Evanghelia
Marcu
8, 34-38; 9,1
Zis-a
Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine,
să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi
mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde
sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui.
Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi
pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru
sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele
Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va
ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii
îngeri.
Apoi
a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce
stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia
lui Dumnezeu venind cu putere.
Pr.
prof. Constantin N. Galeriu - Predică la Duminica a II-a din Post (a
Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din
Capermanum)
Oricine
voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia
crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34).
Cu
acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată
astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei
vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină
după Mine". Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după
Mine". Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună
cu El, către acelaşi ţel.
Şi
Biserica numeşte zilele, săptămânile pe care le parcurgem în
acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit
popasuri, răspântii, pe care înaintăm, suim duhovniceşte,
ca pe nişte „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei
Criteanul. Şi, în şiragul acestor popasuri duminicale,
Biserica ne cheamă să medităm la Cruce, temă fundamentală a
vieţii creştine. Să cugetăm la Cruce împreună cu Mântuitorul,
cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă
Crucea în Hristos, împreună cu El.
Şi
a zis Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine”.
Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine:
„Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Face apel însă la
voinţă, la conştiinţă. De altfel, fără conştiinţa şi voia
noastră, umblarea pe această cale nu ar avea, spiritual, valoare,
rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare.
Iisus
Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui,
zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de
sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea,
împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan VI, 5). Să te lepezi de
„sine", când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult
decât acest „sine". Cuvântul Mântuitorului se adresează
însă celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns, înţeles
în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi
împlinit de Domnul însuşi. Iar în acest duh şi înţeles
dumnezeiesc, să mă lepăd de mine înseamnă: să mă lepăd de
acea „iubire de sine” egoistă, care face din „sinele meu”
idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul
Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru
alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire
a jertfei adevărate. Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă
izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a
existenţei noastre, care e izvor şi reazem a tot păcatul:
lăcomie, desfrâu, trândăvie sau pismuire, mânie, nedreptate...
şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine,
în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte
la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească.
„Mândria e dovada unei minţi sărace”, zice Sfântul Ioan
Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în
înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă
preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să
pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi
iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu
reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice
Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e
deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi
bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în
parte, a chemării la lepădarea de sine. în esenţă: plin de mine,
rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, mă
umplu din plinătatea tuturor. Apostolul era fericit să spună: „Nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. VI, II).
Dar,
se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este
Mântuitorul însuşi. El mai întâi s-a lepădat de Sine. Cum
învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în
chip [...] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se
asemenea oamenilor [...] S-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip.
II, 6-8). Pentru a ne primi cu toate ale noastre, cu firea
noastră omenească, fire rănită de păcat; pentru a se face om,
mai mult, chip de rob, s-a golit de Sine, s-a smerit pe Sine. N-a
venit la noi cu strălucirea, în „lumina neapropiată” a
Dumnezeirii Sale, ci s-a apropiat şi s-a unit cu noi, luând chipul
nostru smerit, îmbrăcând veşmântul, haina smereniei
noastre. De aceea Sfântul Isaac Sirul zice: „Smerenia este
veşmântul lui Dumnezeu”. Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind,
s-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc, aceasta
e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru
a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e
primul pas al celui chemat să vină după Hristos. Dar, în chip
firesc, îi deschide calea celuilalt.
Zice
Domnul mai departe: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia
crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca IX, 23). Deodată,
cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie,
întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod
propriu. Dar totodată creştinul ştie că această cruce a lui e
răsădită în Crucea lui Hristos.
În
mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai întâi:
nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă
însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân
singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în
care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât
sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I,
17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde
neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în
lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare
justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o
suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune.
Sfântul
Pavel (I Cor. I, 18), ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea
mea e prinsă în Crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca
raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei.
În Hristos Crucea nu e punct final, nu e sfârşit, ci cale; cale
luminoasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei Soarele
dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui,
Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia LIII, 4). Şi
atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi,
totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El
jertfă luminoasă, iubire, dăruire.
Şi,
privind astfel, ni se deschide un înţeles tot mai adânc, mai
cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental:
crucea este iubire. Nu este numai nevointă, încercare, suferinţă
a mea, pentru mântuirea mea. E şi aceasta; dar şi ceva cu mult mai
mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos. Iar în
Crucea lui Hristos e prezent aproapele meu. Biserica, lumea. In cruce
eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu
poate fi conceput, fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat...” (Ioan III, 16).
Pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii
Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. XVIII, I),
crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu.
Dar
în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea
noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din
iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, şi manifestată în
diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii lui
la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare,
sacrificiu. Acestea şi altele asemenea acestora poartă pecetea
crucii. Şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să
nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port
numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru el. Iubirea adevărată
nu poate fi străină vieţii celuilalt. Altfel nu e iubire. Cum
ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru
el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi
pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul spune: „Cine este
slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard?”
(II Cor. XI, 24).
Crucea
înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi
aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg,
îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul
semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei,
bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.
Crucea
este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Treimi,
în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu
Dumnezeu şi întreolaltă. înainte de pătimirea Sa, Iisus se ruga:
„ Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi
Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan
XVII, 21). Aşa cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să
ne purtăm în inimă, „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un
gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită",
cum rostim în Sfânta Liturghie.
Fireşte,
nu trebuie pierdut din vedere că această iubire implică suferinţă;
e cruce. „A te ruga pentru alţii e a-ţi dărui sânge pentru
ei”, zicea un suflet credincios. Se poate spune că iubirea e
sângele de viaţă dătător al sufletului. în iubire transmiţi
celuilalt energie, putere din puterea ta, care izvorăşte din
puterea iubirii, a Crucii lui Hristos. De aceea e şi
transformatoare, mântuitoare; şi pentru noi şi pentru cei pe care
îi iubim.
Şi
aceasta mai ales pentru că iubirea se manifestă şi creşte paralel
cu scăderea păcatului. Crucea creşte deodată cu lepădarea de
sine. Scade iubirea de sine, creşte iubirea jertfelnică.
Biruindu-mă pe mine mă dăruiesc altuia. Şi câtă înfrânare am,
atâta iubire am. în purtarea crucii se descoperă astfel o legătură
strânsă între răstignirea păcatului: „ Cei ce sunt ai lui
Hristos şi-au răstignit patimile, poftele” (Gal. V, 24) şi
manifestarea iubirii. Iar în acest fel, crucea nu îngăduie nici un
ascetism sau o sfinţenie egoistă, de dragul sfinţeniei, doar
al desăvârşirii proprii. Aici, sfinţenia, desăvârşirea
creştinului se încrucişează cu iubirea, ca înseşi braţele
Crucii; aici sunt şi tindere spre cer, şi îmbrăţişare a lumii.
Crucea e iubire a lumii cu iubirea lui Dumnezeu.
În
această cuprindere stă şi puterea ei, pe care o mărturiseşte
Sfântul Pavel când zice: „Cuvântul crucii [...] pentru cei ce ne
mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 8). Crucea este
putere. Şi este putere pentru că e iubire. Iar în iubire e putere
pentru că în ea e viaţă. Iubirea salvează, dă viaţă. Şi aşa
cum din iubire naşte viaţa, din Crucea Domnului naşte noua viaţă:
învierea.
În
Hristos, aminteam şi mai înainte, crucea, moartea, nu reprezintă
ultimul cuvânt în existenţă. Crucea poartă în ea lumina şi
puterea vieţii. Zice o cântare a Bisericii: „Dacă Te-a văzut
Mieluşeaua pe Tine pe Cruce răstignit, Hristoase... cu amar s-a
tânguit: Fiule prea iubite! Ce minune este aceasta ce se vede? Iar
Tu ai răspuns: Maică Prea Curată, întru aceasta se va cunoaşte
viaţa a toată lumea" (Şi acum... a Crucii. Miercuri, a Il-a
săptămână din Postul Mare, stihiră la Utrenie). Aşa precum
noaptea poartă în ea zorile dimineţii; precum bobul de grâu pus
în pământ poartă spicul, „grăuntele de grâu dacă moare,
multă roadă aduce” (Ioan XII, 24); după cum lumânarea
mistuindu-se poartă în vârful ei lumina, Crucea poartă în ea
viaţa, învierea.
Mai
mult, unifică în ea prin Hristos, care unifică totul, taina şi
sensul către tot mai multă viaţă, ale întregii zidiri. Când noi
citim primul capitol al Cărţii Facerii, ne izbeşte dintr-o dată
faptul că zilele creaţiei nu încep cu „dimineaţa", ci cu
„seara"; de la seară la dimineaţă. „Şi a fost seară şi
a fost dimineaţă, ziua întâi”... Şi a fost o seară şi o
dimineaţă, ziua a doua. Şi apoi... ziua a treia... şi celealte.
Şi în fiecare dimineaţă a creaţiei apărea ceva nou, începând
cu lumina, apele, pământul, plante, vieţuitoare. Iată aşadar
calea creaţiei: de la seară la dimineaţă; de la întuneric
la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la osteneală la rod, de
la Cruce la înviere.
Crucea
poartă astfel în ea condiţia şi puterea zidirii; a începuturilor
ei şi a naşterii ei din nou. Sfântul Evanghelist Ioan vede „Mielul
jertfit încă de la întemeierea lumii” (Apoc. XIII, 8). Jertfa
este temeiul ei.
Şi,
dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moartea,
căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea,
moartea în Hristos ca Jertfă, poartă în ea viaţa, ilustrată,
cum s-a spus, şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără
de păcat şi de bunăvoie moartea, El moare morţii. Şi, „cu
moartea pre moarte călcând”, descoperă o nouă viaţă:
învierea.
Iar
creştinul îi urmează pe acest drum al vieţii. „Mie să-mi
urmeze”, zice Mântuitorul, în cea de a treia chemare a
Evangheliei Sale. Şi care sunt dovezile, semnele prin care creştinul
arată că răspunde acestei chemări, că Ii urmează lui Hristos?
Acestea sunt vădite de întreaga lui viaţă în Biserică. Prin
Botez suntem membre ale Trupului lui Hristos Cel Răstignit şi
înviat, şi prin Hristos şi în noi trebuie să simţim cum se
răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândrie, răutate sau
patimi stricăcioase, şi cum se înnoieşte şi înviază
sufletul, conştiinţa noastră, în gândire, cuvinte, fapte bune,
ziditoare, de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lucrează în
noi harul Botezului şi puterea învierii; pentru care a şi fost
numită această taină începătoare: mica înviere. De asemenea şi
celelalte Sfinte Taine: pecetluirea cu darul Sfântului Duh al lui
Hristos; împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cum a
zis Domnul: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan
VI, 54); precum şi pocăinţa, preoţia, nunta... Şi pe toate le
susţine şi le pune în lumină iubirea. „Cunoaştem că am trecut
din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi”, zice Sfântul
Evanghelist Ioan (I Ioan III, 14). Iubirea, izvor al întregii vieţi
creştine, este semnul şi arvuna învierii, rod al Crucii.
Şi
acum, în această zi sfântă, privind la Cruce, la Mântuitorul
Care s-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se
încredinţa atunci Tatălui, se ruga să-i ierte pe răstignitorii
Săi, purta grijă dumnezeiască Mamei Sale - Prea Curatei Fecioare -
şi ucenicului, iar prin aceştia Bisericii înseşi, primea pocăinţa
tâlharului şi îl lua cu Sine în raiul iubirii Sale şi al
învierii; la fel creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea
lui, pentru care se şi însemnează cu ea la orice rugăciune, lucru
şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea
iubire a Domnului său, în orice loc, în orice timp sau situaţie
şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde vrednic
este să se roage, să rostească: „ Crucii tale ne închinăm,
Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!
Pr.
prof. Constantin N. Galeriu, (Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1979)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu