 |
| foto: Roxana Ursache (OrthPhoto) |
Andreea Giurgea are 42 de ani şi este
căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat
Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de
Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca
psihoterapeut.
Anul acesta nu am putut merge la slujba de Înviere, că
nu aveam cum să plec de lângă fetiţa cea mică. Aşa că am rămas acasă, şi
singurele uşi de biserică pe care le-am deschis au fost cele din amintire.
A fost întâi biserica de lângă blocul părinţilor mei,
unde am copilărit. Pe gardul ei ne adunam la poveşti când oboseam de jucat
ascunsa, atinsa, cucii sau alte activităţi asemănătoare implicând alergătura şi
ţipete. Mai târziu, când am crescut, treceam
direct la partea cu povestitul. Mai toate idilele din cartier au început pe
gardul bisericii. Avea o curte largă şi o grădină frumoasă, uneori după ce se
întunecă săream gardul şi povesteam pe banca printre flori. Inaccesibilă ca o
cetate cu porţile zăvorâte – căci părinţii noştri nu ne explicaseră nimic
despre rostul ei – biserica aducea totuşi o notă de poezie şi farmec copilăriei
noastre printre betoane.
A urmat, cred, când
începusem să merg pe munte, biserica micuţa a schitului de la Peştera Ialomiţei
din Bucegi – de acum 20 de ani. Am descoperit-o întâmplător într-o ieşire cu
grupul, şi apoi de dragul ei m-am abătut uneori şi singură până acolo, chiar şi
iarna, simţeam că o putere mă ocrotea pe drum şi nu aş fi păţit nimic rău. (E
dealtfel singurul loc în care am mers vreodată pe munte singură). Ajungeam de
obicei pe la ora Vecerniei, spre seară. Bisericuţa era mică şi simplă ca o
odaie. Îmi scoteam rucsacul şi mă aşezam lângă soba unde trosneau lemnele,
afară dincolo de ferestruica şuiera vântul, uneori viscolea, dar înăuntru era
cald şi bine. Nu eram o persoană religioasă pe atunci, dar locul acela mă atrăgea,
îmi dăruia o pace căreia îi simţeam lipsa. Acolo eram, firesc, oaspete în casa
lui Dumnezeu.
Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii
A mai fost “biserica
studenţilor” de la Universitate – uşor de găsit conform recomandărilor nu mai
ştiu cui (“Ştii statuia lui Mihai Viteazu? Ei bine, te uiţi pe lângă coada
calului şi o să vezi o biserică”). O frumoasă biserica cu arhitectură rusească,
nu mai ţin minte hramul, pe atunci dealtfel habar n-aveam ce-i aia. Acolo am
ascultat pentru prima oară Paraclisul Maicii Domnului, o rugăciune tulburător
de frumoasă care mi-e dragă şi în ziua de azi. Am început să merg regulat la
Paraclis fiindcă mă cucerise – şi frumuseţea rugăciunii, şi atmosfera din
biserică, inedită pentru mine. Erau mulţi tineri pe acolo, preoţii erau şi ei
tineri şi slujeau cu suflet.
Am ajuns de vreo două
ori şi pe la Sf. Silvestru, unde slujea pe atunci părintele Galeriu. Părintele
era o personalitate cunoscută, mergeam acolo aşa cum te duci să vezi un “star”.
Biserică era plina-ochi, abia aveai loc să stai în picioare, şi îmi amintesc că
m-a impresionat cât de atenţi şi politicoşi erau acolo oamenii unii cu alţii. Dacă
te calcă cineva pe picior sau te înghiontea în înghesuiala îşi cerea scuze,
oamenii aveau chipuri şi priviri luminoase... păreau sau chiar erau înfrăţiţi
întru ceva. Am întâlnit acelaşi fenomen când am mers la concerte la Ateneu,
aceeaşi politeţe sinceră şi discretă, aceeaşi lumină din priviri, oamenii
împărtăşeau şi acolo ceva care îi unea şi îi făcea mai buni. Pentru mine era un
lucru nou şi m-a impresionat.
A fost apoi biserica
de lângă spitalul din oraşul nostru, în care am nimerit după ce mersesem la o
ecografie pe când eram însărcinată prima oară. Avusesem o mică sângerare şi
fusesem trimisă la spital pentru investigaţii, pe vremea aceea nu prea existau
ecografe în cabinete particulare. Doctoriţa de acolo mi-a comunicat că sarcina
“e cu probleme”, că există riscul să o pierd sau copilul să aibă malformaţii şi
mi-a recomandat cu tărie să fac chiuretaj că altfel risc să fac hemoragie şi
aşa mai departe. La protestele mele timide mi-a replicat relaxată că lasă că-s
tânără, o să fac altul. Am ieşit bocind din spital şi nu ştiu cum am nimerit în
biserică. Nu mai fusesem acolo niciodată. O băbuţă ca vrăjitoarea din Hansel şi
Gretel s-a intersectat cu mine şi mi-a bolborosit ceva despre icoana Maicii
Domnului. Fix acolo m-am oprit. Nu-mi amintesc decât că plângeam şi că am făgăduit
că dacă va fi fetiţa o voi numi Maria. După vreo jumătate de oră m-am liniştit
şi am putut să plec acasă. Nici că am mai dat pe la doctor în următoarele 4
luni, şi când am mers în sfârşit mi s-a spus că sarcina era bine. Ar trebui să
mă ia cu ameţeala la gândul că dacă aş fi ascultat de doctoriţa cea pragmatică
Maria mea cea absolut perfectă nu ar mai fi existat, dar nu-i aşa – cred că din
cauză că ştiu că asta nu s-ar fi putut întâmpla. O iubeam deja şi aş fi făcut
orice pentru ea. În fine, eu am făcut ce a ţinut de mine, Dumnezeu a făcut
restul. Nu am mai intrat de atunci în acea biserică, dar nu am uitat-o
niciodată.
Nu ne-am căsătorit într-o biserică, ci într-o peşteră –
aşa că nu ştiu dacă asta se pune. Ne-am cununat în peştera Sf. Apostol Andrei,
care pe vremea aia chiar arată ca o peşteră, nu fusese aranjată intrarea,
există doar turlă de deasupra, de pe deal, şi aceea pierdută în hăţiş. Primul nostru duhovnic, Părintele Sava, era pe vremea aceea stareţul
mănăstirii Sf. Andrei. Părintele Sava e desprins din scrierile lui Creanga –
voinic, hâtru, bun şi harnic gospodar, un om dăruit cu har şi cu înţelepciunea
vieţii din care izvora o credinţă neclintită. Ne-a cucerit imediat. Mănăstirea
era un loc minunat, pe vremea aceea să ajungi acolo era o aventură, mergeai
câţiva kilometri pe jos – peste câmp sau prin fermecătoarea pădure dobrogeană –
după ce coborai din autobuzul care făcea curse prin satele din zonă. Îmi
amintesc cum stăm cu Părintele în peştera Sfântului, la răcoare, ascultând
poveşti din tinereţea lui petrecută cu oile prin munţi, şi mă gândeam că
priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor putea foarte bine fi aceeaşi de
acum două mii de ani – poiana, ceva teren cultivat, un cal care păştea alene...
Ca să ne cununăm la mănăstire aveam nevoie de o dispensă de la Arhiepiscopie,
şi în obţinerea ei am avut la început ceva dificultăţi, adică habar n-aveam cum
să facem rost de ea. La un moment dat când situaţia era destul de incertă l-am
sunat pe Părintele Sava să-l întrebăm ce să facem, ce ar mai fi nevoie să
aducem – şi ne-a răspuns “un film color”. Voia neapărat să facem poze la nuntă.
Jumătate din costul mirificei noastre nunţi au fost verighetele, cealaltă
jumătate autocarul pe care l-am închiriat să ducem acolo invitaţii. Rochia de
mireasă a fost împrumutată şi în picioare aveam nişte tenişi albi. Prietenii
veniseră cu flori şi mici daruri, mai toţi erau studenţi, deci lefteri. Le-am
întins o masă improvizată cu sandvişuri şi vin în faţa mănăstirii. Nu am decât
amintiri frumoase de la nunta noastră.
A fost apoi biserica
de la Schitu Dârvari din Bucureşti. Locuiam pe atunci cu chirie în Ştefan cel
Mare şi mergeam în fiecare duminică pe jos până acolo – o plimbare încântătoare
pe străduţe pline de case vechi – la Liturghie. Hotărâsem să fac asta din
recunoştinţă, era felul meu de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Maria (între
timp ajunsesem la medic şi aflasem că e bine). Biserica mică, ocrotită de
ziduri care o rupeau de oraş, era plină de bătrânei cuminţi de la azilul din
apropiere. Era primul meu contact cu Liturghia ortodoxă, pe atunci nu
înţelegeam mare lucru şi am dus o luptă îndelungată cu mine însămi să rezist în
biserica timp de două-trei ore. Mi-au ajutat liniştea şi farmecul locului, mica
grădină a schitului, chiliile albe... Bucureştiul dispărea miraculos dincolo de
ziduri. Mi-au trebuit ani întregi să descopăr frumuseţea Liturghiei noastre, să
ascult sensul cuvintelor, să devin şi eu o parte a dialogului cu Dumnezeu şi
astfel să nu mai simt cum trece timpul. Motiv pentru care nici nu mă crizez
acum când copiii mei mai trag chiulul când mergem la biserică – mai stau de
vorbă, mai ies pe afară... Or să descopere şi ei la rândul lor toate acestea,
au timp. Calea către Dumnezeu e ceva personal, fiecare şi-o croieşte prin
propriul suflet, altfel nu se poate.
A mai fost, timp de
mai mulţi ani, mica bisericuţă de lemn a mănăstirii de la Techirghiol, pe când
ne spovedeam la Părintele Arsenie Papacioc. Minusculă şi perfectă ca o
bijuterie, şi Părintele Arsenie, el însuşi o miniatură de sfânt, slujind
Liturghia învăluit în fumul de tămâie, tulburător de asemănător cu chipurile
din icoane. Bisericuţă e atât de mică încât Îl simţeai pe Dumnezeu foarte,
foarte aproape. Lângă tine.
În oraş am mers o
vreme la Biserică Greacă – o clădire austeră de piatră aflată deasupra falezei.
Nu cred că am mai întâlnit în altă parte aşa o disciplină. În timpul Liturghiei
nu se auzea musca, şi e singura biserica de pe la noi în care lumea nu se
înghesuia la miruit. Nu ştiu cum reuşise părintele de acolo aşa o performanţă,
eram copleşiţi de respect. Pe atunci eram însărcinată şi mă aşezam de obicei pe
o treaptă sau, când găseam loc, pe unul din scaune. Odată, lângă noi - o
bătrânică. Cred că Eugen şedea şi el atunci şi s-a ridicat să-i facă loc. Ne-a
făcut semn că nu are nevoie, şi când am insistat ne-a zis: nu am venit la
Împăratul să stau pe scaun...
Când ne-am mutat în
apartamentul nostru am descoperit biserica Sfântului Mina. Ne plimbăm cu copiii
prin parc, era pe seara, şi în întuneric am zărit o lumină. Era biserica, am
intrat şi pe lângă ea am rămas. Totul era frumos la Sf. Mina – locul, prezenţa
bisericii cu turla avântată spre cer, interiorul strălucind mereu de curăţenie
şi aranjat cu gust desăvârşit (nu ştiu cum reuşeau asta chiar în etape
intermediare ale construcţiei), florile din vaze, ferestrele minuscule prin
care razele de soare pătrundeau în snopi, toaca... Predicile părintelui
Nicolae, care ne-a devenit duhovnic, inspirate, scurte şi la obiect,
întotdeauna rămâneai cu ceva. Oamenii care se strângeau acolo – ne cunoşteam
unii pe alţii, ca o familie. La slujbă, aproape toată lumea cânta răspunsurile
de la strana, nu mai erai un simplu spectator pasiv ci o parte a ritualului. Un
loc minunat pentru cei cu copii, puteam sta cu ei pe pajişte să se joace în
timp ce noi ascultăm liniştiţi Liturghia. Acolo am simţit pentru prima oară că
aparţinem unei comunităţi. Când aveam o nevoie sau o suferinţă acela era locul
către care ne îndreptăm, şi niciodată nu am rămas fără răspuns. (Acolo am
învăţat să cer ajutor şi să am credinţa că îl voi primi, de la oameni sau de la
Dumnezeu). Şi cât timp am mers acolo nu am văzut sărman sau necăjit să plece
nemiluit sau nemângâiat. Mi-l amintesc şi acum cu drag pe părintele Nicolae
spovedind ore întregi în biserica neîncălzită, cu o vestă de lână peste
veşmintele de preot, cu răsuflarea transformându-se în aburi. Mi-l amintesc
sărind grăbit din rabla lui de maşină, având mereu pe buze un zâmbet şi o vorbă
bună. Comunitatea se ţesea în jurul lui, prin jertfa lui continuă – un adevărat
pastor al turmei sale.
Şi în sfârşit Biserica
noastră de aici din sat, la care mergem acum. E o biserică de ţară, cu covoare
desperecheate adunate de pe la credincioşi, dar exemplar de curată, pictată şi
amenajata frumos, cu o curte îngrijită plină de verdeaţă şi flori. E destul loc
în biserica noastră, că de obicei nu e înghesuială. Iarna suntem maxim 50 de
persoane, jumătate bătrâni, şi de nenumărate ori părintele slujeşte Vecernia cu
biserica goală. Eu totuşi nu stau în vreo strană, am colţul meu în care îmi
place să mă aşez pe jos, şi spre marea mea bucurie am primit în dar o pernă
solidă şi confortabilă. Părintele Ionel e mai tânăr decât noi cu câţiva ani -
un luptător. Are două fetiţe şi încă un copil pe drum, o maşină second hand şi
rate la un apartament de două camere în mansarda unui bloc unde vara sunt 45 de
grade. Nu l-am auzit plângându-se niciodată (Preoteasa îmi povestea amuzată că
pe când erau tineri erau aşa săraci încât stăteau în gazdă la o băbuţă unde le
fojgăiau şoarecii prin saltea). De cum dă căldura îl vezi îmbrăcat în salopetă
meşterind câte ceva pe lângă biserică – se suia şi să dreagă tabla de pe
acoperiş. La noi în biserică nu se plătesc deloc taxe – părintele a decretat
asta de la început, mulţi enoriaşi fiind bătrâni cu pensii minuscule. Dar sunt
şi oameni care vin de la oraş cu maşina, de dragul Părintelui. Şi vara multă
lume intră de drag în biserică, sacrifică o zi de plajă să meargă la Liturghie.
Aici nu numai că ne salutăm, dar îi cam ştiu şi pe fiecare binişor din vedere,
şi dacă lipseşte cineva o duminică te întrebi unde o fi. În colţul meu, pe
perna mea, simt că mi-am găsit locul.
Şi mă gândesc
acum că am avut marele noroc să întâlnesc în scurta mea viaţă atâţia preoţi
care au ştiut să clădească biserici nu numai în piatră şi lemn, ci şi în
inimile oamenilor.
0 comments:
Trimiteți un comentariu