1.
Minciuni marxiste
În
1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica
lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and
Germany (Chapel Hill, 293 p.) în care arăta inacuratetea teoriilor
dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii,
Frantei si Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice si
statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a
istoriei prin omisiuni – mărturisite sau nu –, generalizări
neacoperite de probe, distorsionări, si un generic refuz de a-si
corecta teoria în functie de datele realitătii. În loc de a fi
primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur si simplu
semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui
Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că
scrierile selectate din Marx si Engels nu sînt cele mai
reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist,
Luptele de clasă în Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si
Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx si Engels
nici nu au fost niste universitari, ci în principal fondatorii si
liderii intelectuali ai unei miscări revolutionare – Engels fiind
si un ocupat om de afaceri –, astfel încît nu trebuie judecati
după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că,
indiferent de erorile factuale si distorsionările istorice,
„intuitiile” lui Marx si ale lui Engels sînt uimitoare. De aici,
nu a fost decît un pas pînă la a spune si că Hamilton se face
vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx si de
Engels si care a adîncit aceste intuitii (paradoxal, cei care apără
în zilele noastre marxismul o fac insistînd asupra valorii
autocriticii marxiste a marxismului, reducînd astfel la metadiscurs
o filosofie care s-a vrut realist-revolutionară; dar s-ar părea că
există o legătură directă între metadiscurs si paramilitarism,
între glosă neputincioasă si terorism). S-a mai arătat că
lucrarea lui Hamilton apartine parcă unui timp revolut, anilor ’50
si retoricii Războiului Rece. Si, în fine, s-a mai obiectat că, de
vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbusit,
Hamilton nu face decît să „biciuiască un cal mort”. Asadar,
dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a
întîmplat în Estul Europei, esti un fascist rău intentionat care
nu întelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică.
Dacă arăti inanitatea marxismului pur, ti se răspunde că nu esti
decît un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantomă
numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de „războinic rece”. Cu
alte cuvinte, nu ai voie să combati nici marxismul viu, nici pe cel
mort.
Întreg
acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii
stîrnite de un publicist care a deplîns într-un ziar central
orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunta că,
în ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul îl
ajută să înteleagă lumea prin categoriile luptei de clasă si ale
filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă
de articole pro si contra. În articolele contra, i se arăta
documentat, desi nu neapărat cu îngăduintă, că asertiunile sale
dovedesc mai degrabă incultură si că argumentele sale sînt făcute
în profundă necunostintă de cauză. Ceea ce se punea în discutie
nu era numai valoarea practică a marxismului, ci si incapacitatea
respectivului condeier de a construi un argument competent.
Articolele pro au arătat cît de mare nevoie de „stînga” are
România, si cît de democratică e stînga occidentală. Cu alte
cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stîngă
socialistă denuntată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de
radicală, ba chiar de inspiratie crestină (vezi, de exemplu,
rădăcinile tărănesc-protestante ale „socialismului suedez”).
Departe de a apăra pozitiile marxiste ale respectivului ziarist,
sustinătorii săi au înfierat „reactionarismul” elitelor
românesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că
marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decît
biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterîndu-i
accesul direct la realitate), au descris sărăcia României,
chipurile capitalistă, si au emis liste de lectură obligatorie din
operele unor univesitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic
la bogătia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la
eradicarea sărăciei Africii.
Cu
alte cuvinte, pozitia marxistă a fost apărată prin atacuri la
persoană si camuflarea marxismului în marsupiul „stîngii”
europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită
de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot si
niciunde: fiind întrupat cînd în scrierile de tinerete, cînd în
cele de maturitate ale lui Marx, cînd în activitatea sa politică,
cînd în comentatorii săi, cînd în „stînga” europeană care
de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea
că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiti de către cei
lipsiti de scrupule”), cînd în glumite acneice pe blogul nu stiu
cărei nulităti marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit
marxismul e în realitate, desi de acolo pretinde că a pornit si
acolo pretinde că se întoarce.
Acest
mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficientă, numai că îl
transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „stiintă” a
realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl
Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifică de un mit e
criteriul „falsificabilitătii”: „O teorie care nu e refutabilă
prin nici un eveniment posibil nu e stiintifică. Irefutabilitatea nu
e o virtute a unei teorii, ci un defect” (Conjectures and
Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere,
Popper a pus marxismul în rînd cu astrologia: două moduri de
prezicere atît de vagi încît sînt imposibil de verificat si de
refutat. Renuntînd la testabilitate, marxismul renuntă la orice
pretentie stiintifică, rămînînd, după cum s-a văzut si în
cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuitie”
genială. E o intuitie nesustinută de fapte, ci doar de o retorică
exploatînd sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie
si dispretul fată de „gloata” necitititoare de Althusser,
frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care sustin că e
bun comunismul din cauză că poti sta pe ajutor social, în vreme ce
capitalismul îti cere să muncesti pe brînci; pe de altă parte,
Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesustinut
nici de „scriptura” sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici
de „traditie” (mai degrabă negativă), marxistii se bazează pe
„sola fide”, pe credinta lor. E o masină de măcinat în gol, al
cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul
absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe
toate le miscă, le devălmăseste si le anihiliează. Dialectic,
desigur.
2.
Tristeti conservatoare
În
chiar toiul disputei descrise mai sus, H.-R. Patapievici a publicat
un elegant eseu intitulat Agonia crestinismului („Idei în dialog”,
ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decît cinic, pune
problema modului cum putem combate „ura fată de crestinism” care
a devenit „unicul continut spiritual al modernitătii noastre”.
Întrebîndu-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin,
Patapievici găseste că „nicicum”:
„Dacă
te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme.
Dacă nu te opui, altii, în locul tău, vor face jocurile.
Argumentul este că, si dacă te opui, tot altii le fac, deoarece azi
terenul pe care se dă lupta pentru apologia crestinismului este,
inevitabil, contestarea lui: si asta pentru că aceia care îl apără
sînt obligati să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă.
Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie
vetust, fie plîngăret, fie întepenit, fie slugarnic. Mai există
însă un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea
crestinismului atît de problematică si, într-un sens înalt, atît
de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să
păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decît o înfrîngere.
Într-adevăr, cînd un lucru în care credem nu e contestat, acel
lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, cînd se
găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează
să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului
prezentei sale alături de tine (ori în tine): căci simpla
contestare a lucrurilor în care crezi te privează atît de firescul
lor, cît si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te
lupti pentru a le pastra. În acest moment începi să pierzi totul.
Credinta ta se învîrtosează, iar lucrurile în care crezi capătă
din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă.
Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credintei tale ajunge
să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu
care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit
prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o
resping si nu mai are aproape nici o legatură cu sursa ei profundă,
din cer. Crezi pentru că altii urăsc acest lucru, iar tu, pentru că
îi urăsti, îti afirmi cu ură credinta ta într-o religie a
iubirii. În acest mod, ura lor fată de crestinism este complet
încorporată în iubirea ta fată de el. Dar ce iubire mai e
aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de
ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de
dragul fortei argumentelor. Ce îti rămîne în mîini, după
victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire,
ci o ură fată de cei care ti-o contestă; nu crestinismul, ci
caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupti, pierzi; dacă te
lupti, pierzi.”
Pentru
a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a
ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care,
confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor
apropiati lor, si-au salvat demnitatea retrăgîndu-se din lume:
„În
fata încercării si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie
să le tragem din premisele acceptate de toti (dar cîti au curaj să
trăiască pînă la capăt ceea ce gîndesc în chip doar moderat,
adică doar «un pic»?), Jacqueline îsi păstrează demnitatea
murind, iar Blaise lesinînd – pentru a se rupe mai apoi complet de
lume si de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la
capătul exigentei sale.”
Citind
aceste rînduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie
crestină balansată după criterii esential estetice („aer vetust”
sau „geniu”) nu e cumva gresit. Poate că nu e un păcat să
scriem apologii crestine care par vetuste, plîngărete, întepenite
sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturisesti după
puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici
apologii care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice:
cei mai multi dintre semenii nostri sînt vetusti, plîngăreti,
întepeniti, slugarnici, sau toate la un loc.
După
cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face
si prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, crestinii nu sînt
obligati să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor.
Crestinismul e viu, se trăieste, e aici. Adversarii lui sînt în
cărti si nu pot da bătălia decît acolo, pentru că doar acolo
există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a
cîstigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi
industrii cinematografice si literare. Asa se întîmplă cu toate
cauzele pierdute: înving discursiv cînd pierd în realitate, pentru
că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestină le e
multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o
mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să cîstigăm
logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mîntuim. Dacă pentru asta
e nevoie de polemici în reviste – si e nevoie! –, bine. După
cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie să fie „cu
mintea vioaie”, „ca un atlet si ca un luptător” (21 de
cuvîntări despre mîntuire, în frumoasa tălmăcire a
arhimandritului Ioasaf Popa, tipărită la Anastasia, în 2001, p.
29).
Dacă
apologetica crestină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate
că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropseala
hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate
fi dezlegată prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care
trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul
nu e numai vechi. El e si nou: începe în fiecare dintre noi, răsare
odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi
au menirea de a ne feri de învîrtosarea traditionalistă de care
vorbeste Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu
armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii fată de
adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătătii lui
Dumnezeu care copleseste slăbiciunea fiintei.
Refuz
deci să lesin, pentru că trebuie să fiu „treaz”. Refuz si să
mă gîndesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb
asupra eficientei si asupra sortilor de izbîndă, dar sînt
constient că aceste lucruri nu sînt decît în mod secundar legate
de meritele mele. Tot ce stiu e că trebuie să ne facem datoria:
vetusti, căzuti, păcătosi, întepeniti si mîniosi cum sîntem,
dar niciodată slugarnici, plîngăreti-lesinători. Si mie îmi
place Pascal, dar nu neapărat cel care lesină (la urma urmelor, era
foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulînd între
sfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale)si
credinta cea mai smerită si profundă din Apologia sa. Si dacă nu
putem scrie, să traducem atunci: din antici si moderni, din paterice
si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau
din cei gravi. Si dacă nu putem nici scrie, nici publica, să
rămînem atunci lucizi. Să nu lesinăm. De murit au murit destui,
ucisi de comunisti, iar de lesinat să lesine marxistii în
zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să
biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria si ne
întoarcem acasă.
3.
Viclenia istoriei
Cultura
română de astăzi e plină de eseisti manciurieni: de oameni pe
„pilot automat”. Acesti „formatori de opinie” cu un singur
scop în viată îmi amintesc de un banc care circula printre
studentii ieseni în anii ’80: „Cînd era tînăr, avea o singură
cravată si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singură
idee: să aibă cît mai multe cravate”. Văzîndu-i cît de bine
îmbrăcati sînt, ce „asistente personale” au si ce masini
conduc, nu pot să neg că multi dintre „formatorii de opinie”
din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu
pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie că e vorba de
traditia religioasă, fie de cea natională. Multi dintre
propagandistii secularizării par niste oameni teleghidati care nu
vor cîstiga bătălia decît cu pretul completei lor robotizări
întru denunt. Sînt eficienti, dar cu cît sînt mai eficienti cu
atît există mai putin, cu atît sînt mai putin, cu atît au mai
putină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor
victorie va coincide cu totala lor disparitie. În vreme ce noi,
ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar să existăm, vesnic
fragila si pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care
înving dispărînd. Asta numesc eu „viclenia istoriei”.
Sursa:
Convorbiri Literare
0 comments:
Trimiteți un comentariu