În
instituirea corectitudinii politice de care ne lovim tot mai des în
ultimii ani, neomarxismul a apelat la o adevărată inginerie
politică, culturală, socială şi religioasă, plecând de la o
malformare a limbajului însuşi, a instrumentului principal al
gândirii umane.
De
neînchipuit pentru un om normal, dar normal pentru ideologul
neomarxist luptător împotriva ordinii fireşti a lumii,
neomarxismul, prin deconstructivismul lui Derrida, văduveşte
limbajul de referentul lui absolut, de Logos, de însăşi realitatea
pe care o exprimă. Cum s-a reuşit acest lucru şi care este efectul
acestui proces de dezîntrupare a cuvântului însuşi, vom afla
împreună cu Irina Bazon, unul dintre co-autorii cărţii „Marx +
Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice”. (V.G.)
„Revoluţia
va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă” (Orwell).
„În
sens adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune”
(Părintele Rafail Noica).
Inspirându-se
din metodele critice aplicate de Marx și Freud, pentru a „elibera
indivizii” de sub „jugul” ordinii patriarhale „represive”,
structurate în jurul valorilor care întruchipau autoritatea
(familia tradițională, religia creștină, patria), neomarxiştii
reprezentanţi ai Școlii de la Frankfurt elaborează un instrument
ideologic prin care să poată critica aceste valori, să le
reinterpreteze, pentru a le „deconstrui”. Iniţial, totul în cel
mai democratic ambient cultural. Acest mecanism ideologic, specific
celor care, polemic, se numesc „intelectuali” de la Revoluţia
Franceză încoace, a fost numit foarte sugestiv: Teoria Critică.
Ca instrument ideal al Revoluţiei totale, al disoluţiei tuturor
instituţiilor fundamentale ale societăţii umane, aceasta a fost
aplicată şi în domeniul lingvistic. Limba, cea în care se
întrupează atât de minunat Cuvântul lui Dumnezeu, trebuia să fie
şi ea supusă transformărilor revoluţionare, marxismului cultural.
În întâmpinarea acestui demers a venit filosoful marxist francez
Jacques Derrida, prin fondarea şcolii deconstructiviste, care
pătrundea în anii ’70 şi în mediul universitar american.
Metoda
deconstrucției în literatură și teoria literară
Astfel,
criticii neomarxişti, folosindu-se din plin de acest instrument, au
început să desfăşoare un imens proces de destructurare ideologică
a tuturor semnificaţiilor și interpretărilor tradiționale,
„descoperind” noi semnificații corespunzătoare noilor teorii.
Potrivit lui Jamie McDonald, „ei s-au străduit să înţeleagă
literatura din perspectivă feministă sau din perspectiva
homosexualilor sau a minorităţilor radicale. Scopul lor nu era
acela de a descoperi sensul – erau mult prea influenţaţi de
relativişti pentru aceasta –, ci de a depista elemente sexiste,
rasiste sau «homofobe» în operele autorilor de sex masculin,
europeni şi heterosexuali”1. Astfel a început distrugerea tuturor
modelelor culturale tradiţionale, bazate pe sensuri moştenite,
stabile (pe care se întemeiază civilizaţia creştină), cu alte
cuvinte desfiinţarea limbii care numea realitatea în vechea ordine,
pentru a crea o limbă nouă, a Revoluţiei, demers care se înscrie
perfect în spiritul programului implementat în distopia lui Orwell
de către „Ministerul Adevărului”: „Revoluţia va fi totală
atunci când limba ei va fi perfectă” – limba Revoluţiei fiind,
la Orwell, „nouvorba”.
Care
sunt mecanismele ideologice ale Revoluţiei neomarxiste care a
zămislit corectitudinea politică? În primul rând,
deconstructiviştii s-au luptat ca să impună în spaţiul
universitar ideea paradoxală că scrierea nu mai are la bază un
înțeles stabil, care decurge din structura semnificant
(învelișul sonor al cuvântului) – semnificat (conținutul
pe care îl reprezintă cuvântul) – structură care este
desființată –, și că înțelesul se amână la nesfârșit,
determinantă fiind doar relația și diferenţa dintre
semnificanţi2. Termenii nu mai au origine, referință, substanța
este înlocuită cu pura relație (ceea ce implică anularea
tradiţiei, a moştenirii, a sensului originar).
În
noua viziune ideologică, cuvintele nu mai au sens, ci sunt „urme”
ale sensului (preluând conceptul de urmă de la Freud,
Derrida folosește cuvântul tăiat „urmă” pentru a sugera ideea
că sensul este, în același timp, prezent și în disoluție).
Jamie
McDonald oferă un exemplu simplu pentru a ilustra ideea de bază a
teoriei deconstrucției: „Dacă rostesc cuvântul «stilou », vă
veţi gândi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă arunc
cu stiloul în cineva, cuvântul începe însă să-şi piardă
înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni
deconstructivişti, semnificaţia originală a cuvântului «stilou»
se şterge, astfel încât nu mai rămâne din ea decât o urmă. În
schimb, cuvântul «stilou » începe să fie asociat cu o armă, un
proiectil, un mijloc de exprimare (poate) a furiei. Dacă stiloul
loveşte pe cineva, atunci cuvântul va avea pentru acea persoană
semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri personale, implicând
imboldul de a întoarce lovitura ş.a.m.d.”.
Sensurile
nu mai sunt stabile, se dizolvă și se modifică permanent. Are loc
o multiplicare a interpretărilor, „adevărul absolut se dizolvă
într-o multitudine de adevăruri relative, coexistente”, ceea ce
duce inevitabil la revizuirea tradiției3. Ideea postulată de
adepții deconstructivismului este că „totul este text”, fiind
anulat referentul și negată existența vreunui centru
stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii
inerente acestora. Teza că „totul este text” poate fi definită
și prin aforismul lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar
interpretari” (cu alte cuvinte, nu există realitate obiectivă).
Prin
urmare, aplicând metodele deconstrucției, criticii culturali au
înțeles că „pot văduvi toate fenomenele culturale de sensul lor
stabil, că pot substitui valorile la nivelul oricărui grup doreau.
De pildă, abordarea din perspectiva homosexualilor a putut anula
adevărul Bibliei, reinterpretând textele biblice ca fiind
impregnate de ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost
desfiinţat, şi o agendă politică aparţinând omului a fost
instituită”4.
Desființarea
„limbajului moștenit”
Dacă
în lumea tradițională „forma e conținut, pentru că trimite la
o realitate dincolo de tine, moștenită” – forma fiind, în
cazul acesta, „limbaj moștenit” –, în lumea postmodernă
„limbajul e o «formă», arbitrară, și de aceea se și
descompune”5. În cazul acesta nu mai există delimitare între
text și realitate, are loc abolirea reprezentativității, a
adevărului ca prezență obiectivă. Se înstăpânesc relativismul,
confuzia, dezorientarea. Iată cum ilustrează un scriitor postmodern
lumea „omului nou”, care nu mai gândește și nu se mai exprimă
într-un limbaj moștenit: „Perspectivismul lumii moderne, tradus
prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea
valorilor, poate produce un sentiment de dezorientare şi
perplexitate culturală. Într-un cuvânt, toate vechile obişnuinţe
umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă,
cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a
rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic,
aleatoriu, semireal de evenimente. Viaţa devine ceva asemănător
unui vis sau unei ficţiuni literare”6.
Dacă
„totul este text” și referentul este anihilat (ceea ce înseamnă
că nu mai există un sens transcendent, din afara textului, pe care
limba să îl reprezinte), atunci se ajunge lesne la rescrierea
realității, la falsificarea criteriilor, la modificarea gândirii –
obiectiv urmărit asiduu în toate sistemele totalitare. Se creează
premisele pentru instaurarea, în toată regula, a unei „minunate
lumi noi”, virtuale, artificiale, nefirești, în care anormalul
devine normal, din care sunt suprimate adevărul și conștiința. În
epoca actuală, oamenii și realitatea ajung să fie înghițite
într-un spațiu virtual, al imaginarului, al fantasmelor propagate
şi inoculate de mass-media şi de cultura de consum.
Impunerea
totalitară a textului ca unică realitate are ca implicații
abolirea definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri
inteligibile, durabile, coerente) și a ceea ce Derrida numea
„semnificatul transcendental”. Scopul declarat al lui Derrida era
de a anihila „semnificatul transcendental”, care este
reprezentat, de fapt, de Dumnezeu. „Sensul ultim la care ajunge
orice cuvânt este Dumnezeu – sensul suprem al gândirii
tradiţionale occidentale. (...) Credinţa în Dumnezeu este
etichetată drept un produs al gândirii occidentale deficiente, iar
Derrida pretinde, în manieră veritabil nietzscheană, că Dumnezeu
este un construct al limbii, şi nu viceversa”, notează Jamie
McDonald.
Cuvintele
moarte
Cum
spunea Părintele Sofronie (Saharov), cuvântul are rădăcini
metafizice. Fiind anulate rădăcinile metafizice ale cuvântului
(„semnificatul transcendental”), cuvintele care rezultă din
„țesătura textuală continuă” (Derrida) (pe care
deconstructiviștii o opun structurii – unitate care are la bază
principiul coerenței, decât niște cuvinte moarte. Însă cuvântul,
lămurește Părintele Rafail (Noica), „este energia prin care
Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul (...). În sens
adânc, cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune, (…)
cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care
odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe
care noi le întrebuinţăm în sens contrar) – şi, prin aceste
energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu”7. Iar
Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Cuvintele îşi pierd puterea
lor tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi
ajung ca moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care
se vestejește și se usucă”.
Desființarea
cuvântului ca putere menită să deștepte conștiința, să
limpezească, să înlesnească omului accesul la Adevăr, să îl
salveze din imanența stearpă a cotidianului, să îl sustragă
bombardamentului de informații și imagini insignifiante – care îl
confiscă din sine însuși, îi invadează și intoxică lumea
lăuntrică, îl debusolează și îi atrofiază simțul discernerii
– înseamnă, în fond, moartea cuvântului, acesta fiind
scopul către care au țintit adepții deconstructivismului. Prin
aceasta se continuă linia instituită de cei care au proclamat, pe
urmele lui Nietzsche (precursorul culturii postmoderne), „moartea
lui Dumnezeu” – moartea frumosului în artă, moartea istoriei,
moartea adevărului.
Cuvintele
moarte nu mai pot fi o expresie a frumosului, a vieții, a binelui,
ci a culturii morții. Cuvintele create de deconstructivismul
nihilist se pulverizează în imanența discursivă. La fel se
întâmplă cu o lume redusă la sine, închisă în propria ei
imanență: se dezintegrează, refuzând Sensul pe care Dumnezeu l-a
sădit în ea, acel Sens care unifică, înalță, curăță, care
conduce lumea către mântuire, un Sens care creează comuniune. De
aici, golul ontologic pe care îl resimte acut omul postmodern și
care se reflectă în cultura și arta sa: acestea nu mai sunt o
expresie a prezenței, care preschimbă și înnobilează omul
(Derrida respinge tradiția logocentrică, întemeiată pe metafizica
prezenței), ci a absenței, a culturii morții, care menține omul
încătușat în egoismul său trufaș, în autosuficiență, în
închisoarea simțurilor, a patimilor dizolvante.
Părintele
Dumitru Stăniloae descrie astfel literatura postmodernă, alcătuită
din cuvinte neroditoare, moarte: „Literatura generată nu numai de
individualismul orgolios, ci şi de individualismul poftelor
nestăpânite după plăceri, a produs şiruri-şiruri de romane
care, în numele descătuşării omului de legile bunei convieţuiri
sociale, au împodobit cu florile artificiale ale virtuozităţii
stilistice şi au justificat cu idealul unei argumentări şi
problematici inconsistente pasiunea dezordonată a amorului liber,
împingând întreaga societate în robia şi dezordinea acestor
pasiuni. Dacă astăzi această literatură, pe lângă faptul că a
dus la un pansexualism dizolvant şi la un tineret care, nesusţinut
de tensiunea unor eforturi de durată în slujba unor idealuri
generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratură,
la antiartă, la un agnosticism hedonist, la discreditarea oricărei
încrederi într-un sens superior al lumii şi al oricărei dedicări
unei misiuni stimulatoare de imaginaţie creatoare, este pentru că
lumea s-a plictisit de literaturizarea aceloraşi cazuri monotone sau
de analiza aceloraşi pasiuni, care închid pe om într-un întuneric
pestilenţial”8.
Moartea
cuvântului mai este reflectată într-un alt fenomen nociv, dar
definitoriu al epocii noastre: înlocuirea cuvântului cu
imaginea. Aceasta este o armă mult mai eficientă decât cele
utilizate în totalitarismele din trecut, armă prin care este
remodelată gândirea și lumea lăuntrică: pe de o parte
funcționează ca un mijloc hipnotic de condiționare a minții, și
pe de altă parte este o cale sigură către sărăcirea limbii, ceea
ce conduce la subminarea gândirii adânci.
„Nouvorba”,
limba Revoluției
Toate
cele prezentate până aici arată că Revoluția inițiată de
neomarxiști în plan cultural a avut efecte mai întâi asupra
limbii, în sensul „dezîntrupării” acesteia, astfel încât să
nu mai fie purtătoarea și transmițătoarea unor sensuri moștenite,
stabile, și a Adevărului care se cere reprezentat. Astfel, limba
nou-creată nu mai are referent, este autoreferențială, după cum
omul iluminist nu-şi mai găseşte sensul în Dumnezeu, ci se
transformă pe el însuşi în „măsură a tuturor lucrurilor”.
Autoreferențialitatea
este și o trăsătură a sistemelor totalitare – care nu mai
acceptă existența vreunui „în afară”, a unei dimensiuni care
să scape controlului lor. Totalitarismul deconstructivismului se
poate developa uşor în însăşi cenzura gândirii şi exprimării
oricărei poziţii definite drept „incorectă politic” – care
contravine, așadar, propriei ideologii. Dictatura pe care o
instaurează teoria critică şi deconstructivismul astăzi este cu
mult mai totalitară decât oricare alta din istoria umanităţii,
pentru că ea contestă nu numai dreptul la anumite opinii, ci înseşi
structurile fundamentale ale judecăţii umane, folosirea firească a
cuvântului, a cuvintelor raportate la realităţile pe care le
exprimă.
Ea
neagă dreptul la existenţă al valorilor organice ale unei
comunități umane înrădăcinate istoric într-un anumit spațiu,
scornind în acelaşi timp „valori” (noi sensuri) menite să
redefinească realitatea și normalitatea. De pildă,
neomarxiştii impun redefinirea ideii de familie, rescrierea
trecutului (formarea unei „memorii corecte”) şi înlocuirea unor
cuvinte considerate „sexiste” sau „ofensatoare” cu o nouă
terminologie, cu „nouvorba” corectă politic. Interzicerea
cuvintelor soț şi soție (înlocuirea lor cu
partener/parteneră), mamă şi tată (fiind
preferate cele de părinte 1/părinte 2), doamnă şi
domnișoară, folosirea termenului de gen în loc de
sex şi a unor expresii precum contracepţie
postconcepţională în loc de avort etc. sunt doar câteva
dintre ingineriile lingvistice operate de noii ideologi de partid de
astăzi, la fel de roşii ca şi cei din trecut, dar mult mai
rafinaţi, mai seducători cultural şi mai persuasivi.
Iată,
dar, că s-a ajuns exact acolo unde prevedea utopia lui Orwell, de
parcă întregul deconstructivism nu ar fi fost decât un program de
transpunere în realitate a utopiei pe care acesta o imagina la
nivelul anilor ’40: „Noi desfiinţăm cuvintele cu toptanul, cu
sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. (…) Nu-nţelegi
că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?
Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente
imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l
exprimi. (…) An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din
ce în ce mai restrânsă. (…) Revoluţia va fi totală atunci când
limba ei va fi perfectă. (…) Gândirea este singura care ne
preocupă. Noi nu ne distrugem duşmanii – îi schimbăm”.
„Moștenitorii
marxismului”
„Tradusă”
în termeni sociali, ideea că „totul este text” devine
echivalentul tezei lui Antonio Gramsci (fondator al Partidului
Comunist italian şi unul dintre părinţii corectitudinii politice),
care spune: „Întreaga viață este politică”. Cu alte cuvinte,
ideologii noului totalitarism urmăresc să intervină în viețile
oamenilor prin inginerii sociale și culturale, pentru a modifica în
profunzime modul lor de a gândi și de a simți și pentru a schimba
societatea din temelii, potrivit unei agende politice. Acest proces
imens de ideologizare a existenţei umane explică dezastrul
educaţional, destrămarea familiilor, confuzia şi haosul social şi
creşterea ratei bolilor psihice în zilele noastre.
Așa
cum deconstructiviștii contestă structura semnului lingvistic (cu
tot ceea ce implică acest termen: coerență, unitate, stabilitate,
sens), ideologii sociali neomarxiști sunt adversarii unităților
organice care alcătuiesc structura de profunzime a societății și
care dau acesteia stabilitate. Aceste realităţi, socotite cele mai
„incorecte politic” – familia și Biserica, statul, neamul,
cultura tradițională – sunt atacate constant de neomarxişti cu
ajutorul mass-mediei, nu în scopul reformării, ci chiar al
disoluţiei lor.
În
concepția neomarxiștilor, valorile, principiile morale, chiar
natura umană, nu sunt decât „o construcție socio-culturală”.
De exemplu, potrivit acestora, distincția dintre sexe nu este un dat
natural, ci o „construcție” a societății tradiționale
„opresive”, care a impus „roluri de gen”. Astfel, ținta
acestor comunişti deghizaţi în oameni de cultură este ca „toţi
oamenii de pe întreg pământul” să ajungă „moștenitori ai
marxismului”, după cum dezvăluia Derrida, fondatorul
deconstructivismului, vorbind despre declanșarea unei Revoluții
fără precedent în istorie: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu,
toţi oamenii de pe întreg pământul sunt astăzi, într-o anumită
măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului (...). Nu
există nici un precedent al unui astfel de eveniment. În întreaga
istorie a omenirii (…), un astfel de eveniment (acela al unui
discurs de formă filosofico-ştiinţifică ce îşi propune să se
rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), s-a legat,
pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte forme mondiale
de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o mişcare
muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea
propunând un nou concept de om, de societate, de economie, de
naţiune – şi mai multe concepte privitoare la stat şi la
dispariţia acestuia”9.
Intenţiile
pe care le au neomarxiştii sunt afirmate răspicat în întreaga lor
operă. De ce însă noi nu înţelegem şi nu ne apărăm conştienţi
şi fermi Adevărul, dreptul la normalitate şi firesc, dreptul la a
ne manifesta liber simţămintele şi credinţa? Să ne ajute bunul
Dumnezeu să ne trezim cât încă mai este vreme, pentru a nu se
repeta prigoana dictaturii comunismului din care acum douăzeci şi
cinci de ani abia am ieşit.
1
Jamie McDonald, „Deconstrucție și literatură”, în William S.
Lind, Andrei Dârlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea
politică: „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale,
Editura Rost, 2015.
2
Ibidem.
3
Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina Ortodoxiei, Editura
Renașterea/ Areopag, 2014, p. 369.
4
Jamie McDonald, ibidem.
5
Mircea Platon, „Distributismul și statul reprezentativ”, în ed.
John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, A treia forță. Economia
libertății. Renașterea României profunde, p. 173.
6
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura
Humanitas, 1999, p. 15.
7
Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail…, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 76-77.
8
Pr. Dumitru Stăniloae, „Cultura individualistă sau panteistă
occidentală şi spiritul de comuniune interpersonală al culturii
româneşti”, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului
român, apud Sergiu Ciocârlan, Literatura în lumina
Ortodoxiei, p. 280.
9
Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Editura Polirom, 1999,
pp. 143-144.
0 comments:
Trimiteți un comentariu