Evanghelia
Luca
10, 38-42; 11, 27-28
În
vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele
Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea
Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta
cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat
singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus,
răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti
de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales
partea cea bună, care nu se va lua de la ea.
Iar
când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi
glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a
purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este,
dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc pe el.
Sfântul
Grigorie Palama - Omilia
52 la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
Dacă
pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame
bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea,
Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin
bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel
mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate,
veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul
cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai
dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi
asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă
faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în
care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi
să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi
Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi
asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al
nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre,
printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi
mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe,
făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită
întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această
Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei
Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim
acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte
de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a
ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai
multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite
pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum
şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi
în fapte.
Căci
şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a
ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în
străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat
împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea,
pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi
pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o
putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi
născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de
viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam,
văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite
şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ
la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci
l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la
moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător
şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a
fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o
nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre
batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip
nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi
răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe
faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de
el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi
prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite
[porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu,
să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.
Aşadar,
dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar
fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi
arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de
batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel
care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie
făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit
şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a
odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar
fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm
izbânda[1], să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte
din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă
viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de
trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam,
nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi
întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care
să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu
fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de
El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi
dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după
El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.
Pentru
aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă
zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam
cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15:45). Dar
fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta
păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era
necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult
chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea,
şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă,
întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea
vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se
şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale
izgonirea noastră şi moartea.
Aşadar,
aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost
stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi
Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de
oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei
făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască,
precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip
nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi
care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate,
vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului,
la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea
până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea
propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la
această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.
Căci
ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta
robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită
din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea
noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni
în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea
noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci
numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească
pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să
fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi
fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în
chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea
celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte
vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a
lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au
redus la una.
Pentru
aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca
început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt
cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de
mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără
de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de
la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al
omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri
şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu
firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai
dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a
aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci
şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a
născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre
sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după
aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând
nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine
Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi
totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi
învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup
fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi
este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi
unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept,
totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei,
fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu
a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la
Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte,
impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.
Pentru
aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit
[întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând,
Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice
întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi
de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la
această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de
Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi
credinţa - întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte
şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus
de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire
pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era
mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească
(„iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38)
a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în
pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a
fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi,
pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de
veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au
bineplăcut Lui.
Şi
vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii
lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26)
pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a
simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe
el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea
Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita
căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe
toţi oamenii la cereasca înfiere.
Pentru
aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru
că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul
lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă,
reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit
şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar
cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din
Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4:25)
pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din
Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis,
pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar
Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe
când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este
adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la
Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere,
fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru
această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel
dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea.
Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este
scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului
Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit
dumnezeiasca numire?
Aşadar
avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei
ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai
înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până
la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului
lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au
fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David,
căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă
erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi
aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora
care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin
rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din
aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui
Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi
s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din
mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de
înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea
cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie
şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu
dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O
întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a
aflat-o la Domnul!
Dar
fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea
şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă
către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa
făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de
Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au
adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea
sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica
Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era
încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele
dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa,
totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai
înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să
fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către
Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi
crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca
sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi,
a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.
Iar
când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine (eoiken) copila
avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate
celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe
toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i
încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei
şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de
sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a
întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era
şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti,
păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse.
Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş
aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru
o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide
la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care
cred naşterii ei minunate.
Astfel
aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac,
arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul
mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel
încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte,
ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi
ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în
chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a
lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru
îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi
decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte
ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte
de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la
mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei
mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea
plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta
Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale
Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas
mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit
pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc.
11:27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de
la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile
şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea
la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi
mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi
nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă
mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi
zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta
Sfintelor?
Dar
acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele
înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem
dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne
înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie
în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la
darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de
prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului
nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti,
în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara
locuieşte acum.
Căci
astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire
bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi
rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru
bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să
fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut
dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se
cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de
început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă
făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.
(Sfântul
Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, București, Anastasia)
[1]Joc
de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/ care apare şi ca nume al
Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând Iisus Hristos
mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată
să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu