Paris: Fiasco în cadrul târgului „Căsătoria pentru toţi”

de Rano Camilleri, 4 ianuarie 2014

„Fiasco!” Este termenul utilizat de cotidianul francez LeFigaro îl legătură cu „Primul salon de căsătorie pentru toţi”, desfăşurat în luna iunie a anului 2013 în Parcul Floral din Paris. Vizitatorii aşa-zisului Prim Salon de Căsătorie, care era, fireşte, pentru „toţi”, însă destinat evident căsătoriilor gay introduse recent în Franţa de guvernul Hollande, au fost în total 150.

Franţa are o populaţie asemănătoare ca număr Italiei, iar Paris este un megalopolis cu multe milioane de locuitori. În sfârşit, dată fiind faima modei franceze (nu doar haine, dar şi bijuterii, accesorii şi parfumuri), cei şaizeci de proprietari de standuri care au scos din buzunar destui bani pentru a participa la expoziţie, în mod sigur se aşteptau şi la alţi oameni din străinătate.

În schimb, nu. 150 de vizitatori. Cumpărători? Din câte se pare, doi, care au cumpărat o pereche de inele. Iar aceşti doi erau chiar o pereche hetero. Pe scurt, chiar se pare că acest „Prim” Salon va fi totodată şi „Ultimul”. 

Proprietarii standurilor sunt revoltaţi deoarece organizatoarea le promisese nenumărate vizite. În schimb, nu s-au prezentat nici măcar VIP-urile, nici politicienii care au susţinut cu îndârjire căsătoriile gay, în aşa măsură încât să trimită poliţia împotriva mulţimii care manifesta în piaţa contra nepopularei legi şi să ameninţe cu închisoarea pe cei 20.000 de primari francezi care vor refuza să o aplice.

Şampania, sucurile de fructe şi deserturile pregătite pentru primirea grupurilor de interesaţi de subiect au fost consumate de către hostess, stewarzi şi de către responsabilii cu serviciile de securitate. De fapt, nici chiar „homofobii” aşteptaţi nu s-au prezentat să deranjeze ori să protesteze. Firma organizatoare de evenimente, Eden Day, a vorbit deschis despre „catastrofe” (deşi, expozanţii intenţionează să o dea în judecată pentru a fi despăgubiţi) şi a mărturisit ziarului Figaro că a fi întâlnit doar 5 persoane în total.

În momentul de faţă, toţi se întreabă dacă era cazul realizării unui talmeş-balmeş destinat homosexualilor, având în vedere că nu-i interesa nici măcar pe aceştia. Chiar actorul Rupert Everett, homosexual declarat, afirmase că nunţile îi păreau ceva ridicol, dat fiind faptul că stilul de viaţă gay fusese mereu văzut că transgresiv, pe când căsătoria „cu perdele la ferestre şi tortul în cuptor” era cât mai burghez cu putinţă. Este posibil ca acesta să fie într-adevăr punctul de vedere al majorităţii homosexualilor, care foarte probabil îşi doresc să fie lăsaţi în pace. Însă ideologia este cu totul altceva, după cum o demonstrează eşecul Salonului parizian. Până şi o minoritate ideologizată, oricât ar fi de ştearsă (şi chiar asta este), dacă este bine sponsorizată, poate, cu adevărat, să schimbe istoria.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Alin Gheorghe 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Predica la Duminica Slabănogului din Capernaum: Legătura dintre păcat şi suferinţa noastră şi a lumii

     APOSTOLUL

 ROMANI 12, 6-14

 

Fraţilor, avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând. Binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

 

*

EVANGHELIA

 

 MATEI 9, 1-8

 

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog, care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale. Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă? Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.

 

*

 

Pr. Constantin Coman: Legătura dintre păcat şi suferinţa noastră şi a lumii

R. Rădulescu: În Capernaum, Mântuitorul Hristos săvârşeşte mai multe minuni. De aici capăta faimă şi numele de vindecător, de persoană care face ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci. Este adus la El un slăbănog, un paralizat. Mântuitorul Hristos îi iartă păcatele pentru a vindeca o neputinţă fizică a acestui om. Părinte profesor, reiese de aici ca păcatul este legat sau chiar provoacă suferinţă. Păcatul este prezent în viaţa fiecăruia dintre noi, a tuturor oamenilor de la Adam încoace. Unele păcate sunt mai grele, mai mari, altele mai mici. Dar mă gândeam, cum provoacă o suferinţă în mine faptul că mint sau că desfrânez? Ce legătură este între păcat şi suferinţa sau cum mă provoacă păcatul pe care îl săvârşesc?

Pr. Coman: Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţa, iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală sau duhovnicească. În condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi. Păcatul este tocmai o modificare negativă la nivelul funcţionarii suportului sufletesc său duhovnicesc al existenţei noastre. Păcatul este un atentat la adresa lumii noastre sufleteşti, o violentare a componenţei duhovniceşti a firii noastre. Este o scurtcircuitare a legilor care guvernează bunul mers al vieţii noastre sufleteşti. Aşa cum te doare când, din întâmplare, calci într-o groapă şi îţi rupi piciorul, tot aşa ar trebui să te doară sufleteşte când minţi pe cineva, sau când înşeli, etc. Sunt mulţi oameni care simt durere sufletească atunci când, cu voie sau din greşeală, fac astfel de lucruri. După cum sunt şi semeni de-ai noştri care nu simt nici o suferinţă în astfel de situaţii. Dar asta nu înseamnă că păcatul nu le afectează fiinţa lor duhovnicească. Le-o afectează până când o perverteşte întru totul şi percep răul drept bine. Păcatul este un eşec existenţial. De altfel, cuvântul folosit în greceşte pentru păcat, amartia, înseamnă etimologic eşec, neatingerea ţintei. Ce înseamnă eşec? Înseamnă că un lucru care, conform firii lui, trebuie să se întâmple într-un anumit fel, se întâmplă altfel, se întâmplă greşit, sau, pur şi simplu, nu-şi mai împlineşte rostul.

R. Rădulescu: Cine stabileşte cum trebuie să se întâmple?

Pr. Coman: Firea lucrurilor. Felul în care noi suntem făcuţi. Orice creatură are înscris în sine adevărul sau raţiunea ei de a fi, sensul existenţei sale, finalitatea pentru care există. Firea adevărată a mărului este să crească şi să rodească mere care să arate aşa cum arată merele din soiul respectiv. Tot aşa şi omul este făcut pentru a exista într-un anume fel, cu un anume rost. Dacă mărul nu face mere sau dacă le face rele vom spune despre el că nu este bun. Dacă omul este făcut să iubească pe semenii săi, atunci când îi urăşte, îi minte, îi înşeală este un om rău. Este un om rău nu pentru că face rău altora, ci pentru că rodeşte roade rele, împotriva firii sale, care este făcută să rodească roade bune. Iar rodirea rea îi alterează firea până la pervertire. Alterarea firii la nivel sufletesc ar trebui să doară mai mult decât alterarea firii fizice, adică rănile sau suferinţele fizice de orice fel. Dacă nu doare nu înseamnă că nu se produce răul, că nu este afectată firea, ci înseamnă că este deja atât de afectată încât nu mai simte nimic. Se spune şi în popor că obiceiul este o a doua natură. Dacă obiceiul este rău, cea de-a doua natură este rea. Morala nu este întâi de toate o convenţie, ci este reflexul adevărului existenţei noastre în act, în manifestările noastre, în viaţa noastră. Sigur că pentru a deveni accesibilă percepţia păcatului, a trebuit să stabilim foarte multe convenţii: legi, liste de păcate de exemplu, cataloage cu păcate mai grave şi mai puţin grave. Trebuie să înţelegem că aceste cataloage sau liste de păcate reflectă adevărul lucrurilor. Mulţi dintre semenii noştri se consolează cu gândul că păcătuind n-au făcut decât să încalce o convenţie, o poruncă sau un sfat. Se înşeală amarnic, încălcarea poruncii nu este importantă. Important este că se întâmplă răul în el, înăuntrul firii lui.

Până la urmă, toate păcatele sunt un atentat la capacitatea noastră de a iubi, întrucât iubirea este raţiunea ultimă de a fi a omului. De aceea, tot ceea ce conduce la iubire sau exprimă iubirea este lucru bun, iar tot ceea ce împiedică sau afectează capacitatea noastră de  a iubi  este  păcat. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că păcatul este alunecarea firii de la raţiunea pentru care există. Ochiul nostru are funcţia de a recepta realitatea din jur şi de a transmite informaţia creierului. Dar nu se epuizează aici lucrarea lui. Va trebui să ne întrebăm de ce trebuie omul să vadă realitatea care-l înconjoară?! Pentru a se bucura de ea, pentru a o iubi. Dacă privirea lui serveşte aceasta finalitate, atunci se înscrie în adevărul firii sale şi întăreşte capacitatea ei de a iubi. Dacă privirea lui nu serveşte acestui scop, ci are scopuri viclene: priveşte pentru a pofti pentru sine lucrurile, priveşte pentru a pofti spre desfrânare, priveşte pentru a-şi însuşi lucrul altuia, priveşte pentru a bârfi etc., atunci privirea este căzută de la rostul pentru care există şi este păcătoasă, contribuind la distrugerea capacităţii omului de a iubi, la distrugerea raţiunii pentru care există. Nu mai slujeşte relaţia frumoasă dintre oameni, sau raportarea noastră corectă şi sănătoasă la realitatea înconjurătoare, ci slujeşte o raportare pătimaşă, cultivă patima noastră, pofta noastră trupească. Nu este rău să privim frumuseţea lumii acesteia, oamenii frumoşi, bărbaţii frumoşi, femeile frumoase. Important este cu ce ochi privim, cum spune poporul! Dacă privim cu poftă şi cultivăm în noi imbolduri trupeşti primitive şi animalice, este una, dar dacă privim admirând frumuseţea acestei lumi şi mergem, eventual, la Creatorul, care le-a făcut pe toate, atunci este cu totul altceva. Orice organ al nostru şi orice funcţie se pot înscrie în adevărul sau, în rostul iniţial corect şi sănătos, sau pot deraia de la acesta, pot eşua şi pot sluji stări decadente.

Acesta este păcatul. Minciuna este un păcat pentru că omul nu este făcut să mintă, ci este făcut să spună adevărul. Când recurge omul la minciună? Atunci când vrea să amăgească sau să înşele pe celălalt; când vrea să-şi acopere lipsurile şi neputinţele. Minciuna, deşi pare că ne rezolvă, în realitate ea nu ne rezolvă. Rezolvă aparent o situaţie imediată, dar în adâncul nostru, în adâncul fiinţei noastre, se înregistrează un eşec, bifăm apelarea unui instrument neconform construcţiei noastre psihosomatice.

Noi nu suntem făcuţi din minciună, noi suntem făcuţi din adevăr. Apelând la minciună, apelăm la ceva care este împotriva propriei noastre firi.

Eşecul se înregistrează undeva în noi. Şi minciuna, şi înşelăciunea, şi trufia, şi desfrânarea, şi beţia, şi hoţia, toate acestea se înregistrează în adâncul fiinţei celui care le săvârşeşte, ca lucruri neconforme cu adevărul propriei existente, lucruri care sapă la temelia sănătăţii noastre sufleteşti. Raţionalitatea creaţiei ne spune acest lucru. Orice componenţă a creaţiei are un sens, are o raţiune de a fi. Când lucrurile pe care le facem se înscriu în realizarea acestui sens şi al raţiunii pentru care există, atunci suntem în adevărul existenţei noastre, nu suntem în păcat.

R. Rădulescu: Iar acumularea, înregistrarea acestor nereuşite în noi, a acestor eşecuri, cum le spuneţi, provoacă de la sine o suferinţă ulterioară? Pentru că imediat nu suferim. Ne este chiar bine prin păcatele pe care le facem. Avem un interes şi ne urmărim interesul minţind, să spunem. Aţi vorbit despre privirea pătimaşă. Instinctual aproape, vine şi gândul atunci când priveşti şi te duce la ceva care nu trebuie să se întâmple. Cum se declanşează mecanismul suferinţei? Şi vă întreb acum, suferinţa este doar rodul păcatelor sau omul suferă şi pentru altceva?

Pr. Coman: Dacă am fi un pic atenţi sau am beneficia de o anumită trezvie a conştiinţei, ar trebui să recunoaştem că cei mai mulţi dintre noi ne ducem existenţa într-o semi-inconstienţă sau într-o inconştientă totală. Cei care mai au un pic de conştiinţă, imediat după săvârşirea păcatului vor avea gustul amărăciunii. Acea întristare este semnalul pe care i-l da propria conştiinţă. 

 

R. Rădulescu: Un sentiment al vinovăţiei?!

Pr. Coman: Nu! Nu vinovăţie, ci amărăciune! Amărăciunea pe care o trăieşte cineva în urma unui eşec. Dacă vrei să întâlneşti pe cineva şi nu ai reuşit să-l întâlneşti, ai o amărăciune că nu l-ai întâlnit. Ţi-e drag de persoana iubită, vrei să-i faci o bucurie şi n-ai reuşit, ai amărăciunea că n-ai făcut-o. Nu discutăm în termenii vinovăţiei şi ai nevinovăţiei, pentru că o astfel de perspectivă ne duce în altă direcţie.

Cum ajungem de aici la suferinţa fizică? Foarte simplu. Medicina de astăzi ne confirmă acest lucru. Ce ne confirmă? Că stresul, de exemplu, o prelungită stare de îngrijorare sufletească, o prelungită stare de întristare, o prelungită stare de amărăciune, toate ne conduc la disfuncţii fizice. Generează uneori cancerul, boli cumplite, absolut nemiloase. Această perspectivă medicală confirma adevărul pe care Mântuitorul Hristos îl spune, anume că la temelia suferinţei fizice este păcatul. Este motivul pentru care, înainte de a vindeca trupeşte, Mântuitorul vindeca sufletul paraliticului, iertându-i păcatele. Este foarte limpede totul, după părerea mea. Când mecanismul sufletesc nu funcţionează corect, când noi înregistrăm eşec după eşec, amăgire după amăgire, înşelăciune după înşelăciune, lucrurile acestea se concentrează şi exercită o presiune fantastică asupra sistemului informaţional, energetic, care generează după aceea disfuncţii la nivelul întregului mecanism psihosomatic, mecanism care funcţionează în temeiul acestor informaţii sufleteşti. De aici, foarte repede, se ajunge la tulburarea sănătăţii fizice. Ne îngrăşăm prea mult, uneori. De ce ne îngrăşăm?! Este lăcomia o cauză?! Lăcomia este o chestiune sufletească, nu este o chestiune trupească.

R. Rădulescu: Dar nu numai,  există nişte dereglări fizice…!

Pr. Coman: Dereglări fizice care pot avea şi alte cauze. Ce mi se pare important în întrebarea dumneavoastră este dacă prin suferinţă plătim numai păcatele noastre sau şi altceva? Aici, adevărul Evangheliei Mântuitorului Hristos şi al Bisericii  este  foarte  clar: există o solidaritate umană, o complicitate dacă vreţi, prin care nu plătim doar păcatele noastre, ci plătim şi păcatele celorlalţi. Se vede limpede. Nu se poate că un părinte care are o viaţă dezordonată, dezechilibrată, care merge din păcat în păcat, să lase o moştenire sănătoasă pruncilor săi. Nu, acela va da o moştenire din start viciată, moştenire care este urmare a păcatelor părinţilor, de care „beneficiază”, iertaţi-mi expresia, copiii. Sigur, sunt unele mai grosolane, mai primitive care se văd, cele mai multe nu se văd, dar există. Eu, o dată cu vârsta, am conştientizat această responsabilitate şi mi se pare a fi un pic cam târziu. Este o foarte mare responsabilitate a părinţilor, ce moştenire sau zestre sufletească lasă copiilor. Există după aceea o solidaritate a comunităţii. Între noi, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, există o  comunicare reală la nivel sufletesc. Natura umană, spunea Părintele Stăniloae, recapitulând învăţătura Bisericii, nu este întreruptă între individ şi individ. Pentru că natura umană nu se epuizează în fizic. Ea conţine şi componenta sufletească, duhovnicească. Natura umană dintre noi este subţiată. Cu cât relaţia dintre două persoane prinde contur, cu cât are o consistenţă mai mare, cu atât mai mult se îngroaşă această legătură. Atunci, prin aceste legături, există ca în vasele comunicante, o comunicare.

Nu se poate că eu să trăiesc într-o comunitate unde domină marasmul moral, decadentă, şi să fiu curat, să nu fiu afectat. Nu se poate. Voi fi influenţat în starea sănătăţii mele sufleteşti şi în starea sănătăţii mele trupeşti. De aceea, aţi văzut, când intrăm într-o mănăstire, unde strădaniile sunt mult mai mari spre o viaţă curată, ne simţim toţi bine, beneficiem de aceea atmosferă pe care au creat-o participanţii la comunitatea respectivă. Aşa şi în comunitate: într-un oraş ca al nostru, foarte mare, în care se întâmplă foarte multe rele, în care colcăie, iertaţi-mi expresia, păcatul, nu putem să ne sustragem. Toţi vom suferi. Noi ca preoţi, când se întâmplă să fim la căpătâiul unor bolnavi tineri, sau să slujim înmormântare unor tineri, care este o mare dramă, conştientizam acest fapt. Conştientizam şi ne întrebam ca în Evanghelie, ale cui păcate au generat suferinţa sau moartea cuiva? Ei bine, este posibil să fi fost ale părinţilor sau ale concitadinilor. Să nu creadă cineva ca păcatul sau eşecul sau existenţial îl afectează numai pe el. Nu! Afectează casa lui, afectează comunitatea în care trăieşte, afectează lumea întreagă.

R. Rădulescu: Cum se poate, părinte profesor, până la urmă opri acest flux al răului? Pentru că vorbiţi de o contaminare. Cum reuşesc să o opresc, să o blochez?

Pr. Coman: Biserica este o astfel de tentativa dacă vreţi, vorbind despre comunitatea liturgică, eclesială, întâi de toate. Atunci când ne adunăm la biserică, la slujbă, la Dumnezeiasca Liturghie, ne străduim, cât putem fiecare, să ne curăţim un pic de răul din noi. Ne lăsăm păcatele, poftele, minciunile, amăgirile noastre afară. Şi realizăm, iată, o societate un pic mai sănătoasă. Există un instrument extraordinar, pe care cred că trebuie să-l punem în discuţie cu acest prilej, şi anume Spovedania, curăţia sufletului, baia sufletului, care este mărturisirea păcatelor sub epitrahilul preotului şi în faţa lui Dumnezeu. Spovedania este o foarte mare taină, este o şansă absolut extraordinară, de care oamenii nu beneficiază pentru că nu vor. Nu râvnesc la ea decât un număr mic de oameni. Mă bucur să lansez prin microfonul dumneavoastră acest apel: toţi simţim povara păcatelor, lanţul cel greu al păcatelor, cum spune canonul sfântului Andrei Criteanul. Este cumplit, mai ales la o anumită vârstă. Agonisim păcatele din tinereţile noastre. Unele eşecuri repetate se transformă în reflexe, în complexe grele, în tragedii sufleteşti, din care nu mai putem ieşi. Suntem ca nişte asfixiaţi sub povara propriilor noastre eşecuri existenţiale, a propriilor păcate. Ei bine, există şansa ieşirii de sub presiune, din zgura care se aşează pe sufletul nostru şi care pare a nu ne mai dă nici o şansă. Deseori cădem în deznădejde. Există şansă fantastică a spovedaniei.

Preotul nu este psiholog. El nu dezleagă în numele lui, ci în numele lui Dumnezeu. Acolo este cheia şi dezlegarea. Aşa cum ne spălăm trupeşte de praful şi mizeria care se aşează pe noi într-o oră în Bucureşti, tot aşa ne putem spăla şi duhovniceşte, la duhovnic. Cine nu a făcut experienţa aceasta să o facă! Cine poartă povara păcatului, a oricărui păcat, să meargă la preot şi să mărturisească păcatul cu părere de rău. Este cea mai fantastică terapie. Altfel, raul stă acolo, înăuntru, şi creează o stare sufletească inconfortabilă, ca să folosesc un eufemism.

Este prilejul să spun un cuvânt despre iertare. De ce este atât de importanta iertarea?! Păcatul nostru afectează pe semenii noştri şi, în ultima analiză, dacă mergem cu gândul până la capăt, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuşi. Păcatul, perceput ca realitate duhovnicească, separă pe om de Dumnezeu. De aceea relatarea Sfântului Matei este concentrată pe iertarea păcatelor paraliticului.

Esenţială şi primordială pentru recuperarea sănătăţii, a stării de normalitate, este recuperarea relaţiei cu Dumnezeu. Iertarea păcatelor vine de la Fiul lui Dumnezeu şi aceasta presupune o putere: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele…!” (9,6). De aceea, depăşirea consecinţelor păcatului este posibilă prin iertare. Iertarea este o mişcare sufletească, o mişcare lăuntrică, duhovnicească, singură în măsură să refacă relaţia dintre cel care greşeşte şi cel căruia i se greşeşte.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

 

Sursă: Război întru cuvânt

 

Despre Sergiu Nicolaescu şi incinerarea lui

Decizia lui Sergiu Nicolaescu - dacă a fost a lui cu adevărat?! - de a-i fi incinerat trupul după trecerea sa la cele veşnice a stârnit multe comentarii. Dintre toate cele spuse ne-a atras atenția un articol publicat de părintele Eugen Tănăsescu pe blogul ziarului Adevărul.

Pe lângă poziţia pertinentă despre incinerare în general, adăugăm aici câteva gânduri ale marelui regizor despre ceea ce el însuşi mărturisea că reprezintă eşecul vieţii lui. 

„Pentru mine n-a existat altceva în viaţă decât filmul. Am reuşit în film, n-am reuşit în viaţa personală. Mi-ar fi plăcut să am cinci-şase copii, mă rog... n-am avut... Am o mare admiraţie faţă de familiile care au făcut şi au crescut copii. Nu am căutat să mă realizez printr-o dragoste mare. Câţi bărbaţi pot afirma că au întâlnit dragostea vieţii lor? Îndrăgosteala e una, iubirea, cu totul altceva. Iubirea nu-i distracţie şi nici voluptate, ci un angajament statornic şi o devotiune veşnică.“ (2002)

Incinerarea este tangenţială cu sinuciderea

Pr. Eugen Tănăsescu

Un mare artist român, un maestru al cinematografiei, s-a mutat la Dumnezeu, de unde a şi venit. Sergiu Nicolaescu a ales însă incinerarea, adică să ajungă scrum înaintea Domnului. Nu pot rata momentul unei opinii această temă.

Plăsmuirile minţii umane, concretizate în operele artistice, se fundamentează pe viziuni cu totul deosebite asupra celor înconjurătoare, adică idei care se deosebesc substanţial de cele comune, ale maselor. Aşa se naşte artistul, cel care creează o valoare spirituală, un mesaj duhovnicesc, pe care o/îl comunică publicului. Este, în fond, o manifestare a capacităţii noastre de a fi creatori, o adeverire a calităţii noastre de icoană a Creatorului.

Există însă situaţii când creativitatea depăşeşte limitele raţiunilor divine, adică a ceea ce Dumnezeu îşi doreşte de la noi. Din diverse motive, artiştii aleg uneori să urmeze drumul unor „evanghelii străine” de creştinism, astfel încât publicul poate fi surprins de idei sau fapte care contrastează puternic cu învăţăturile şi practicile Bisericii.

 Includ aici şi decizia incinerării care, în ultima vreme, a mai străbătut spaţiul mediatic românesc, iar acum este readusă în actualitate prin decesul celui ce a creat multe valori, de talie mondială, ale cinematecii româneşti. Respect libertatea familiei artistului de a lua o decizie şi sper să fie una creştinească în urma apelului Arhiepiscopiei Bucureştilor. Altfel, ca preot, nu pot fi de acord cu incinerarea, din următoarele motive:

1. Îngroparea este o poruncă fundamentală a Domnului, care spune că trupul trebuie întors locului său de origine: „…pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Toate sofismele, care ne prezintă presupusele avantaje ale incinerării (preţ, locuri de veci, etc.), nici nu merită a fi aduse în discuţie, din această perspectivă. Funcţionând, practic, pe post de agenţi de marketing pentru noi afaceri cu moartea, aceste argumente nu fac decât să trădeze profunda secularizare a societăţii.

2. Trupul este locaş al sufletului, purtător al chipului lui Dumnezeu, prin urmare capabil de a se sfinţi. În creştinism, trupul devine „templu al Duhului Sfânt”, „mădular al lui Hristos”, deci părtaş la Slava Dumnezeirii. De aceea, el nu poate fi ars, căci arderea înseamnă devalorizare, desconsiderare, nimicire, dispariţie, evaporare în nicăieri şi în nimic, trimitere în neant (observaţi tendinţa incineratului de a fi risipit în vânt, pe apă, etc.). Mai grosier vorbind, ţăranul român ardea gunoaiele de prin bătătură, nu bunurile cele mai de preţ din casă. Iar noi, creştinii, suntem prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, cea mai de preţ creaţie a Sa.

3. Ca o paranteză, remarc faptul că vorbirea populară nu a ratat simbolismul chinuitor al focului: arderea este esenţa Iadului, exprimată prin „arză-te-ar focul Iadului”, în vreme ce Raiul este asociat unui loc luminos, liniştit, plin de verdeaţă şi lumină.

4. Creştinii sunt „următori ai lui Hristos”, care, deşi pe nedrept, se lasă totuşi torturat, omorât şi, în final, îngropat într-un mormânt, de unde îşi arată Slava puterii Sale prin Înviere. De aceea, se cuvine să ne îngropăm asemenea Lui, în aşteptarea Învierii.

5. Învierea se fundamentează profetic (Iezechiel, cap.37) pe existenţa urmelor unice a trecerii noastre prin această lume: osemintele, care ştim cât de greu se descompun (ele ne dau şi astăzi dovezi ale unor realităţi din vremuri străvechi). A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul şi să ratăm şansa iertării divine, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii. Acesta este şi principalul motiv pentru care o anterioară decizie de Sinod refuză slujba înhumării pentru cei incineraţi.

Însă îmi este teamă ca nu cumva să ardă şi cei ce pun pe foc lucrul mâinilor lui Dumnezeu.

PS.Cineva m-a întrebat unde se va duce sufletul maestrului Sergiu Nicolaescu, ţinând cont că dorinţa dumnealui este în evidentă contradicţie cu învăţăturile ortodoxe şi, totodată ce ar putea face familia dumnealui pentru a stinge această controversă mediatică mult prea aprinsă. Există două variante de răspuns:

 a) familia decide incinerarea, şi atunci sufletul maestrului merge acolo unde acesta şi-a ales.

 b) familia decide inhumarea,conform şi dorinţei Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi atunci sunt convins că maestrul le va mulţumi la Înviere că nu i-au respectat o alegere greşită din punct de vedere ortodox.

Sursă: Blog - Adevărul

Cuvinte pentru tineri (XIX) - PS Ignatie Mureşeanul: "Măreţia tinereţii: puterea de a gestiona eşecurile vieţii"

Marţi, 4 decembrie 2012, în Aula Magna „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi a debutat seria de conferinţe organizată de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR) - filiala Iaşi, cu prilejul Postului Crăciunului. Invitatul, Preasfinţitul Ignatie Mureşeanul, Episcop-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, le-a vorbit celor prezenţi despre „Măreţia tinereţii: puterea de a gestiona eşecurile vieţii“.

În deschiderea conferinţei, Preasfinţia Sa a justificat alegerea temei ca fiind esenţială pentru viaţa oricărui tânăr şi având ca bază un text al filosofului Constantin Noica, care, în reflecţiile sale referitoare la parabola fiului risipitor, radiografiind atitudinea pe care a avut-o fiul cel mare din această parabolă, afirmă: „Toţi te învaţă să câştigi, toţi te învaţă să reuşeşti, însă nimeni, absolut nimeni nu te învaţă ce să faci atunci când eşti în eşec“.

Tinerii, prin excelenţă, nu doresc eşecul

În opinia PS Ignatie Mureşeanul, asocierea între tinereţe şi eşec pare aproape ilegitimă fiindcă tinereţea e o vârstă a entuziasmului, în care totul este trăit la capacităţi maximale; tinerii, prin excelenţă, niciodată nu doresc eşecul. Ei vor doar să câştige, iar eşecul, indiferent de ce natură poate să fie acesta, îi prinde nepregătiţi, total descoperiţi, încât nu mai ştiu cum să acţioneze.

„Societatea în care trăim noi este una care ne invită să reuşim cu orice preţ, în orice condiţie, în orice situaţie. De eşti mic, de eşti mare, trebuie să reuşeşti. Şi, din păcate, această mentalitate nocivă se transmite şi în familie. Eu am întâlnit tineri care mi-au spus: mama nu mă primeşte acasă dacă nu am luat nouă şi zece. Reţete de succes găsim pretutindeni, care ar vrea chiar să înveşnicească starea de reuşită, ceea ce este o mare minciună. Dacă noi ne vom hrăni cu asemenea idei şi vom fi de neclintit, cel puţin din punct de vedere mental, conştientizăm dintr-o dată că ne îmbătăm foarte tare şi urcăm pe culmile trufiei. Şi, pe măsură ce suntem mai sus, când viaţa ne dă câte o lecţie, căderea este cumplită şi zdrobirea la fel de serioasă“, a precizat Preasfinţia Sa.

„Cărţile pe tema succesului încearcă să ne transmită undeva, în subconştientul nostru, că într-adevăr noi nu suntem în stare decât numai de reuşită, eşecul n-are ce căuta în viaţa noastră, ceea ce este o mare minciună. Dacă facem o statistică a vieţii noastre, ne dăm seama că tinereţea cumulează cele mai multe eşecuri. Foarte rar întâlnesc oameni care să-mi spună că au dobândit o mare lecţie din eşecul pe care Dumnezeu l-a îngăduit să vină în viaţa lor. Atunci când avem o nereuşită, prima reacţie a sufletului nostru este de revoltă, de totală nemulţumire şi, în acelaşi timp, de neputinţă, nu ştim ce să facem pentru a găsi calea care să ne smulgă din starea respectivă“, a afirmat Preasfinţia Sa.

Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu

Omul ajunge să aibă eşecuri pentru că Îl scoate din ecuaţie pe Dumnezeu.

Cheia a tot ceea ce înseamnă puterea noastră interioară de a ne gestiona eşecurile este răspunsul dat de Hristos apostolilor: Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.

„Pot fi situaţii în care Dumnezeu să nu transforme imposibilul în posibil. Dar dacă eu mă rog Lui şi sunt foarte sincer în a-I deşerta toată neputinţa mea, Dumnezeu mă va învăţa şi de ce nu converteşte imposibilul în posibil şi voi primi o înţelegere a ceea ce se întâmplă cu mine, nu voi fi lăsat în ceaţă“, a evidenţiat PS Ignatie Mureşeanul.

Potrivit Preasfinţiei Sale, atunci când omul descoperă că este neputincios, intră într-o stare de revoltă şi simte că nu mai are nici un vis. Mai mult, se instalează într-un blocaj mental şi se droghează cu acel „nu“, „nu se mai poate“, „totul este imposibil“.

În eşec devii extraordinar de sincer cu tine însuţi

„În momentul în care Dumnezeu îngăduie să vină eşecul în viaţa ta, te trezeşti în faţa unei realităţi teribile, dar şi frumoase. De ce? Pentru că îţi descoperi propriile tale limite. În eşec, în suferinţă, în neîmplinire eşti orbitor de autentic, nu-ţi permiţi nici o secundă să te opreşti asupra unor detalii care-ţi complică viaţa. Devii foarte serios, extraordinar de sincer cu tine însuţi, nu te poţi minţi pentru că asişti la o revelaţie a propriei tale persoane, o revelaţie a propriului tău univers. Intri în tine însuţi, aşa este omul în eşec. Îţi descoperi propriile tale limite“, a subliniat Preasfinţia Sa.

PS Ignatie Mureşeanul consideră că Dumnezeu este un mare specialist în a transforma imposibilul în posibil, însă noi nu avem această credinţă şi certitudine în sufletul nostru. Dovada: atunci când ajungem în eşec, ne lamentăm, intrăm într-un tremur sufletesc, într-o stare de deprimare cumplită, ni se pare că totul se termină în punctul respectiv, ba mai mult, „îl luăm şi de guler pe Dumnezeu, întrebându-L: Doamne, unde eşti Tu acum? Şi Dumnezeu, dacă ne-ar vorbi, ne-ar spune: Dar M-ai chemat vreodată să te ajut? Mi-ai spus tu vreodată că eşti limitat, că ai neputinţele tale şi că ai nevoie de ajutor ca să-ţi suplinesc această neputinţă a ta prin harul pe care ţi-l pot da? Nu, noi nu acţionăm în acest fel“, a afirmat Preasfinţia Sa.

Dumnezeu ne fortifică când îngăduie o înfrângere

Sfântul Isaac Sirul, ca un bun psiholog, a scris: „Să nu te încrezi în puterea ta ca să nu fii lăsat în slăbiciunea firii tale. Căci atunci vei cunoaşte slăbiciunea ta din căderea ta. În lucrul în care se laudă omul, în acela îngăduie Dumnezeu să se schimbe ca să se smerească şi să înveţe smerenia“. Smerenia înseamnă convingerea adevărului că tot ceea ce este în noi este de la Domnul. Nimic nu este al nostru, noi suntem nişte gestionari a tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Atunci când avem o înfrângere, El ne fortifică într-un anume fel.

„Adevărul despre reuşite şi nereuşite nu-l găsim în literatura cărţilor despre succes, ci ni-l arată Hristos: să ne recunoaştem neputinţele şi să spunem: Doamne, ceea ce este cu neputinţă la mine, să fie cu putinţă la tine. De nu-I vom vorbi lui Hristos despre neputinţele noastre, noi nu vom putea gestiona corect un eşec şi nu-l vom putea depăşi. Învrednicească-ne Domnul să avem asemenea trăiri în momentele de clătinare a vieţii noastre şi să avem înţelepciunea aceasta de a simţi cu adevărat că e nevoie de rugăciune şi de această spovedanie sinceră în faţa lui Hristos“, a concluzionat PS Ignatie Mureşeanul.

La finalul conferinţei, Preasfinţia Sa i-a colindat pe cei prezenţi cu un frumos colind din Ardeal şi a împărţit binecuvântări.

*

Joi, 13 decembrie 2012, începând cu ora 18.00, în Sala "Justin Moisescu" din curtea Catedralei Metropolitane din Iaşi va avea loc conferinţa "Naşterea duhovnicească întru Hristos şi părintele duhovnicesc".

Invitat: Pr. Prof. Constantin Coman.

Sursă: Doxologia, ASCOR Iaşi

Ernest Bernea, Treptele bucuriei - la 22 de ani de la trecerea la cele veșnice

Horia Bernea, Coloană 

Uneori suntem nevoiţi să batem căile lungi ale vieţii sub un cer furtunos sub semnele unor zile ce ne vorbesc trist despre limitele cugetului şi faptei noastre; alteori mergem nimbaţi sub cupola de aur a aurorei.

Aşa e lumea noastră, aşa e viaţa noastră: cu triteţi şi frumuseţe; le purtăm pe toate cu încredere şi bunătate, cu rodnicia unui om adevărat. Omul, acela de colo sau acela din tine, acela de ieri, de azi şi de totdeauna, a biruit numai atunci când nu a preschimbat oricum şi pentru orice, nu şi-a trădat destinul pentru câştiguri de moment. E mai bine să nu reuşeşti, să fi biruit acolo unde cei mai mulţi biruie, degradându-se.

Deschide larg porţile inimii tale de om, făptură în care întreg universul a privit o dată, deschide lumii acesteia o altă cale, oricât de mică, o cale nouă, dreaptă, săgetătoare, cale de lumină în beznă, scară prinsă în cheutorile cerului, deschide-o din dragoste, din bunătate, din dărnicie, că e prea multă delăsare, prea multă trudă şi răutate, în care nici plânsul nu mai e plâns, rouă unei nopţi care se topeşte în lumină.

Viaţa omului e luptă şi îndemn. Ea poate fi povară şi bucurie, după cum poate fi ură şi dragoste, moarte şi creaţie. Din aceste virtualităţi, din libertate şi conştiinţa unui ideal uman superior se desprinde sensul tragic al existenţei noastre, dar tot de aici vine şi salvarea.

Omul este o fiinţă raţională şi spirituală. Spiritul activ îl îndeamnă să lupte, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască deplin, uneori cu voluptate, alteori cu sfinţenie, până la sublim. Necunoscutele condiţiei sale şi libertatea de a le cuceri îl fac o făptură tragică. Necunoscutele vieţii sale nu trebuie să-l degradeze, ci să-l înalţe, nu trebuie să-l deprime, ci să-l fortifice. Pentru ca aceasta să fie posibil, se impune cu necesitate o atitudine afirmativă în faţa vieţii. Dacă drama interioară există, ea nu trebuie să fie un izvor de amărăciune şi moarte, ci unul de bucurie şi creaţie.Viaţa noastră e joc ascuns de forme şi înţelesuri, dar e şi libertate de creaţie. Pentru cei buni viaţa este întrecere în joc şi frumuseţe, dar şi o cursă pentru cei întunecaţi. De aceea omul trebuie să-şi filtreze orizontul, să judece aspiraţiile. Omul, omul adevărat, trăieşte în duh luminat, trăieşte intens fiece pas din preajma lui săracă, în perspectiva unui cosmos bogat transfigurat.

Libertatea ne este dată, cale deschisă zărilor largi; o cale ce duce meşteşugit în zonele autentice ale naturii noastre intime şi ale lumii noastre întregi. Cucerirea acestor zone ne aduce lumina înţelesului şi ne purifică făptura. Izvoarele vieţii sunt aproape; le auzim murmurul şi le simţim puritatea. Din ele se nasc gândul şi fapta noastră, cântecele zilelor de mâine.

Oamenii aleargă şi ostenesc cu priviri însetate căutând "mai binele". Adevărul şi frumuseţea le stau în preajmă pentru că ele sunt pretutindeni. Numai să fii om mai mult mâine decât astăzi.

Dacă condiţia noastră ne arată uneori mizerabili, e numai pentru că ne-am trăit destinul. Să căutăm locul unde spiritul nostru ne scutură de poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca treptele bucuriei.Pentru aceasta să rămânem singuri şi curaţi doar o clipă, în faţa propriei noastre conştiinţe: poate că judecătorul suprem va vorbi."

Sursă: Blog-Te salut, viaţă! - Fragment din Treptele Bucuriei, de Ernest Bernea

Sursă foto: Graficante.ro

*

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice.

Născut la Focşani pe 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. A urmat, din 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate.

Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Bernea a aderat, în 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rînduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Tot în 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940.

Închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi” pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii.

După aşa-numita „rebeliune legionară”, din ianuarie 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo pînă la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste” pe care le-ar fi pus la cale. Iar în 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eliberat în 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în 1962, cînd Bernea a fost eliberat definitiv.

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide, a fost angajat cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în 1972.

Până în 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător.

A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la mânăstirea Cernica.

Horia Brad - Revista Rost nr. 18 din august 2004

Învătături despre bine și rău, despre virtuti și patimi

Emilianos Simonopetritul: "Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec"

Cunoaşterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonoseşte raţiunea, ne slăbeşte puterile, pentru că nu mărturiseşte împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în faţa noastră o ispită.

De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaştem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbeşti. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găseşti! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găseşti un duhovnic care să te poată asculta. Fereşte-te, adică, de păcatul celuilalt. Cu cât te menţii nevătămat de faptele rele ale celuilalt, [cu atât] îl ajuţi.

Aceasta [se întâmplă] întrucât, de îndată ce celălalt îţi spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi şi ţi se micşorează dragostea, oricât ai crede că-l ajuţi. Aşa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viaţa personală a celorlalţi, ni se nimiceşte pe de-a-ntregul dragostea noastră şi faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceasta este o chestiune care priveşte doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean. 

 

O cruce pentru a transporta  - Fotograf Nicos O'Nick 

Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniştire. Până la urmă, toţi oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvânt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristeţea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică şi cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau şi să ni se tulbure pacea minţii şi a inimii, iar astfel să pricinuim despărţirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică şi cutremur ca nu cumva să se întâmple să-l dispreţuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la faţa lui Dumnezeu. Sfântul Isaac întăreşte: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greşeală, întotdeauna tu eşti vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credinţă, că ţi-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mâncând cu mâinile şi te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viaţa duhovnicească, iar nevoinţa ta este abia la început.

Ca să poţi să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îţi face rău, răspândeşte, pe cât poţi, bunătate. Eşti în lume? Poţi să-i găseşti aceluia de lucru. Eşti în mănăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te loveşte peste obrazul drept, să-i spui: Loveşte-mă şi peste celălalt. Arată-ţi dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuşi Dumnezeu. 

 

Muntele Athos, Grecia - Sfânta Manastirea Simonos Petra (Simonopetra) – Fotograf ConstantineD

Necontenit se întâmplă, însă, în viaţa noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viaţă duhovnicească şi întâlneşti oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mănăstirii unde nu este igrasie, o primeşti, dar constaţi că marea îţi provoacă alergie, ca urmare nu poţi să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îţi va spune gândul: Ridică-te şi pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că eşti un om bun şi văd că eşti exact pe dos; lucru neprevăzut.

Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in faţa noastră pentru că avem voia şi dorinţele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii şi dorinţei noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esenţă, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu aşteaptă orice ar veni, spunând întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvântat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.

Aşadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată şi să te mâhneşti, ca să nu te frămânţi şi să fii cuprins de nelinişte, trebuie să le aştepţi pe toate, să poţi să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna: Bine ai venit boală, bine ai venit nereuşită, bine ai venit suferinţă. Acest lucru aduce blândeţea, fără de care nu poate să existe viaţă duhovnicească.

Sursa: Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuţi via http://www.pemptousia.ro/

http://www.impantokratoros.gr/gheronta-emilianos.ro.aspx