Cele
două sisteme totalitare ale timpului nostru, nazismul si comunismul,
care au pactizat la un moment dat pe spinarea micilor natiuni înainte
de a se ciocni într-un război de pe urma căruia au rămas atîtea
răni în trupul si sufletul popoarelor pe care nimeni nu le
întrebase ce gîndesc despre pretentiile la dominatie ale celor două
pseudo-religii învrăjbite, nazismul si comunismul care au avut un
punct de total acord: respingerea lui Iisus Hristos. Dincolo de tot
ce le despărtea ca si de afinitătile de ordin general ce se pot
desprinde la o comparatie mai abstractă, cele două sisteme
totalitare se întîlneau aici la modul concret si afectiv într-o
tresărire în care se amestecau repulsia, dispretul, oroarea comună
fată de Acela care de aproape două mii de ani fusese prietenul
sublim al celor multi si umili, ca dealtfel si al atîtor genii
singuratice, vindecătorul sufletelor si răscumpărătorul
grozăviilor istoriei, ajutor imediat si sperantă ultimă,
omul-Dumnezeu, regele regilor, a cărui suveranitate unică se
întemeia pe cea mai formidabilă si suavă dintre puteri: Iubirea
nemărginită.
Ideologii
celor două totalitarisme telurice urau acea împărătire a
Cerurilor, despre care Iisus ne-a spus că ea se găseste în noi,
pentru că ea contrazicea nebunia care îi cuprinsese în clipa în
care începuseră să creadă în capacitatea lor de a rezolva în
mod definitiv toate întrebările oamenilor, creînd raiul pămîntesc
al materiei, economiei sau biologiei îndumnezeite.
Trebuie
spus si că înainte de nazism si comunism a existat ceva care ar
putea fi definit drept o convergentă de factori anti hristologici
invită la intrarea în epoca modernă. Printre acesti factori as
mentiona de pildă: un anumit rationalism exclusivist care contamina
si dimensiunea religioasă, o tendintă de a traduce întreaga
realitate a lumii (interioare si exterioare) în termeni si relatii
pur cantitative, iar pe plan social-ideologic confuzia care s-a făcut
între emanciparea legitimă si necesară de anumite structuri
învechite si abandonarea sau respingerea si a ceea ce era adevărat
în marile traditii ale omenirii. Se uita că ele contineau nu numai
elemente tranzitorii, ci si concluzii fundamentale ale experientei
umane la marile răscruci ale ei, cum ar fi moartea sau întîlnirea
cu divinul. O parte din potentialul religios a fost inhibat, o altă
parte a încercat să se armonizez cu noua mentalitate. De exemplu
s-a născut deismul, o religie rationalistă care credea că poate si
trebuie să elimine Revelatia, Dumnezeu putînd fi dedus si înteles
pe deplin pe cale pur ratională. În definitia acestui Dumnezeu era
continut si atributul de creator al lumii. Dar, potrivit acestui
model antropo-teologic, Dumnezeu a creat lumea ca pe o imensă masină
pe care a lăsat-o pe urmă să functioneze de la sine, el rămînînd
de-o parte, în singurătatea existentei lui abstracte.
Timpul
nu ne permite o analiză mai cuprinzătoare a acestui moment de
importantă capitală pentru o mare parte din evolutia mentalitătii
nu numai cultural-religioase, ci si politice a epocii moderne, dar
cred că rezultă îndeajuns de clar că protagonistii si adeptii
acestei filozofii deiste refuzau sau erau incapabili să creadă în
prezenta concretă a lui Dumnezeu în lume si în om, în capacitatea
divinului de a ne chema si a ni se revela, în întruparea lui
mîntuitoare, cu alte cuvinte în Iisus Hristos fiul omului,
Demnezeul-Om. Căci să fim bine întelesi, termenul hristologie, la
care ne-am referit la începutul acestei expuneri, nu vrea să
sugereze o categorie teologică abstractă, ci rolul central al
prezentei vii a lui Dumnezeu, al interventiei lui în viata noastră.
Iisus Hristos este Dumnezeul revelat la modul jertfei iubitoare si
izbăvitoare. Iisus Hristos este Dumnezeul care a acceptat moartea,
„pe moarte călcînd” si prin aceasta eliberîndu-ne de suprema
negatie. Iisus Hristos este Dumnezeul care a venit si va reveni, si
care răspunde pe căi nestiute si misterioase, pe care nimeni nu le
poate opri.
Dacă
nazismul îl respinge pe Hristos ca pe un corupător al vitalitătii
războinice, un instigator la fraternizarea cu cei care trebuiau
dominati, un duh subversiv si dizolvant al încrederii în misiunea
ultimă si valoarea unică a rasei superioare, comunismul îsi
azvîrlea în balantă idiosincrazii si mobiluri proprii pentru o
respingere tot atît de radicală a aceluiasi Iisus Hristos.
Bolsevicii, lansati într-un fel de mistică răsturnată, într-o
adoratie a materiei învestită cu atribute cvasi-divine, luau cu
asalt tot ce ar fi putut contrazice crezul lor teluric, convingerea
că lumea începea abia cu ei, că partidul, acest ordin militar al
sectei politice regeneratoare a istoriei, nu se putea însela în
scopurile si nesfîrsitele lui conspiratii împotriva majoritătii
societătii. Cum ar fi putut accepta acest monolit obsedat de
propria-i imagine demiurgică, cum ar ar fi putut îngădui acest
partid care îi zdrobea rînd pe rînd pe fostii săi aliati
revolutionari, existenta a ceva mai presus de puterea lui si chiar de
a omului ca atare, Iisus Hristos!
Pe
urmă, cum ar fi putut îngădui propovăduitorii urii de clasă
prezenta undeva a unei fiinte supreme a cărei esentă si mesaj este
iubirea fără exceptie? Cum ar fi putut cei care, prin teroare si
violentă, au jertfit zeci de milioane de oameni, recunoaste pe Acela
despre care Biserica învătase de-a lungul secolelor că în ciuda
puritătii lui desăvîrsite nu s-a jertfit decît pe Sine Însusi,
pentru binele si speranta întregii omeniri?
Degenerarea
iremediabilă a ideii socialiste la care asistăm sub comunism se
datoreste nu în mică măsură radicalei încercări a acestuia de
distrugere a religiei si spiritualitătii fundamentale. Nu există
domeniu în care ideologia comunistă să se fi arătat mai obtuză,
mai intolerantă si mai incapabilă de evolutie si reformă ca în
cel religios. Cauza nu trebuie căutată numai în fanatismul
semidoctismului, în superstitia materialistă si conformismul
pseudo-stiintific care joacă desigur un rol privilegiat în
comunism, dar pot fi întîlnite, în diferite doze, si în alte
contexte ideologice contemporane. Cauza principală este dorinta
partidului comunist de a instaura o dominatie totală asupra omului
si societătii.
În
sensul acesta, conceptia materialistă este desigur un instrument
indispensabil. Căci dacă comunismul ar accepta o deschidere spre
transcendentă, partidul nu s-ar mai putea simti si mentine ca
instantă supremă.
În
fata acestei cazemate a puterii politice absolute, Iisus Hristos se
profilează ca supremă dezmintire a ei, căci El este în acelasi
timp Omul eliberat si Dumnezeul atotputernic. Ce poate fi mai
inacceptabil pentru pretentia totalitară a comunismului? Si ce poate
fi în acelasi timp mai dătător de sperantă pentru noi toti, poate
chiar si pentru cei ce se întitulează „comunisti”, dar nu si-au
pierdut dreptul la mîntuire? Cuvîntul „sperantă” dobîndeste
aici un sens viu si eminent si o valoare indestructibilă, căci
recunoasterea prezentei lui Hristos îi schimbă pe oameni în
adîncuri, răstoarnă raporturile de fortă existente, declansează
mutatii de constiintă si face ca istoria să dea muguri noi. Multe
dintre acestea se petrec ca metamorfoze lăuntrice sau revolutii
non-violente la suprafată, poate nu izbutite la primul pas, dar cu
atît mai pline de consecinte în profunzime si pe termen mai lung.
Fără
trăirea si practicarea învătăturii lui Hristos nu s-ar putea
explica cu adevărat nici renasterea social-politică si culturală
poloneză, culminînd în crearea sindicatului liber Solidaritatea,
nici revolutia cu zîmbetul pe buze din Filipine, nici faptul că la
ora actuală în Uniunea Sovietică, patria bolsevismului, din ce în
ce mai multi oameni crescuti sub comunism, dar apartinînd elitei
intelectuale si stiintifice a tării, aderă la crestinism. Cît
priveste tările căzute sub dominatia sovietică, ele dovedesc în
privinta aceasta o si mai mare vigoare, iar poporul român nu se
găseste de data aceasta nicidecum pe ultimele locuri în întoarcerea
din ce în ce mai clară a popoarelor Europei răsăritene către
crestinism. Aceasta este un pas esential către emanciparea finală.
Sursa:
Convorbiri Literare
0 comments:
Trimiteți un comentariu