or even in the open field? 

Just because Savita Halappanavar belonged to the well-off middle-class, considered today as India's face and identity, that made her agonising death more saleable? Pseudo-feminist leaders like Smriti Irani and Brinda Karat are never found addressing the real woes of the women in the country but eagerly take up an issue abroad without actually knowing what had happened on ground. 

We are pointing out at Ireland's maternal mortality rate? 

India's maternal mortality rate is multiple times of that of Ireland and our esteemed leadership has begun challenging even the latter's sovereignty just because of a one-off tragedy? Why is the Indian mind so shameless and thought so full of hypocrisy? Some sections of the media call the Halappanavar death as a murder committed by Ireland. 

Why are India's moral guardians invisible when a foreigner is raped in India? 

If that is the case, then what about those several foreign tourists who are targetted while they come for holiday in this country? The case of Scarlett Keeling is still a fresh one. The family of the poor soul, who was allegedly raped and left to die on a Goa beach in 2008, was devastated. And there are many other similar incidents. Why don't we find the 'morally superior' activists and mediamen from India addressing sentiments left wounded by the crime. We call the Irish racist, but what is our credibility to show to the world as a non-racist race? 

Does the projection that poor woman pleaded, saying she was not a Catholic, has any solid base? Or did the doctors really refused to help Halappanavar, saying it was not possible for Ireland is a Catholic country? Are these too Indianised versions of what actually happened? 

A foreign article has rightly asked: "...why the Indian Ambassador to Ireland has decided to weigh in, adding his voice to the pressure of the abortion lobby/Labour Party/media consortium who have been pressing for years for legalisation. Why is the Indian Ambassador suddenly so interested in Ireland's abortion laws? Is it really normal practice in modern diplomatic circles to join in partisan demands of a sovereign country to change so fundamental a law?" 

The same article has raised questions that lie outside the medical domain. It says: "...the connections between the Halappanavar family and the abortion lobbyists and the rabidly pro-abortion media remain unclear. How exactly did the Irish Times become aware of the case? They quote Praveen Halappanavar extensively, but did he contact them or did he speak to someone in the abortion lobby first?..." 

Why are we confusing ourselves? 

There are two sides in the Savita death case, one purely medical and pertains to an individual while other, politico-religious and more concerned with the community/society. On the medical part, even a doctor and Catholic Church in Savita's home state Karnataka said that septicaemia was the precise reason for her death and that doctors failed to anticipate such a fatal outcome. 

The other side of the story, which reflects the inner tussle in Ireland over changing its abortion laws, has really nothing to do with India. It is their internal matter. If the Indian media is feeling elated to see those rallies in Ireland in favour of Savita, it is mistaken. The truth is that Savita's tragic death has been used up in Ireland's internal political games over abortion and even if the rules on abortion are changed in the future, it will be more effected by the compelling political equations than by Savita's death. 

If Ireland is bad, we are worse 

Applauded as an emerging global power often, we Indians tend to overestimate ourselves. But the fact remains that we are a post-colonial state no matter how much we pretend as an advanced nation and have a long way to go before we put our own house in order. Going overboard with hollow feminist and nationalist assertion makes us look a laughing stock. Ireland at least practices what it preaches, do we follow the 'sex determination is illegal' principal that we preach? There are a million Savitas who are dying more painful deaths in their own country. Let's take care of them first.