Ceea ce pot eu să fac

de Andreea Giurgea, Ştiri pentru viaţă

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

“Vă mulţumesc din toată inima!” – am spus.

Femeia micuţă cu ochii luminoşi mi-a zâmbit, apoi s-a întors şi a plecat către biroul ei înghesuit, unde, dintre teancurile de dosare obosite, îi surâdea cuminte fotografia unei fetiţe.

Eram în una din filialele Fiscului, încercând să descurc paşii ceruţi de lege pentru a-mi înfiinţa cabinetul de psihoterapie. După câteva telefoane pe la colege şi o discuţie doar pe jumătate lămuritoare cu portarul rămăsesem pierdută în mijlocul holului cu un teanc de hârtii în braţe, gândindu-mă serios dacă nu cumva ar fi mai bine să renunţ şi să plec acasă. Coborâse să ia puţin aer şi m-a zărit. Şi-a aruncat privirile pe deasupra hârtiilor mele. “A, vreţi să vă înregistraţi? La mine aveţi treabă”. M-a chemat la ea în birou şi mi-a explicat cu răbdare, minute în şir, ce aveam de făcut. Mi-a scris o listă cu documentele de care mai aveam nevoie şi adrese de unde le puteam procura, şi cu legile pe care ”ar fi bine să le citesc”. Mi-a explicat ce formalităţi mai aveam de îndeplinit în instituţia respectivă, a coborât din nou cu mine în hol şi m-a instalat la coadă potrivită. A mai zăbovit puţin cu mine, asigurându-se că am înţeles totul. Abia apoi şi-a luat rămas bun şi a dispărut înapoi la muncă şi la viaţa ei.

Pentru toate astea a fost răsplătită cu un “vă mulţumesc”. Nici măcar nu i-am reţinut numele. Dar nu am uitat-o.

Pe când eram mai tineri, eu şi soţul meu am avut ceea ce consider că a fost imensul privilegiu de a-l cunoaşte şi a-l avea duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc -la mănăstirea Techirghiol. Nu cred că greşesc dacă spun că acum să zicem 15 ani lumea nu era mai bună şi mai frumoasă decât în prezent. Sau viaţa mai uşoară. Într-una din discuţiile pe care le-am avut cu dânsul după spovedanie, soţul meu – v-am zis că eram mai tineri pe atunci – a spus ceva de genul: “Părinte, mă uit în jur şi văd atâta suferinţă şi atâta nedreptate. Aş vrea să schimb ceva. Aş vrea să fac lumea mai bună. Dar pe de altă parte simt că e prea mult, că nu pot lupta cu tot răul din jur, nu ştiu de unde să încep. Spuneţi-mi, ce să fac?”

Părintele Arsenie – mărunţel şi firav dar până în vârful unghiilor adevărat atlet al lui Hristos – ne-a privit de după ochelari cu ochii săi incredibil de albaştri. “Frate Eugene, eu am făcut armata la artilerie. Ştiţi voi ce-i ăla afet? Afetul e piesa aia pe care sta aşezat tunul. E foarte importantă. Dacă afetul nu e bine fixat în pământ, atunci când tunul trage o ia razna, sare din loc şi omoară servanţii. Şi nici nu mai nimereşte ţinta. Vrei să schimbi lumea? Ştii care e singura cale? Fă-te pe tine afet de tun. Fii un soţ bun. Un tată bun. Un inginer bun. Fii cât mai bun la ceea ce faci. Fii cinstit. Alege să nu faci răul. Şi prin asta lumea se va schimba în jurul tău, va deveni mai bună.”

Părintele Arsenie s-a mutat la Cer, dar cuvintele sale ne-au rămas.

Acum, ca şi atunci, mă uit în jur. Nu e nevoie să privesc prea departe ca să văd suferinţă şi nedreptate. Cu cât ridic ochii mai sus, spre cei care ne conduc ţara, ba chiar lumea, parcă văd mai multă nedreptate. Şi necinste. Şi incompetenţă. Şi nesimţire. Mă sufocă enervarea. De ce, îmi zic atunci, dacă eu pot să îmi fac meseria cinstit, alţii nu pot să şi-o facă la fel pe a lor? Dacă şi-ar face cu toţii munca pe care şi-au ales-o corect şi cu suflet, ar putea să ne fie tuturor mult mai bine. E chiar atât de greu?

De obicei când ajung aici simt cum urcă în mine un val de mânie şi de neputinţă.

Dar… ce pot eu să fac?

…………………………….

Un tânăr din Iaşi a ridicat cu mâinile lui şi cu bani strânşi de pe la prieteni de pe facebook o căsuţă pentru o familie sărmană cu şase băieţaşi. Şi le poartă de grijă în continuare.

Un jazz-man strălucit, înalt cam de 1,60, cu mâini delicate de pianist, a stat în frig zile întregi alături de sătenii din Pungeşti, în fata jandarmilor, fără să se descurajeze, pentru o idee în care credea.

Un medic de familie cu cabinetul la ţară a strâns, numai el ştie cum, rugându-se de toţi cunoscuţii, cei 10.000 de euro de care avea nevoie o micuţă pacientă de-a lui pentru operaţia pe inimă care i-a salvat viaţa.

O învăţătoare a ridicat în propria curte, cu ajutorul soţului, o cameră caldă şi luminoasă în care cei câţiva copii din sat să vină cu drag “la şcoală”.

Un preot de ţară a reuşit să pună pe picioare într-un sat sărac o cantină unde hrăneşte zilnic câteva zeci de copii sărmani. De ce? A întrebat odată un băieţel din sat ce şi-ar dori mai mult, şi acela i-a răspuns “de mâncare!”

Un artist plastic “înfiază” şi recondiţionează case tradiţionale vechi din Bistriţa-Năsăud cu investiţii materiale de câteva sute de lei -plus munca gratuită a lui şi a prietenilor.

Un antrenor de arte marţiale din Constantă a descoperit şi brevetat o terapie de recuperare pentru autişti, cu rezultate spectaculoase, pe care o oferă de ani de zile gratuit copiilor din oraş.

Câteva fete inimoase se zbat zi şi noapte să ajute copii cu boli grave din România să aibă acces la asistenţa medicală de calitate – luptând cu sistemul de la noi, căutând clinici în străinătate şi sponsori. Şi rămânând alături de copii până când aceştia se vindecă. Sau nu. Şi luând-o a doua zi de la capăt.

O mamă singură, mărunţică şi blondă, a înfiinţat un ONG care salvează puştoaice răpite de proxeneţi şi forţate să se prostitueze. Pe unele le răpeşte şi ea, la propriu, de la aceştia – riscându-şi viaţa.

Un preot a înfiinţat într-un sat o mini comunitate în care creşte copii abandonaţi şi luptă zilnic să le asigure adăpost, hrană şi un viitor.

Şi mai sunt şi alţii…

Oameni care, în faţa suferinţei, nu au întors capul şi nu au trecut mai departe. Ci au făcut ceva, prin propriile puteri. Fără să aştepte ajutor. Fără să se plângă. Fără să renunţe.

Oameni care, în jurul lor, au făcut lumea mai bună.

Eu nu sunt puternică şi curajoasă ca ei. Dar… încerc, cum pot, să urmez sfatul Părintelui Arsenie. Îmi fac meseria cu drag. Îmi îngrijesc familia şi casa. Mă port cât pot eu de frumos cu cei din jur. Mă străduiesc să fiu atentă, să fac măcar fărâmituri de bine pe unde trec. Încerc să îmi cresc copiii arătându-le să fie cinstiţi şi harnici. Încerc să -i cresc destul de puternici pentru a nu se lasa înfrânţi de nedreptate şi nepăsare. Să le arăt partea frumoasă a vieţii. Să îi învăţ să creadă în ea.

Ştiu că mai sunt mulţi care fac acelaşi lucru, cu mai multă jertfă şi mai puţine resurse. Mai bine decât mine.

Sper din tot sufletul că într-o zi aceste mici insule de normalitate pe care le clădim şi le susţinem cu greu se vor uni şi vor naşte o lume mai bună pentru copiii noştri.

Mă lupt cu mine însămi să nu pierd această speranţă.

Şi uneori, când sunt pe punctul de a renunţa, mai cunosc un om bun. Se mai deschide o fereastră. Mai întâlnesc o lumină.

Lor, tuturor acelora care, neştiuţi, luminează ca nişte făclii de bunătate şi curaj, tuturor celor care numai ei ştiu cum, într-o lume care oferă sumedenie de motive de deznădejde, găsesc în fiecare zi puterea de a merge înainte, aş vrea să le spun acum “Vă mulţumesc din toată inima!”

Pentru speranţă.