Evanghelia
Ioan
12, 1-18
Înainte
de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr,
cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au
făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce
şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră
cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi
le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul
mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon
Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu
s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat
săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de
săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se
punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua
îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi,
dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a
aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l
vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au
sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare,
fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi
credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la
praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic
şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este
cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel!
Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este
scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la
tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles
ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci
şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei
I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum
l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De
aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut
această minune.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Intrarea
Domnului în Ierusalim
De-ai fi
cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta”
(Lc. 19. 42).
Păcătosul
este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimica
nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii
cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când
drepţii, sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară
sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât
sărăcia.
De
aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea
Dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi
cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel
rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta
trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de
sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa
vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel
mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte
îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se
pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La
boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca,
ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iar ce este boala şi rana pentru
trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură
şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru
un suflet bolnav.
Aţi
înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă
comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că
tu vezi pe cineva care are o rană rea, din care ies viermi şi curge
puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă
pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de
mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea
doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge
tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării, sau pe acela care
întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a
se vindeca.
De
asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul
este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt
nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este
bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se
află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de
consideraţie, are dregătorie şi putere şi nu cunoaşte nici una
dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici
nenorocire, nici vreun fel de boală.
Este
înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă
norocită ş.a. Şi cu toate acestea, tocmai pe dânsul trebuie să-l
deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi
vindecarea. Cum aşa? Îţi voi spune.
Când
vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se,
iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos
robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată
în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie,
îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti
nenorocit?
Dacă,
dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă
caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte
cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin şi primeşte
cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai
prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta
mai norocit decât pe acela? Negreşit, că unul este bolnav şi nu
se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea,
dar folositoare.
Aşa
este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este
vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine
aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască.
Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea şi cu
arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul şi
focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc
cangrena şi stârpesc rana şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la
un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se
întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica
întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.
Gândiţi
iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi
dă mai multă nădejde de mântuire? Negreşit cel sărac. De aceea,
nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în
desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti
norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se
chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul
unei vieţi mai bune.
Aşadar,
când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este
îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iar când vezi un
păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin
nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el
prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.
Unii
oameni se pedepsesc numai aici pe pământ, alţii se curăţă în
această lume şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi
apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi
în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai
norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă
de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.
Iar
după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea,
dar în cea lume suferă pedeapsa deplină? Nicidecum aceştia nu
sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se
pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aici pedepsiţi, de
bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iar cine numai în
acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere
acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie,
care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici
cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise
nimic din păcatele sale.
Şi
pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă
atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de
pe pământ? Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi
judece ei, că şi răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii,
corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată,
trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin
nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se
îmbuibează.
Iar
când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se
pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce
ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii
care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci.
Când
Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi
şi va şedea pe tronul Său şi toată lumea se va aduna împrejurul
Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor,
nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în
râul cel de foc.
De
aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun
pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel
drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci
laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.
Dar
cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească
de repaus atât aici cât şi dincolo? Aceasta, iubiţilor, nu poate
să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci,
desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste
cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în
desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.
Cine
voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici
fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi
el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu
este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală,
totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei
pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo
nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele
păcătoase; iar spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui
ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi
cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.
Cine
însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate
mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală,
fără luptă şi încercări. Dar aud întrebând: pentru ce oare
Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii
în cealaltă? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar
trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi
sub osânda judecăţii Dumnezeieşti. Iar dacă aici n-ar pedepsi pe
nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar
tăgădui pronia şi cârmuirea Dumnezeiască şi la ce treaptă de
răutate nu s-ar sui ei?
De
aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de
păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară,
sau cu totul să se elibereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca
prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi
mai înţelepţi. Iar pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite
nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea
răbdării şi milostivirii celei Dumnezeieşti, să se ruşineze şi
să intre în sine şi să se elibereze, atât de pedeapsa cea de
acum, cât şi de cea viitoare.
Dacă
însă ei totuşi rămân în păcatele lor şi nici măcar prin
îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii
îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea
lor uşurătate de minte.
Deci,
iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi
înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne
trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm
bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi deşteptaţi
prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin
pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.
Să
lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea
aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului şi să
rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi
a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne
însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui
Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca
Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu