Tudor Arghezi - ”George Enescu şi Ştefan Luchian”

 (articol apărut exact acum 61 de ani, pe 11 mai 1955)

"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. 

 

Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate.

Lui George Enescu viaţa i-a fost binevoitoare. Încă din copilărie, poteca pe care pornise spre Bucureşti, ca un ucenic de lăutar cu scripca la subsuoară, i s-a lărgit deodat şi a luat proporţiile unui drum sigur şi drept, străbatând continente şi, mai târziu, planeta jur împrejur.

Neputând să priceapă de ce unele vieţi se ridică şi de ce altele scoboară sau se frâng, oamenii au crezut în destin şi noroc, târâţi între două noţiuni încâlcite: fericirea şi nefericirea. 

 

Întâia zămislire muzicală puternică a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cântecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională. Rapsodia lui era o replică la Rapsodia maghiară a lui Liszt. Amândoi compozitorii şi-au luat motivele de la popor înălţându-le până la ce s-ar numi clasicism.

Nu aş cuteza să-mi atribui nici un fel de competinţă muzicală. Sunt unul din numeroşii mei colegi de ignoranţă, care-şi exprimă preferinţele după ureche şi sentiment, cu formula vulgară: îmi place sau nu-mi prea place – ca la cofetarie – fără să pot aprecia cât rom şi zahar şi câtă ciocolată conţine o prăjitură.

Mă găseam odinioară, foarte odinioară, într-o ţară străină, dintre lacuri şi Alpi; George Enescu, tânar, începea să fie pentru profesioniştii iniţiati, o problemă. De abia alunecase arcuşul lui pe câteva coarde, că şi făgăduia mult. Arcuşul şi avântul compozitorului s-au ţinut de cuvânt peste aşteptările pregătite să-l aclame. Enescu avea să adauge calităţii dispreţuite de valah o strălucire nouă. După câteva nimburi recent repetate – deajuns să cităm pe Eminescu – capul cu căciula de oaie, al ţăranului nostru, se obişnuia să nu-l prea strângă aureolele la tâmple.

Ne întâlniserăm la o masă de cafenea câţiva răzleţi de prin Europa, dintre care un profesor de la o catedră universitară de folclor, dintr-o ţară de la nord, şi venise vorba de George Enescu, fără să fiu bănuit că aş fi român. Profesorul s-a risipit în sumedenii de laude pentru opincarul nostru, pretinzând că folclorul românesc cântat, avea cele mai multe motive de bază originale. Profesorul le şi numărase. Mi-a rămas în amintire cifra 33. Treizeci şi trei de motive originale româneşti, mai mult decât la diversele popoare citate. Cifra este măgulitoare, dar cu neputinţă de verificat cu mijloacele unui analfabet muzical.

Pictorul Ştefan Luchian, a căruia recunoaştere revoluţionară a venit nespus de greu şi de târziu, era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contimporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat, în primul rând de confraţi, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu, fără aderenţe imediate cu pictura, avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer, şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua.

Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel social şi de halul de degradare în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit, de aproape zece ani, de o paralizie, Luchian a fost arestat în pat pentru escrocherie artistică. Bietul om n-a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petrecut demult, în 1916, acum 39 de ani.

Cu toate că mai tânar decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.

Ştefan Luchian – „Un zugrav” (autoportret)

L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat pâna la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea…Plângea de o emoţie fericită…

Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.

Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”

Tudor Arghezi (în Romania Liberă - 11 mai 1955)

Sursa: George Enescu