Evanghelia
Luca
12, 16-21
Zis-a
Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea
în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng
roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele
mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele
mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete,
acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în
această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai
strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi
adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se
îmbogăţeşte.
Părintele
Cleopa - Pilda bogatului căruia i-a
rodit ţarina
Bogăția
de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)
Iubiți
credincioși,
În
multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, găsim
învățături în care se arată cât de greu și amăgitor este
păcatul iubirii de avuții și ce osândă primesc cei ce își pun
nădejdea în avuții și nu fac milostenie din averile lor, spre a
câștiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvântul Sfintei
Evanghelii, care zice: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor
milui” (Matei 5, 7); și iarăși: „Fericit bărbatul care se
îndură și dă” (Psalmi 111, 5).
Una
din învățăturile Sfintei Scripturi care arată la câtă orbire
și nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuții, este și
pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte:
„Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina”... (Luca 12, 16).
dar pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească țarina
acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept și îndurat, nu
pedepsește pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci
așteaptă îndreptarea lui și voiește ca toți oamenii să se
mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2,
4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32),
„ci plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare
soarele Său peste cei buni și peste cei răi” (Matei 5, 45). El
ca un Preabun a binevoit ca și țarina acestui bogat să rodească
cu îmbelșugare, ca văzând mulțimea roadelor sale să-și aducă
aminte de cei săraci și necăjiți și de bunavoia sa să împartă
milă la cei ce nu au, ca să câștige și el milă de la Dumnezeu
în ziua cea mare și înfricoșată a Judecății celei de apoi.
Dar
bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicând: „Ce voi
face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă
aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac și necăjit
văzându-se strâmtorat de lipsă, zice și el: „Ce voi face că
nu am cele de trebuință pentru mine, pentru soție și pentru
copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu știu ce să fac din cauza
sărăciei mele".
Dar
câtă deosebire este între sărac și acest bogat care zice: „Ce
voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeți,
fraților, nedumerirea nedreaptă și grija nebună?
Dacă
în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală și în inima
lui frica lui Dumnezeu și milostenia, el îndată ar fi zis în
sine: „Slavă Preabunului Dumnezeu că și anul acesta a rodit
țarina mea, ca să am de unde da și altora care sunt săraci și
necăjiți și nu au cu ce trăi!"
Dar
mintea acestui bogat nebun și cu inima împietrită nu a cugetat că
bogăția nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II
Paralipomena 25, 9) și că Dumnezeu o dă cui voiește (Facere 24,
35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-și pună
roadele sale (Luca 12, 17). Și îndată a hotărât: „Aceasta voi
face: voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi
strânge acolo toate roadele mele” (Luca 12, 18).
Iată,
în ce chip și-a dezlegat nedumerirea și grija. Să strice
hambarele și să facă altele mai mari și acolo să adune roadele
țarinei și toate bunătățile sale.
O,
nebunie a omului. O, inimă nesățioasă de a aduna averi peste
averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cât bea apă cu
atât mai tare însetează.
Așa
și inima bogatului iubitor de avere, cu cât adună mai mult, cu
atât poftește să aibă mai multă avere. Și precum iadul nu se
satură să primească suflete și focul lemne, așa fără de saț
este inima bogatului nemilostiv.
Inima
bogatului nemilostiv și iubitor de avere este foarte departe de
dragostea față de Dumnezeu și de aproapele. Acest om pururea uită
de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului și de judecata cea
dreaptă și preaânfricoșată a lui Dumnezeu care va arunca în
osândă veșnică pe cei nemilostivi.
Să
audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: „Veniți
acum voi bogaților, plângeți și vă tânguiți de necazurile care
vor veni asupra voastră. Bogăția voastră a putrezit și hainele
voastre le-au mâncat moliile. Aurul și argintul vostru a ruginit și
rugina lor va fi mărturie asupra voastră și vă va mânca
trupurile ca focul. Ați strâns comori pentru zilele cele de apoi!
Plata lucrătorilor care au secerat țarinele voastre, pe care voi”
le-ați oprit strigă la cer și strigările secerătorilor au intrat
în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).
Dar
să revin la cuvântul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a
cugetat în inima sa să-și mărească hambarele, a zis: „Și voi
zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pe mulți
ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și te veselește.” Iată,
fraților, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gândește
că va muri și toate câte a adunat vor rămâne, nu gândește că
este trecător și străin pe acest pământ. Nu gândește că este
dator, din toate câte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei
lipsiți și săraci, ci cugeta să bea și să se veselească din
cele ce a adunat în cât mai mulți ani. O, bogatule fără de
minte! De unde știi că tu vei trăi mulți ani? Cine ți-a spus că
vei trăi până mâine dimineață? Cine te-a făcut pe tine stăpân
pe viața ta? N-ai auzit pe Duhul Sfânt, zicând: „Omul
deșertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec” (Psalmi
143, 4).
Dar
ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea și inima la
avuțiile sale? Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, în această noapte
sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale
cui vor fi?” Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: „în
această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine”. În care
noapte? În aceea în care în mintea și inima omului lacom și
nesățios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu,
ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne
îndeamnă: „Să lepădăm lucrurile întunericului și să ne
îmbrăcăm cu hainele luminii” (Romani 13, 12). În alt loc ne
spune: „Nu fiți părtași la faptele cele fără de roade ale
întunericului, ci mai vârtos să le mustrați” (Efeseni 5, 11).
Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în
mintea și inima bogatului robit de avuții, precum noaptea iubirii
de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea
iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea și inima lui
Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în
flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.
Iubiți
credincioși,
Tot
păcatul pe care îl facem este un întuneric și o noapte mare, care
ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină și
locuiește în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfântul
Apostol Pavel ne poruncește, zicând: „Ca fii ai lumini să
umblați” (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea
și ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci
ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiți cu
mintea și cu inima de patimi și de averi.
Marele
Apostol și Evanghelist Ioan ne învață că: „Cel ce urăște pe
fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu
știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”
(I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea și
inima bogatului despre care ne vorbește Mântuitorul în Sfânta
Evanghelie de azi. Să ne păzim, frații mei, cu mare frică de
Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din
neatenția noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea
păcatelor, să alergăm cu mare sârguință la spovedanie și la
pocăință cu multe lacrimi, spre a dobândi lumina harului lui
Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, când ne-am făcut
fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să
nu zăbovim în noaptea păcatelor și în robia grijilor pământești
ca nu cumva să ni se zică și nouă că „în această noapte vor
să ceară de la noi sufletele noastre” (Luca 12, 20). Ați auzit
că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în
adâncul nopții păcatului din cauza iubirii lui de averi și de
dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această
viață decât a pune nădejde în averile noastre, a ne face
împietriți și nemilostivi cu inima și a ne lega cu sufletul de
averi, de dezmierdări, de beții și de toate plăcerile veacului de
acum care sunt deșertăciune și moarte.
Să
auzim și pe Solomon care adeverește acest lucru, zicând: „Mărit-am
lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am
grădini și livezi și am sădit întru ele tot felul de pomi
roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-ânsele
dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi și slujnice și robi,
am avut și cirezi și turme multe de oi, am avut mai mult decât
toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim.
Adunatu-mi-am argint și aur și avuțiile împăraților și ale
țărilor... și tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la
dânșii și nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare”
(Ecclesiastul 2, 4-10). Și care a fost rezultatul acestei bogății
și desfătări? Iată care: „Mi-am urât viața, că vicleană
este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt
deșărtăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Așa ar
trebui să cugete toți cei bogați și plini de avuții, care-și
cheltuiesc averile lor în petreceri, în beții, în dezmierdările
trupului și în desfătările cele viclene ale veacului de acum,
care duc pe om la pierderea sufletului său.
Iubiți
credincioși,
Câtă
dreptate are cel ce a zis: „Toate sunt mai neputincioase decât
umbra. Toate nu sunt decât visurile mai înșelătoare, pe care
într-o clipeală moartea le apucă". Și iarăși: „Când
dobândim lumea, în groapă ne sălășluim", zice Sfântul
Ioan Damaschin, în slujba înmormântării. La fel încheie și
Domnul în Evanghelia de astăzi: „Așa este cel ce își strânge
lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogățește” (Luca 12,
21).
Așadar,
tot cel ce adună averi și se leagă cu mintea și cu inima a de
banii săi, de averile sale și de dezmierdările trupului său,
acela nu în Dumnezeu se îmbogățește, ci în prăpastia iubirii
de bani și a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veșnică
pierzare. Cel ce adună bani peste bani și averi, iar la milostenie
nu se gândește, unul ca acela din zi în zi își mărește povara
sufletului său, își mărește prăpastia căderii sale în muncile
iadului, căci cu cât adună mai multă avere, cu atât se face mai
departe de Dumnezeu și mai adânc se scufundă în grijile sale cele
viclene ale veacului de acum.
Să
știm și aceasta că nu toată bogăția este spre osândă. Că cel
ce adună cu dreptate bani și averi, dar nu-și lipește inima de
nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci și face multe
milostenii, unul ca acela se mântuiește mai ușor decât cel sărac
care cârtește și se lipește cu mintea și inima de puținele sale
agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogați
evlavioși, dregători de țări și chiar sfinți care aveau avuții,
precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioși și milostivi, pe
mulți săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici și
mânăstiri, case de oaspeți, spitale. Astfel, pentru milostenia și
iubirea lor de Dumnezeu și de oameni, se mântuiau înaintea
multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sunt create
bune de Dumnezeu, ci întrebuințarea ei rea și robirea inimii și a
minții noastre de cele materiale și de plăceri.
Nimeni
dintre noi nu se poate considera astăzi bogat și stăpân pe averi.
Toți sunt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiți
în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinței, în viața
curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie și în
iubirea aproapelui. Înaintașii și părinții noștri de demult
aveau averi puține și copii mulți dar aveau și credință multă.
Ei făceau toate cu rugăciune și mulțumire, ca înaintea lui
Dumnezeu, care vede și știe inimile noastre. Ei își împărțeau
puținele averi în trei părți. Cea mai mare parte o foloseau
pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie
bisericilor care se zideau din nou și pe la mânăstiri ca să fie
pomeniți toată viața. Iar a treia parte din avere o dădeau
milostenie la cei săraci și suferinzi ca să se roage pentru ei.
Așa
să facem și noi, frații mei. Din puținul cât îl avem să
folosim cea mai mare parte pentru întreținerea familiei, a
copiilor, a vieții pământești. O altă mică parte să dăm pe la
bisericile care se repară și se înnoiesc, căci miluim casa
Domnului în care se face zilnic Sfânta Liturghie și ne ajută la
mântuire. A treia parte, fie și cât de puțin, să o dăm la
săraci, la cei bolnavi și pentru pomenirea morților, că pe ei nu
are cine să-i mai ajute, și vom avea mare plată. Aveți grijă să
nu cheltuiți banii din puțina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe
mâncăruri alese, pe distracții rele și beții, că prin aceasta
ne adunăm osândă sigură.
Să-L
rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de
argint și de tot păcatul, ca să ne îmbogățim în Hristos Iisus,
Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu