Scopul vieții creștine / Sensul vieţii

de Pr. Gh. Dorbarakis 

În Creștinism, viața duhovnicească nu se percepe potrivit concepției obișnuite a lumii. Lumea consideră de obicei viața duhovnicească viața spirituală care are legătură cu cultura, cu artele, cuștiințele. De aceea îl și caracterizează drept om spiritual pe omul cultivat, pe omul de artă, pe omul de știință, adică pe cel care se îndeletnicește cu manifestările spiritului uman. Însă viața duhovnicească potrivit Credinței ortodoxe, este în primul rând viața care are legătură cu Sfântul Duh și cu Harul Dumnezeului Treimic. Viața duhovnicească este viața în Duhul Sfânt. Cel care Îl are pe Duhul Sfânt înlăuntrul său, numai acela se poate numi om duhovnicesc. „Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” .

Această viață în Duhul Sfânt constituie și scopul întregii vieți creștine. Lăsându-i pe marii Părinți ai Bisericii, consemnăm numai ceea ce a spus noul Sfânt al Bisericii Rusiei și al întregii Ortodoxii, Serafim de Sarov: „Scopul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”. Deci scopul vieții creștine este pentru om nu numai a deveni un om bun, un lucrător social, un altruist, cu alte cuvinte, a se afla într-un plan orizontal bun în această lume, ci pentru a putea trăi în el Însuși Dumnezeu. Sfântul nu vorbește după bunul său plac, nici exprimă ceva care aparține domeniului fanteziei, ci afirmația sa este tot ceea ce constituie viața Bisericii, cu alte cuvinte, tot ceea ce a adus Însuși Dumnezeu, Iisus Hristos, Care S-a întrupat. Deoarece Hristos a venit pentru a-l face pe om dumnezeu, integrându-l în Sine și făcându-l prin urmare proiecția a însuși sinelui Său. „Eu sunt vița, voi mlădițele”. „Mădulare ale lui Hristos suntem”. Iar aceasta se înfăptuiește prin Sfântul Botez, prin Mirungere, prin participare la Dumnezeiasca Euharistie, și toate acestea în cadrul unui climat de pocăință.

Aceasta înseamnă că de fapt viața duhovnicească începe din clipa în care omul se va integra în Biserică și are legătură întotdeauna cu ceea ce se numește viață creștină. Viața creștină și cea duhovnicească se află într-o legătură de identitate. Prin urmare, orice altă spiritualitate în afară de Hristos și de Biserica Sa, nu este considerată dreaptă, adică mântuitoare pentru om, ci mai degrabă acea spiritualitate trimite la ceva primejdios, pentru că participă și „alte duhuri”, străine de Duhul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, scopul vieții creștine, ca dobândire a Duhului Sfânt, se identifică cu arătarea Harului lui Dumnezeu în viața omului, Har pe care deja l-a primit odată cu Botezul și cu Mirungerea. Adică omul este chemat să devină ceea ce este, ceea ce deja i s-a dat.

Această arătare, adică a deveni omul ceea ce este, cu alte cuvinte, să adeverească că este mădular al lui Hristos, nu se realizează ușor și dintr-odată. De vreme ce omul a păcătuit și păcatul ca înclinație continuă să-l tiranizeze, cu toată înfierea sa de către Hristos, viața duhovnicească nu este ușoară. Ci ea pretinde o neîntreruptă conlucrare a voinței omenești cu Harul lui Dumnezeu. De aceea Sfinții noștri menționează că viața duhovnicească are un caracter dinamic și energic. Cuprinde trei stadii, pe care le denumesc, curățire, luminare și îndumnezeire, fără ca să fie legate totdeauna de aceiași termeni.

Dintre cele trei stadii, cel mai critic pentru om este primul, al curățirii, pentru că în el, prin excelență, se arată voința omului în conlucrarea sa cu Dumnezeu. În acest stadiu omul este curățat de Duhul lui Dumnezeu, astfel încât inima sa să devină oglindă care să reflecte razele luminii lui Dumnezeu. „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Pe măsura curățirii inimii sale, vine luminarea și apoi îndumnezeirea, când credinciosul începe să descopere viața lui Hristos; ca și cum Hristos ar fi luat chip în el. Prin urmare om duhovnicesc, om sfânt este cel care înfăptuiește, cu Harul lui Dumnezeu, ceea ce spune Apostolul Pavel: „Până ce vom ajunge toți… la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”  și: „Până ce Hristos va lua chip în voi” .

În starea critică a primului stadiu al vieții duhovnicești, al curățirii, poziția principală o au gândurile omului. Cugetări sau imagini, care provin în cea mai mare parte de la vicleanul diavol, îl abat pe om de la firescul vieții, acela de a-L arăta pe Hristos. Dacă credinciosul nu a învățat să înfrunte aceste gânduri și să le distingă de celelalte care există – de la Dumnezeu sau de la el însuși – atunci, din păcate, cel mai probabil este să vină asupra sa confuzia și să înceapă să trăiască un haos din punct de vedere duhovnicesc. Sfinții noștri sunt destul de revelatori în acest subiect al confuziei gândurilor; de aceea au și scris din experiența lor cele referitoare la înfruntarea acestei stări bolnăvicioase. Așadar, dacă cineva va urma experiența lor, relativ ușor va putea depăși confuzia și va păși drept pe calea duhovnicească. Această urmare a lor, pentru stăpânirea și depășirea gândurilor și, mai ales ale celor rele și viclene, constituie taina vieții duhovnicești.

Importanța dobândirii acestei taine o va înțelege cineva, dacă se va gândi că cea mai mare parte a așa-numitelor probleme psihologice sunt datorate modurilor greșite de înfruntare a gândurilor. Cei mai mulți dintre noi nu știm să înfruntăm gândurile, care, prin greșita abordare a lor și prin faptul cunoscut că sunt provenite de la cel viclean, se înmulțesc și devin „tirani” ai omului, făcându-l să trăiască iadul încă din viața aceasta. Ce ne învață, în linii mari, Sfinții noștri referitor la acest subiect? Mai întâi de toate, să nu avem încredere în gânduri. Adică, atunci când un gând ne chinuiește și vedem că mereu ne biruiește, cel mai bun lucru este să-l încredințăm părerii unui părinte duhovnicesc cu discernământ. Însă, pe lângă aceasta, cel mai important este să învățăm să disprețuim gândurile, cele provenite de la cel viclean. Dar cum vom ști care gânduri sunt de la cel viclean? Din dispoziția pe care o pricinuiește în inima omului. De obicei gândul viclean îi pricinuiește omului, frică, tulburare, o dispoziție rea, în timp ce acela provenit de la Dumnezeu, dimpotrivă, pricinuiește dragoste față de aproapele, pace, o dispoziție sufletească bună. Criteriul ne-a învățat Însuși Domnul: „Pomul din roade se cunoaște”. Deci, cunoaștem proveniența a tot ceea ce ne pricinuiește tulburare. Iar aceasta o spun și Cuvioșii Varsanufie și Ioan: „Dacă vezi ceva, auzi ceva sau cugeți ceva, și simți o mică tulburare, (să știi) că a diavolului este aceasta”.

Așadar, mărturisirea gândului la un duhovnic cu discernământ și disprețuirea gândurilor care ne tulbură, este poate cel mai însemnat secret al vieții duhovnicești. Această disprețuire se înfăptuiește nu printr-un simplu refuz de a primi un gând – o astfel de acțiune întărește gândul -, ci prin întoarcerea minții noastre înspre tot ceea ce este bun și primit de Dumnezeu. Iar aceasta nu este altceva, fără numai întoarcerea către Hristos. În locul gândului rău să punem gândul cel bun, pe Hristos și învățătura Sa, viața și cuvintele Sfinților noștri. Cuviosul Porfirie exprima aceasta poate în cel mai simplu și mai direct mod: „Întunericul nu-l împușcăm, ci, simplu, aprindem lumina”. Întoarcere către lumina lui Hristos și stăruința în aceasta: strădania lumii acesteia de a afla Raiul însuși.

Sursa: Mărturie Athonită