Motto:
„Precum
adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea să citesc, de credeam
că-s împărat“, avea să se confeseze Gheorghe unui ziar din
România.
„Eu
cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”
Gheorghe
Cârţan
Gheorghe
Cârţan, adică Badea Cârţan, după numele cu care a intrat in
istoria noastră, a fost un ţăran român care a luptat pentru
independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi
româneşti, aduse clandestin din România, la sate.
A
călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna
lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului
român.
În
1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al
României.
S-a
născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849, al doilea din
cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan.
De
la mătuşa sa, Raşila, ascultă primele basme,iar legendele despre
semnele lăsate de cei vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au
fost primele lui învăţături de istorie.
Când
în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani,românii din Moldova şi
Muntenia s-au unit sub domnia lui Cuza.
Copilul
ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu înţelegea de ce românii
au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara
Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de ceilalţi.
În
1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână. Începe o viaţă
aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i
pătrundă tainele şi pe care trebuie să şi-o apropie.
În
faţa lui se deschidea o lume nouă, destinată bărbaţilor,
pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii la tot
pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în
ţară” şi numea vama dintre Transilvania şi Muntenia, „graniţa
drăcească”.
Se
întreba el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”,
graniţă care a separat românii doar politic şi administrativ
pentru că sufletul şi conştiinţa n-au avut graniţă.
În
vara anului 1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară”
prin „Vama cucului“ prin locul vegheat de cei doi soli ai
pământului românesc trimişi către înălţimi: Negoiul şi
Moldoveanul. Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 oct. 1865
rămâne în fruntea familiei căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi
spune mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”.
Şi-o
face în 22 mai, ajunge în Bărăgan unde, spre mirarea lui, câmpul
se termina departe, acolo unde cerul se uneşte cu porumbul verde sau
cu grâul galben. Aici alături de ciobanul Cotigă, Cârţan află
despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian,
despre moartea lui Decebal.
Şi
întreabă:
„-
Cum aş face bade Ioane să învăţ şi eu a ceti?
– Ai
să înveţi dacă vei voi
– D-apăi
cum păcate să nu voiesc?”
Gheorghe
Cârţan, elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă
Ion, o minte capabilă să reţină multe.
După
căţiva ani a ajuns să citească şi să scrie destul de bine.
Întors în Ţara Făgăraşului află că l-au căutat „jandarii”
să-l ia la oaste.
Auzind,
a răspuns că „ai noştri de dincolo”, se pregătesc de război
cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881.
Oile
îi sunt „robite” şi el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă
cu împăratul şi gata treaba”. A stat la Viena două zile pentru
a intra la împărat, 7 zile în „beciurile Vienei”, arestat şi
apoi trimis la Pesta. „Dumnezeu Viu Este!”.
Cu
aceste vorbe începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă
plângerea lui către Impăratul Franz Josef.
După
ce arată că i-a slujit cu credintă, îi spune că a fost
batjocorit de „aceşti satrapi deregători care m-au jefuit şi
mi-au robit oile de atâtea ori.”
Scrie
mai departe Badea Cârţan:
„M-am
rugat iară de solgabirau să-mi dea drept să vânz cărţi, să-mi
căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară
noi numai datorinţe facem şi avem (…). Mă rog deci Maiestăţii
tale să fii judecătoriu şi să fie traşi la răspundere…”.
Nu
i-a făcut dreptate împăratul, căci n-avea cum să fie de partea
unui român aflat în judecată cu ungurii, dar l-a eliberat din
închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit pentru
eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de
drumurile nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre
folosul neamului său asuprit din Ardeal.
Ca
să ştie că au părinţi. Cine li-e „tată şi mamă”. Se
întoarce în ţară şi se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă
negoţ cu cărţi româneşti. I se refuză această cerere.
Când
împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti îşi începea
activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”,
sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia. Din iniţiativa ei, s-a
publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor universitari
români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi
Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se
evidenţia politica de oprimare a celor peste trei milioane de români
din Austro-Ungaria. Memoriul a avut un puternic ecou în lume.
Aceleaşi
simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi noi prin care
să circule slova românească printre despicăturile munţilor
Făgăraş şi Bucegi.
Aşa
că, atunci când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el
spune:
„Eu,
cioban George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi mânca/ Pân-de
Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe
zvârliţi.” Face drumuri la Vacz (lângă Budapesta) unde este
închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închiţi Memorandiştii
şi se plânge: „La grădină-n Seghedin/ Plâng florile de
iasomin/ De răsună uliţa/ Şi tremura temniţa./ De la Seghedin la
Vacz/ Numai drumuri de la fraţi/ Numai lacrimi, jale, dor/ Pe fetele
tuturor”.
Fiindcă
cere din nou autorizaţie pentru a difuza cărţi româneşti este
arestat în 1895. Citind în 1895 Cronica românilor a lui Şincai,
cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt Mihai
Voievod Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă statuia
marelui voievod. Şi pleacă la Bucureşti.
Ajuns
la statuie îi mulţumeşte Domnului pentru reuşită şi-i cere
realizarea Unirii. Este găsit de Ion Grama ce-l slujea pe V.
Alexandrescu Urechia.
Istoricul
îl găzduieşte, îl plimbă prin muzeele Bucureştiului, îl duce
la Liga culturală unde cunoaşte personalităţi cărora le cere
cărţi pentru românii din Transilvania şi ajunge personajul
principal al unor articole din ziarele vremii.
Revine
de multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi ca militant al
Ligii culturale pe pământul Transilvaniei, trecând prin „vama
cucului” ziare şi cărţi româneşti.
Povestea
pe care Badea Cârţan o citea şi o recitea este aceea relatată de
Titus Liviu despre întemeierea Romei şi-i spune lui Urechia că „e
musai să merg la Roma”.
Îşi
pregăteşte straiţa şi pleacă din Cârţişoara la 3 ianuarie
1896 , a trecut prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), Alpii
Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorna şi dupa 45 de zile de
drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern, pe care l-a salutat
cu:
„Bine
te-am gasit, maică Romă”.
A
pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele
Coliseului, bazilica Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman şi…deodată
– Columna.
„-
No că asta este! ” Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi,
ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş
până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a
adus aminte că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica
Roma.
Din
desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a
scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara
şi l-a vărsat la piciorul Columnei.
Apoi,
dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu,
pe care le-a semănat în ţărână.
Şi
fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe
cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el
în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră,
pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre
vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă.
Când
s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o
mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători,
precupeţe…
„Excelenţă,
un dac a coborît de pe Columnă“, s-a adresat un jandarm italian
primarului Romei. Asemănarea lui cu dacii de pe monument era
intr-adevar izbitoare…
Presa
din Roma a scris în ziua următoare:
„Un
dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu
ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat
interviuri. Badea Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat
la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit
cu simpatie și prietenie, iar Duiliu Zamfirescu, secretarul
reprezentantei noastre la Roma i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a
introdus la mari personalităţi ale vremii.
S-a
mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos, ultima oară
făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului
orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări.
I-a
fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la
Columna lui Traian, din partea Congresului, moment consemnat de toate
ziarele Europei.
Cu
vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan
a spus atunci doar atât: „Roma e mama noastră!”.
După
prima călătorie la Roma, Badea Cârtan a fost imediat primit în
lumea intelectuală a Capitalei.
În
cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui au devenit legende
şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al vremii.
Dintr-o
dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era in centrul
atentiei, era la moda, era „şic” să-l prezinţi invitaţilor.
Iată cum suna o invitaţie la un astfel de banchet:
„Cred
că am plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român Cârţanu,
care, plin de sentimente românesti, s-a dus pe jos la Roma, să
sărute Columna lui Traian.
Sunteti
rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi, marţi, 2
aprilie, 7 seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma.
N. Th. Mandrea, str. Diaconeselor, 2″. Haiducul cu cărţi în
desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai crîncen
decît cei mai mari răufăcători ai vremii.
„Aici,
pe vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă căci şi
dincolo de ei au locuit moşii şi strămoşii noştri, dacii şi
romanii”, „Cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării?”
spunea Badea Cârţan.
În
1903, Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele
lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat.
Inventarul
era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui
din Cârtişoara.
Badea
Gheorghe Cârţan a fost invitat şi în Parlamentul Ţării, de mai
multe ori, şi acolo, în preajma anului 1907 fiind, i-ar fi
întrebat pe înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un
ţăran ca să facă un gard.
I
s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri.
Dar
Badea Cârţan i-a oprit pe toţi cu răspunsul cel drept: „De
pământ are nevoie, ca să aibă unde-şi pune gardul”.
Era
un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl
interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor,
obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi
demnitate. Istoricului Vasile A. Urechia, protectorul său, îi scria
la 24 martie 1896:
„Onor
Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape de
obârşie.Am ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o.
Apoi am dorit să văz Mama Regelui (Carol I, n.n.). N-am ajuns încă
acolo. Fiţi sănătoşi – George Cârţan”.
În
primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o
avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi
în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă
de-acolo.
A
rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut
putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary,
la Sinaia.
Simţindu-şi
sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape
acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta
împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc.
În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia.
La
căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd
la întregirea neamului său”. „ Mama trăieşte, tata e mort de
trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe
Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În ’77 mă uitam cum se bat
românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am
citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit
acasa, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81,
m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară
pricină între români şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci,
pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară.
Vine
’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască
daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău
de oameni noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi
frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma.
De-aceea mi-am zis:
„Tu
trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”.
Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma.
Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi
mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele
mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască,
că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemtăşti.
La
Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul
şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de
Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment
din interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte
de moarte, revistei „Poporul român”).
Gheorghe
Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga „un fanatic ţăran român
al romantismului naţional“. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit
pe jos până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia,
Macedonia, Viena şi Ierusalim, aducând în satul natal zeci de mii
de cărţi scrise în limba română.
Sursa:
Cer și Pământ Românesc
0 comments:
Trimiteți un comentariu