Stima
de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de
timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii
au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi
cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii. Stima de
sine desemnează, în linii mari, încrederea pe care o persoană
şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse,
care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu
ceilalţi. O astfel de persoană, cu o imagine de sine sănătoasă,
echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a
face performanţă în toate domeniile de activitate sau în
aspectele concrete ale vieţii.
Recunoaşterea
limitelor, o slăbiciune?
Persoanele
care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg
în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de
„gândire pozitivă” se pot afla, pe termen lung, în discordanţă
cu echilibrul psihologic. O astfel de viziune asupra lumii şi asupra
propriei persoane este, de cele mai multe ori, o cale sigură spre
suferinţă. În momentul în care persoanele se confruntă cu
nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea
„cad de sus”.
De
asemenea, mai întâlnim în jurul nostru oameni, nu puţini la
număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Am fi
poate tentaţi să credem că acestea sunt dovezi clare ale stimei de
sine crescute ‒cheie a succesului ‒ când, de fapt, realitatea
psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de
neîncrederea în propria persoană. Aerul de superioritate abordat
maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi
nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare
psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se
transformă în complex de superioritate). Această atitudine-paravan
este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea
contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o
slăbiciune.
Aceeaşi
realitate, privită prin „ochelari” diferiţi
Persoanele
cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile
sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze
atât fizic, cât şi psihic. Ele au uneori tendinţa de a se izola
în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă
greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte,
sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod
excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale
celor cu care intră în contact. Laudele şi aprecierile adresate
lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă,
iar succesul este atribuit unor cauze externe („am avut noroc”,
„a fost foarte uşor”, „oricine ar fi putut să facă asta”,
„nu e chiar aşa grozav ce am făcut”, „eu, de fapt, nu mă
pricep deloc” etc.).
Uneori,
memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile.
În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare,
dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi.
Aceşti semeni ai noştri se transformă în proprii lor prigonitori,
nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.
Spre
deosebire de suferinţele menţionate, semenii noştri echilibraţi,
cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect
resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar
în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le
considere eşecuri. Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi
realitate, privită prin „ochelari” diferiţi.
„Dacă
nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare”
Deşi
conceptul de „stimă de sine” este o descoperire relativ recentă
a psihologilor, cercetând scrierile Părinţilor pustiei vedem că
ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe
care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte. Experienţa
pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului
îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă
deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o
cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite.
Puterea
duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui
Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de
verificare şi întărire a acestei atitudini. Astfel, găsim în
scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: „Când
îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează
dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă.
Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi
aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră
pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin
îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar
amândouă sunt folositoare omului” (Filocalia XI).
Filocalia
sau abordarea constructivă a eşecurilor
Dar,
aşa cum ni se întâmplă tuturor, deşi ştim că a ne lăsa în
voia lui Dumnezeu ne scuteşte de tulburarea sufletească, vedem că
sunt multe situaţii în care nu ne reuşeşte ceva ce ne-am propus
şi ajungem să ne îndoim cu privire ori la calităţile noastre,
ori la capacitatea de a face acel lucru, ajungând chiar până la a
considera că „nu suntem buni de nimic”. Am văzut în articolul
de mai sus că acest mod de abordare a propriilor capacităţi îşi
are rădăcinile în fragedă copilărie, ca urmare a unei înţelegeri
greşite a eşecurilor, pe de o parte, de cealaltă parte fiind lipsa
de încredere în Dumnezeu, în ce avem de făcut şi ce putem face
cu calităţile noastre din perspectiva raportării la El.
Redăm
mai jos un scurt fragment extras tot din răspunsurile duhovniceşti
ale părinţilor Varsanufie şi Ioan, cuprinse în Filocalia XI,
fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare
constructivă a eşecurilor pe care aceştia o dau ucenicului lor:
„Întrebare:
E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu.
Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca
mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau,
dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a
reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea
mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie
socotit că poate cineva să scape de tulburare?
Răspuns:
Zis-a Domnul: «Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite».
Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi
aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de
nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai
întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: Ia
aminte şi nu te tulbura! Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel
lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla,
primeşte cu mulţumire. Căci nici un bine nu se împlineşte prin
străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi,
Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea
însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de
la cel rău.”
Autor:
Dana Alecu, psiholog
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu