Vlad Miriţă: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! / Şcoala de Duminică

de Mihai Șomănescu, interviu exclusiv ActiveNews

Este tenor, dar probabil cel mai mulţi îl ştiţi de la Eurovision. A cântat la Festivalul de la Mamaia, dar şi în “Tragedia lui Carmen”, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Este îndrăgostit de cai, dar este şi economist. Este doar o mică parte din ceea ce înseamnă Vlad Miriţă. ActiveNews.ro a stat de vorbă cu tânărul artist, pentru a vedea ce are de spus la început de 2014.

Vlad, să începem cu sfârşitul: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! Interviu EXCLUSIV Spune-ne ce a însemnat 2013 pentru tine şi cum ai petrecut Sărbătorile în anul ce tocmai s-a terminat. Ai fost la colindat?

2013 a fost un an echilibrat şi s-a încheiat în cel mai frumos mod posibil. Crăciunul l-am petrecut la Mănăstirea Oasa, unde am ajuns în Ajun şi am găsit acolo peste 200 de studenti din toata ţara, împărţiti in cete, care cântau colinde. Erau cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale, cântau cu tot sufletul şi aveau lumina în ochi … erau fericiţi. Apoi în prima zi de Craciun, după Sfânta Liturghie, am coborât în sate la colindat. La fel şi a doua zi. În acele momente mi-am retrăit copilăria dar, în același timp, am gustat din bucuria de a fi împreună cu alţi tineri, pe care nu îi cunoşteam, dar pe care i-am simţit atât de aproape!

Sunt convins că au fost momente unice, pe care oricare dintre noi ar dori să le (re)trăiască. Că vot veni vorba, care din proiectele de anul trecut îţi sunt cele mai aproape de suflet şi ai vrea să le repeţi şi anul acesta?

În Ianuarie 2013 am fost invitat în Olanda la cel mai important eveniment ecvestru: Leeuwarden Friesian Stallion Show. Este vorba de o rasă de cai cu origini care se pierd în negura vremurilor – Caii Regali ai Olandei. In cadrul acestui eveniment am cântat pentru prima dată călare icon smile Vlad Miriţă: În cazul reprezentanţilor noştri, conştiinţa este surclasată de interesele de partid. Trebuie să înţelegem că nu putem lupta împotriva firescului şi a vieţii! Interviu EXCLUSIV … şi când mă gândesc că totul a început dintr-o glumă … care, până la urmă, s-a transformat într-un moment foarte frumos, pe care lumea l-a apreciat. Mi-aş dori să repet o astfel de experienţă şi în România, așa cum mi-aș dori să am cât mai multe ocazii în care să mă bucur de compania cailor, care sunt niște vietăți incredibile. Am planuri mari în această privință!

Pe care nu mă îndoiesc că le vei pune în aplicare. Sărind de la una la alta, ştiu că multe din acţiunile tale sunt pro-bono…Ce te motivează să-ţi ajuţi semenii?

Da, am participat la câteva acţiuni de aceste gen. Știi ce e fantastic? Că atunci când dăruiești din tot sufletul, de fapt, tu primești însutit! Este o stare în care ideea de întâlnire se împletește cu bucuria sinceră. E o binecuvântare sa poţi să faci ceva pentru cineva care are nevoie.

Am aflat cum se făceau casele la sat odinioară. Oamenii se adunau în „clacă“ şi mare parte din bărbaţii satului își asumau responsabilitatea de a construi casa pentru o familie aflată la început de drum. Iar femeile se ocupau de mâncare și de restul gospodăriei, iar în felul asta lucrurile se legau, oamenii își erau alături, și formau o comunitate. Atât de bine pusă la punct era diviziunea muncii că o casa era gata in şapte zile … ceva de neimaginat în ziua de azi. Toate acestea înseamnă Comuniune, comunitate şi, într-o oarecare măsură, am simţit asta în vacanţele petrecute la bunici. Prietenii mei din copilărie se ajutau între ei la treburile gospodăreşti şi asta îi apropia foarte mult. Asta e motivaţia mea … vreau să retrăiesc bucuria unităţii, bucuria comuniunii. Bucuria de a oferi.

Spuneai de copiii de la Oaşa, care erau îmbrăcaţi în port tradiţional. Ştiu că nici tu nu eziţi să te îmbraci în costum naţional, deşi eşti solist de operă. Cum te simţi în portul nostru popular? Ce reprezintă pentru tine? Este un simbol al “României tale”?

Costumul Naţional nu este un simbol. Pe el se regăsesc simboluri …. cum ar fi “coarnele berbecului” , “vârtelniţa” sau “colţii lupului” …. etc, iar fiecare simbol, fiecare semn, are o semnificaţie și e pus acolo cu un rost. Iar costumul naţional, adunând laolaltă mai multe simboluri și semnificații, capătă viaţă, e viu! Îți dai seama ce sentiment te încearcă atunci când te îmbraci cu … viață?

De câte ori mă îmbrac aşa, mă simt întreg. Ştiu de unde vin şi stiu unde mă duc. Pentru că nu e o simplă îmbrăcăminte, pentru că are o funcționalitate aparte, iar valoarea lui depășește cu mult produsele din industria textilă modernă. Văd în el iscusinţa femeilor generaţiilor trecute, dragostea lor, un deosebit simţ estetic, și o suită întreagă de povești păstrată special pentru noi.

Modernizarea societăților a adus multe foloase, dar a şi distrus foarte mult! A distrus o atitudine, un spirit aparte ce se traducea prin meştesug, tradiţie, lucrul făcut cu mâna ta. Astăzi, lucrurile astea sunt mai rare .. dar și când le găsești …!. Totusi, am nădejde că va veni o zi în care ne vom trezi şi vom cerne răul de bine, valoarea de nonvaloare, sensul de haos … și cred că această zi nu e așa de departe. Simt asta.

Tocmai ai făcut o declaraţie de credinţă în viitorul acestei ţări, în care alţii se plâng non-stop, deşi au tot ce-şi pot dori….Cum defineşti “România ta”, faţă de “România” care îi oboseşte pe unii, pentru că le ocupă tot timpul?

România e prost condusă şi atunci, în mentalul colectiv, s-a înfipt o idee: ca în România nimic nu e cum trebuie, şi, mai rău, că noi, românii, nu suntem în stare de nimic bun.

Trebuie cumva să scăpăm de acest complex păcătos de inferioritate față de Occident, împletit cu cel de superioritate față de conaționalii noștri. Iar primul pas este să ne aducem aminte că toată elita noastră a fost eliminată în pușcăriile comuniste sau la Canal, de la țărani de seamă la preoți, de la mari oameni de cultură la oameni politici, de la militari la simple persoane cu demnitate și spirit de rezistență. Este lesne de înțeles că ne revenim greu, dacă toate valorile care trebuiau să ne ghideze în istorie au dispărut subit!

În plus, faptul că ţara e prost condusă ni se datorează şi nouă, că acest abandon pe care îl resimțim cu toții a dus la o stare de inerție, de amorțeală care anulează responsabilitatea sau asumarea unui spațiu ce îl depășește pe pe cel strict personal. Da, suntem distraşi. Da, suntem manipulaţi. Da, suntem minţiţi … da , da, da! Dar dacă înţelegem asta, cred că nu mai e mult până să şi dibuim cu discernământ informația reală de cea prefabricată. De multe ori aud că nu avem alternative. Dar nici nu o să avem până nu ne implicăm fiecare mai mult. România Mea poate. Trebuie să vrea mai mult!

Apropo de România noastră, şi de implicare, anul trecut ai fost la marşul pentru Unirea cu Basarabia … Ai fost printre puţinele personalităţi prezente … De ce crezi că nu se alătură mai multe figuri publice acestui demers?

Am participat la acest mars pentru că iubesc Pământul Sfânt al Basarabiei. Cunosc şi am lucrat cu români din Basarabia. Am prieteni buni acolo sau de acolo care, acum, sunt în granițele României de azi sau peste hotare. Sunt oameni frumoşi. Sunt oameni muncitori. Sunt oameni foarte talentaţi. Și când te gândești prin câte au trecut de-a lungul timpului și cum s-au încăpățânat să fie … buni români. Parcă te cuprinde o tensiune aparte.

Nu ştiu de ce nu se alatură si alţii acestui demers. Ar trebui s-o facă, nu? Probabil ar trebui să înțelegem cu toții că statutul social trebuie să fie strâns legat de îndatoririle față de „cetate” și de ideea de responsabilitate. Altfel, vizibilitatea și faima nu sunt meritate cu adevărat și rămân la stadiul de pretenții.

Vorbeai înainte de Occident şi de complexele noastre de inferioritate. Tu călătoreşti mult prin străinătate, ai văzut multe, cum vezi România prin ochii celui de-afară? Cum e ea reprezentată în afară?

Eu sunt subiectiv, pentru că iubesc ţara asta, așa cum o iubesc pe mama. Am fost în multe ţări şi am vazut locuri foarte frumoase. Dar România, pentru mine, e cea mai frumoasă. Nu e firesc? Dumnezeu a rânduit să avem de toate în ţara asta: avem munţi, păduri, râuri, mare, fluviu, delta, resurse, Mănăstiri în patrimoniul Unesco, tradiţii deosebite, o istorie cutremurătoare, personalităţi de prim rang în toate domeniile. Adevărul e că nu se vad toate acestea prea bine în afară, cel puțin nu la nivel colectiv.

Pe de altă parte, sunt frecvente situațiile în care cei ce ne reprezintă în străinătate nu îşi iubesc ţara, ba mai mult, vor să devină faimoși și să-și legitimeze poziția prin atacarea României. Eu, unul, îi suspectez de chestia asta. Sună deja un pic desuet ….”să-ţi iubesti Ţara” – pare ceva din evul mediu pentru unii …. Ceva învechit, în conflict cu (post)modernitatea. Dar nu este, până la urmă, și un privilegiu să fii mândru de spațiul și cultura din care provii? Toți ceilalți din Europa se ghidează după principiul național, fie că se discută despre economie, fie că e vorba de cultură. De ce ne-ar fi nouă așa de greu să arătăm frumosul, binele și valoarea ce ne caracterizează?

Citeşte restul articolului pe ActiveNews

Constantin Brâncuşi, omul care a scos ideea din piatră

de Dan Cârlea

Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj - d. 16 martie 1957, Paris) este un poet al pietrei. Cel mai cunoscut sculptor român a revoluţionat sculptura mondială, căutând cu dalta linia continuă, după cum spunea, şi negăsind-o, s-a oprit de parcă „mi-a dat peste mână cineva“.

Originea lui ţărănească, traiul primilor ani înconjuraţi de simbolurile, esenţializarea şi vitalitatea artei populare l-au făcut mult mai târziu să se despartă de sculptura figurativă, de simpla imitaţie a realului. De fapt, a aparenţei realului, căci artistul spunea, la momentul când arta lui era receptată diferit, ca orice noutate istorică: „Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor“.

După o copilărie destul de efervescentă, cu şcoala elementară făcută la Peştişani şi la Brădiceni, Brâncuşi a avut lungi plecări de acasă, intrând ca ucenic în ateliere de boiangerie, în prăvălii şi birturi.

Latura artistică s-a arătat prima dată în timp ce era ucenic la o prăvălie din Craiova, când din materiale găsite a reuşit să construiască o vioară. A fost dat să studieze, timp de patru ani, la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, pe care a urmat-o între anii 1894 şi 1898, apoi a venit la Bucureşti, unde a intrat la Şcoala de Belle Arte, pe care a absolvit-o în 1902.

Încă din primul an de facultate a realizat prima lui lucrare - „Bustul lui Vitellius“, pentru care primeşte o „menţiune onorabilă“. Au urmat alte lucrări, cu nici una dintre ele nu a lăsat asistenţa indiferentă: „Cap al lui Laocoon“, 1900, primeşte medalia de bronz, „Studiu“ din 1901 primeşte medalia de argint. Un adevărat mecena este pentru Brâncuşi doctorul Dimitrie Gerota, care era şi profesor de anatomie la şcoala de artă. Văzând potenţialul studentului său, profesorul Gerota l-a susţinut să realizeze între anii 1900 şi 1902 lucrarea „Ecorşeu“, un studiu cu detalii ale corpului omenesc, atât de bine executat, încât s-au făcut copii după lucrare şi s-au împărţit mai multor facultăţi de medicină.

Tot datorită profesorului Gerota a obţinut Constantin Brâncuşi prima sa comandă pentru un moment public: bustul generalului medic Carol Davila. Miza lucrării era una importantă pentru Brâncuşi, căci plata pe care o primea în două tranşe, una la începutul lucrării şi una la final, urma să îl ajute să ajungă la Paris. După ce a încasat prima tranşă şi a făcut lucrarea, a sosit şi ziua dezvelirii ei în prezenţa comisiei. Atunci au existat câteva voci critice - că nasul lui Davila ar trebui micşorat puţin, că epoleţii sunt poziţionaţi cum nu trebuie. În fine, i s-au cerut aceste mici modificări, care pentru Brâncuşi ar fi fost floare la ureche, dar mândria lui nu a suportat aşa ceva. Aşa că a renunţat la ultima tranşă de bani, s-a întors pe călcâie şi a plecat la Paris. Dar nu oricum, ci pe jos! Mai târziu, explica evenimentul astfel: „Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care-l simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă... şi dus am fost, pomenind de mama lor“.

Recunoaştere internaţională

La Paris, Brâncuşi a expus rapid lucrări, în 1906, la „Société Nationale des Beaux-Arts“ şi la „Salon dâAutomne“, a început lucrările la versiunile „Sărutului“, culminând cu „Poarta Sărutului“, parte a Ansamblului Monumental de la Târgu Jiu. Arta lui a început să fie recunoscută de marii artişti ai vremii, cu care a legat prietenii: Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. În 1914 a prezentat în expoziţii la Paris şi Bucureşti lucrările:  „Păsări măiestre“, „Muza adormită“, „Domnişoara Pogany“. În acelaşi an trece Oceanul, cu expoziţie la „Photo Secession Gallery“, unde face senzaţie.

Până la începutul Primului Război Mondial a devenit celebru în întreaga lume, iar după sfârşitul acestuia, comuniştii din ţara sa natală şi-au dat măsura ignoranţei, catalogându-i arta sa drept „formalism burghez cosmopolit“. Au refuzat să preia, în 1957, la moartea artistului, lucrările din atelierul din Paris, pe care el a dorit mult să le ştie „acasă“. Acele lucrările sunt găzduite astăzi de Muzeul Naţional de Artă Modernă Centre Pompidou din Paris. Trebuie să vedem partea bună, întrucât arta celui mai important sculptor al secolului XX poate fi văzută astfel de mult mai multă lume.

A fost înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris, după ce a murit spovedit şi împărtăşit de Arhiepiscopul Teofil, de la biserica ortodoxă românească din marele oraş francez.

„Pe urmele lui Brâncuşi“ - concurs pentru elevi

Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi“, din Târgul Jiu, Primăria Târgu Jiu, Consiliul local, în colaborare cu Filiala Târgu Jiu a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi Uniunea Scriitorilor din România organizează între 1 şi 25 martie concursul de creaţie destinat elevilor de liceu din regiunea Oltenia (Gorj, Dolj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea) cu tema „Pe urmele lui Brâncuşi“.

Concursul are mai multe secţiuni: creaţie literară, creaţie plastică şi multimedia. Se pot înscrie elevi care învaţă în oricare dintre instituţiile de învăţământ preuniversitar în clasele IX, XII/XIII, şcoli de arte şi meserii din judeţele menţionate mai sus.

Premiile constau în excursii în Franţa. În perioada 8-11 aprilie 2014 se vor vizita locuri legate de biografia sculptorului Constantin Brâncuşi - atelierul, biserica ortodoxă din str. Jean-de-Beauvais, mormântul din cimitirul Montparnasse şi altele. Se va acorda câte un premiu pentru fiecare secţiune.

Pentru a vedea exact care este procedura de înscriere în concurs şi cum se trimit materialele (există reguli riguroase pentru fiecare tip de creaţie în parte, care trebuie respectate întocmai), elevii trebuie să acceseze site-ul centrului - www.centrulbrancuşi.ro, unde există şi formularul de înscriere în concurs.

Pentru mai multe informaţii, telefon 025.321.75.70 sau adresa de e-mail: gabi.circiumaru @centrulbrancusi.ro.

Sursă: Ziarul Lumina

Silvia Radu despre cazul MŢR-ACCEPT: "În acest caz, buturuga mică nu răstoarnă carul mare"

Sursă foto

Stimată doamnă Silvia Radu, ce părere aveţi despre incidentul de la Muzeul Ţăranului Român legat de proiecţia filmelor de propagandă homosexuală?

Cred că ar trebui să ieşim cu toţii în stradă şi să facem o demonstraţie naţională. Mi se pare ceva foarte grav şi cred că în felul acesta lovim în fiinţa poporului român. Noi cine suntem în fond? Suntem un popor care a cărui strămoşi au fost ţărani. Mie îmi vine să plâng, nu se poate aşa ceva. Adică lovim noi în ceea ce avem mai curat, mai sfânt şi mai adevărat? Până aici am ajuns? Să lovim în strămoşii noştri, în dragostea şi credinţa lor?

Eu aş face o demonstraţie, aş strânge toţi oamenii din ţara asta şi aş face ceva uriaş. Să se trezească odată toată lumea şi să înţeleagă că poporul român este un popor creştin şi nu-şi poate permite nimeni să-l facă altfel. Nu am nimic împotriva acestor oameni care sunt homosexuali, îi priveşte cum sunt. Noi nu judecăm omul, ci spunem că acest lucru nu este bine, iar dacă vor să fie aşa să fie la ei acasă şi să ne lase în pace. Au nenorocit atâta lume, este un spectacol atât de penibil, de jalnic, iar acest lucru se întâmplă şi în state civilizate precum Franţa, Anglia şi Spania. Aceasta este Uniunea Europeană şi ştiţi cum se spune: Spune-mi cu cine eşti ca să-ţi spun cine eşti. Trebuie să le atragem atenţia şi să le spunem: Domnilor, ori vă treziţi voi ori plecăm noi. Nu putem accepta acest lucru.

Cred că 80% din poporul român, exceptându-i pe cei dezinteresaţi, nu sunt de acord cu acest ACCEPT. Am intrat într-o stare de apatie, dar trebuie să ne trezim. ACCEPT-ul este străin de noi şi nu îl acceptăm. Îi iubim, ne rugăm pentru întoarcerea lor la adevăr, dar să ne lase în pace cu credinţa noastră, cu ţăranul nostru şi să nu lovească în ce avem mai sfânt. Mi s-a spus că este un eveniment naţional organizat de Uniunea Europeană, de ambasade. Ambasadele să facă bine să priceapă cum stau lucrurile. Dacă Ambasada Franţei este de acord cu ce a făcut guvernul ei, este foarte rău. Noi nu suntem de acord cu aşa ceva. Dacă ei acceptă acest lucru, îi priveşte. La fel ca mine ar trebui să vorbească orice intelectual din ţara asta. Sunt o artistă care m-am impus şi îmi spun părerea cu putere: Nu putem fi atât de idioţi încât să-i urmăm orbeşte pe alţii care nu mai ştiu ce fac. Cred că oamenii din cadrul Muzeului nu sunt de acord cu acest lucru, probabil li s-a impus şi nu au ce să facă, dar opinia publică trebuie să intervină şi să spună adevărul.

În calitate de artist şi de intelectual, care credeţi că este impactul unui astfel de eveniment asupra culturii, a familiei şi a societăţii?

Este îngrozitor. După ce Anglia a acceptat căsătoria între persoanele de acelaşi sex am văzut la televizor o scenă cu doi homosexuali şi mi s-a făcut milă de ei. Sunt atât de nefericiţi. Ce vor face oamenii aceştia dacă vor adopta copii? Îi vor creşte şi vor ajunge la fel ca părinţii lor. Prin acest fapt se stinge o naţie şi se ruinează familia. Lovim în tot ceea ce ar fi normal să nu lovim. Dacă noi acceptăm aceste lucruri, în 60 de ani s-a terminat cu poporul român.

Recent studioul Horia Bernea a primit un alt nume – Noul cinematograf al regizorului român – ce părere aveţi de acest lucru?

Cred că este o ruşine. Horia Bernea este un erou naţional şi ar trebui să fie fericiţi că au un studiou care îi poartă numele. Faptul că se dezic de el este un lucru foarte urât.

Cred că ştiţi poziţia lui Horia Bernea faţă de propaganda homosexuală...

Horia Bernea era un creştin total. Un om care este creştin nu poate să spună că este de acord cu homosexualitatea pentru că atunci nu mai este creştin.

Ce părere aveţi de decizia conducerii Muzeului Ţăranului Român de a proiecta aceste filme în studioul Horia Bernea?

Intelectualii români ar trebui să facă o petiţie care să ajungă la Ministrul Culturii şi să ceară o dezbatere publică într-un loc neutru. Să se facă o conferinţă de presă, să fie invitate toate televiziunile, astfel încât să se pună lucrurile la punct. Nu se poate să acceptăm să îşi  bată joc cineva de poporul român, de Muzeul Ţăranului Român. Mâine vor scoate cine ştie ce personalitate din muzeu deoarece nu le convine că n-a fost de acord cu perversiunile pe care le promovează ei. Noi cei care iubim familia şi poporul român nu putem permite să fim călcaţi în picioare. Dacă astfel de perversiuni vor fi acceptate, vor cuprinde toată ţara, iar copiii de 6 ani vor ajunge să înveţe aceste lucruri. Am auzit că sunt profesoare de liceu şi educatoare de grădiniţă care îşi permit să facă astfel de manifestaţii cu copiii. Noi toţi: oameni de cultură, intelectuali, mame, taţi, cerem să se organizeze această dezbatere naţională. În acest caz, buturuga mică nu răstoarnă carul mare. Minoritatea nu-şi poate permite să dicteze unei majorităţi.

Interviu realizat de Alexandra Nadane

*

Despre Sergiu Nicolaescu şi incinerarea lui

Decizia lui Sergiu Nicolaescu - dacă a fost a lui cu adevărat?! - de a-i fi incinerat trupul după trecerea sa la cele veşnice a stârnit multe comentarii. Dintre toate cele spuse ne-a atras atenția un articol publicat de părintele Eugen Tănăsescu pe blogul ziarului Adevărul.

Pe lângă poziţia pertinentă despre incinerare în general, adăugăm aici câteva gânduri ale marelui regizor despre ceea ce el însuşi mărturisea că reprezintă eşecul vieţii lui. 

„Pentru mine n-a existat altceva în viaţă decât filmul. Am reuşit în film, n-am reuşit în viaţa personală. Mi-ar fi plăcut să am cinci-şase copii, mă rog... n-am avut... Am o mare admiraţie faţă de familiile care au făcut şi au crescut copii. Nu am căutat să mă realizez printr-o dragoste mare. Câţi bărbaţi pot afirma că au întâlnit dragostea vieţii lor? Îndrăgosteala e una, iubirea, cu totul altceva. Iubirea nu-i distracţie şi nici voluptate, ci un angajament statornic şi o devotiune veşnică.“ (2002)

Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea

Pr. Eugen Tănăsescu

Un mare artist român, un maestru al cinematografiei, s-a mutat la Dumnezeu, de unde a şi venit. Sergiu Nicolaescu a ales însă incinerarea, adică să ajungă scrum înaintea Domnului. Nu pot rata momentul unei opinii această temă.

Plăsmuirile minţii umane, concretizate în operele artistice, se fundamentează pe viziuni cu totul deosebite asupra celor înconjurătoare, adică idei care se deosebesc substanţial de cele comune, ale maselor. Aşa se naşte artistul, cel care creează o valoare spirituală, un mesaj duhovnicesc, pe care o/îl comunică publicului. Este, în fond, o manifestare a capacităţii noastre de a fi creatori, o adeverire a calităţii noastre de icoană a Creatorului.

Există însă situaţii când creativitatea depăşeşte limitele raţiunilor divine, adică a ceea ce Dumnezeu îşi doreşte de la noi. Din diverse motive, artiştii aleg uneori să urmeze drumul unor „evanghelii străine” de creştinism, astfel încât publicul poate fi surprins de idei sau fapte care contrastează puternic cu învăţăturile şi practicile Bisericii.

 Includ aici şi decizia incinerării care, în ultima vreme, a mai străbătut spaţiul mediatic românesc, iar acum este readusă în actualitate prin decesul celui ce a creat multe valori, de talie mondială, ale cinematecii româneşti. Respect libertatea familiei artistului de a lua o decizie şi sper să fie una creştinească în urma apelului Arhiepiscopiei Bucureştilor. Altfel, ca preot, nu pot fi de acord cu incinerarea, din următoarele motive:

1. Îngroparea este o poruncă fundamentală a Domnului, care spune că trupul trebuie întors locului său de origine: „…pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Toate sofismele, care ne prezintă presupusele avantaje ale incinerării (preţ, locuri de veci, etc.), nici nu merită a fi aduse în discuţie, din această perspectivă. Funcţionând, practic, pe post de agenţi de marketing pentru noi afaceri cu moartea, aceste argumente nu fac decât să trădeze profunda secularizare a societăţii.

2. Trupul este locaş al sufletului, purtător al chipului lui Dumnezeu, prin urmare capabil de a se sfinţi. În creştinism, trupul devine „templu al Duhului Sfânt”, „mădular al lui Hristos”, deci părtaş la Slava Dumnezeirii. De aceea, el nu poate fi ars, căci arderea înseamnă devalorizare, desconsiderare, nimicire, dispariţie, evaporare în nicăieri şi în nimic, trimitere în neant (observaţi tendinţa incineratului de a fi risipit în vânt, pe apă, etc.). Mai grosier vorbind, ţăranul român ardea gunoaiele de prin bătătură, nu bunurile cele mai de preţ din casă. Iar noi, creştinii, suntem prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, cea mai de preţ creaţie a Sa.

3. Ca o paranteză, remarc faptul că vorbirea populară nu a ratat simbolismul chinuitor al focului: arderea este esenţa Iadului, exprimată prin „arză-te-ar focul Iadului”, în vreme ce Raiul este asociat unui loc luminos, liniştit, plin de verdeaţă şi lumină.

4. Creştinii sunt „următori ai lui Hristos”, care, deşi pe nedrept, se lasă totuşi torturat, omorât şi, în final, îngropat într-un mormânt, de unde îşi arată Slava puterii Sale prin Înviere. De aceea, se cuvine să ne îngropăm asemenea Lui, în aşteptarea Învierii.

5. Învierea se fundamentează profetic (Iezechiel, cap.37) pe existenţa urmelor unice a trecerii noastre prin această lume: osemintele, care ştim cât de greu se descompun (ele ne dau şi astăzi dovezi ale unor realităţi din vremuri străvechi). A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul şi să ratăm şansa iertării divine, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii. Acesta este şi principalul motiv pentru care o anterioară decizie de Sinod refuză slujba înhumării pentru cei incineraţi.

Însă îmi este teamă ca nu cumva să ardă şi cei ce pun pe foc lucrul mâinilor lui Dumnezeu.

PS.Cineva m-a întrebat unde se va duce sufletul maestrului Sergiu Nicolaescu, ţinând cont că dorinţa dumnealui este în evidentă contradicţie cu învăţăturile ortodoxe şi, totodată ce ar putea face familia dumnealui pentru a stinge această controversă mediatică mult prea aprinsă. Există două variante de răspuns:

 a) familia decide incinerarea, şi atunci sufletul maestrului merge acolo unde acesta şi-a ales.

 b) familia decide inhumarea,conform şi dorinţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi atunci sunt convins că maestrul le va mulţumi la Înviere că nu i-au respectat o alegere greşită din punct de vedere ortodox.

Sursă: Blog - Adevărul