Andrei Dorobanţu, fizician, cercetător: Credinţa este o calitate de care omul de ştiinţă nu se poate dispensa / Școala de duminică

foto: Gabriel Marian (OrthPhoto)

Diac. Sorin Mihalache: În ultimul secol, teorii precum Relativitatea Restrânsă sau cea Generală, dar şi rezultate din cercetările mecanicii cuantice au schimbat profund datele şi reprezentările noastre despre lume. În mod neaşteptat, odată cu descoperirile fizicii, s-au deschis numeroase câmpuri de lucru, de dialog cu filosofia şi teologia. Fizica a readus, de fapt, pe agenda dezbaterilor şi reflecţiilor, teme consacrate altădată metafizicii: natura spaţiului şi a timpului, legătura dintre conceptele matematice şi realitatea înconjurătoare, începutul şi sfârşitul universului. În acelaşi timp, au ieşit la iveală o serie întreagă de teme fascinante pentru publicul larg: splendoarea imenselor galaxii, giganticul cosmos în care trăim, structurile şi legităţile cuantice din abisul materiei, miraculoasa ordine matematică din regnul particulelor fundamentale, energia ascunsă în vid, expansiunea universului... Cum vedeţi revoluţia aceasta petrecută în fizică şi afinitatea neaşteptată a unora dintre datele ei către reflecţia filosofică, ecourile acestei revoluţii în câmpul mai larg al edificării noastre cu privire la lume?

Fizician Andrei Dorobanţu: Fizica a avut dintotdeauna o importantă componentă metafizică. Să nu uităm că primul nume sub care au fost cunoscuţi filosofii a fost cel de "Φνσικοι" - adică "fizicieni". Remarcabil este însă altceva: dacă până la un moment dat metafizica se regăsea doar în fizica teoretică, ea este acum tulburător de prezentă şi în fizica experimentală. "Acum" înseamnă de când a început era marilor "maşini", de la acceleratoarele de particule care au tot împins cunoaşterea "înapoi în timp" până spre începuturile Universului, până la telescopul Hubble, care ne-a dus până aproape de marginile Universului vizibil. De altfel, marele dramaturg Friederich Dürennmatt, în timp ce vizita LEP, colliderul de electroni-positroni, predecesorul LHC, împreună cu Herwig Shopper (director general CERN, 1981-1988), a spus: "Acum înţeleg că LEP este o maşină filosofică" (Jetzt verstehe Ich dass LEP eine phylosophische Maschine ist).

Mecanica cuantică şi Relativitatea au ieşit de ceva timp din manuale şi din revistele de specialitate şi acum cochetează cu mass-media. Mass-media le-a cerut, fizicienii le-au oferit. De bucuria lor şi dintr-o reală nevoie de comunicare. Şi dacă cineva m-ar întreba de ce avem nevoie de comunicare, răspunsul meu ar fi simplu şi scurt: pentru că, dacă ne gândim bine, comunicarea este primul pas spre comuniune.

În multe privinţe, descoperirile fizicii sunt contraintuitive: efectul tunel, energia care poate da naştere perechilor particulă-antiparticulă, vidul care ascunde energie (efectul Casimir) şi multe altele. Aflăm că prin corpul nostru trec miliarde de neutrini, în fiecare secundă, fără ca noi să resimţim aceasta, fără ca ei să întâlnească vreun obstacol, că particulele care alcătuiesc trupurile noastre şi obiectele lumii sensibile nu au consistenţa pe care o vădesc lucrurile pe care le atingem şi cântărim... Din perspectivă teologică, se pare că materia însăşi indică celor ce se mărginesc la studiul proprietăţilor ei prilejuri de uimire, scoţând la iveală adevărate "invitaţii" adresate experienţei şi raţiunii, în vederea depăşirii limitelor fixate de reperele contingente, un fel de pregătire pentru a putea crede ceva mai mult decât ceea ce este validat de simţuri... S-ar putea vedea, în toate aceste descoperiri, exerciţii pregătitoare pentru o deschidere nouă a minţii omeneşti către forme mai cuprinzătoare de înţelegere, către paradox şi antinomie, către ceea ce depăşeşte planul sensibil al vieţii?

Albert Einstein obişnuia să spună că nu tot ce contează poate fi numărat (cântărit, de exemplu) şi nu orice poate fi numărat contează: "Not everything that counts can be counted and not everything that can be counted counts". Pentru că dacă mă limitez la a număra, la cantitate, la "să te pipăi şi să urlu este" a lui Arghezi - pierd inefabilul.

Am aflat destule şi am înţeles suficient de mult ca să realizăm că nici tipul nostru de judecată de până acum nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să înţelegem. Sunt idei, concepte contraintuitive în fizică? Tot ce ne trebuie este antrenamentul de a opera cu ele. Cum îi spune Regina de Cupă lui Alice în Ţara Minunilor: trebuie să fim pregătiţi "să gândim până la şase lucruri imposibile înainte de micul dejun". Mare provocare adresată minţii omeneşti, dar una pe măsura celor aşteptate de la noi de Cel care ne-a creat. Şi care ne călăuzeşte şi ne veghează prin credinţa pe care ne-a dat-o. Căci, aşa cum spunea "originatorul" marilor tulburări care ne-au făcut să privim altfel lumea care ne cuprinde şi pe care o cuprindem, Max Planck, "oricine este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: "Trebuie să ai credinţă". Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa."

Multe dintre rezultatele contraintuitive ale fizicii ultimului secol se deschid, într-un mod neaşteptat, dar edificator, către afirmaţii pe care le întâlnim în gândirea patristică şi în teologia răsăritului creştin. Părintele Dumitru Stăniloae, de exemplu, face, în mod indirect, o referire la celebra consecinţă a Teoriei Relativităţii Restrânse, chiar în manualul de teologie dogmatică. Făcând aluzie, desigur, la relaţia celebră E=mc2, părintele Stăniloae afirmă că materia dovedeşte că "esenţa ei este energetică", sugerând că ea poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, că se poate umple de Duhul Sfânt (pr. Dumitru Stăniloae, "Teologie Dogmatică Ortodoxă", vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15). O idee similară formulează şi Jean Guiton, după o discuţie cu doi fizicieni: dacă materia lumii sensibile este mai degrabă energie, aceasta ne sugerează că ea este mai aproape de spirit. Cum comentaţi, ca fizician, aceste interpretări? Cum receptaţi deschiderea aceasta a teologiei ortodoxe spre rezultatele fizicii?

Teologia porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele: "Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Teologia este o fereastră, fizica o alta, alte ştiinţe şi preocupări omeneşti - alte ferestre. Lumea însă este aceeaşi. O mare de energie din care la început s-a întrupat "ceva" ce astăzi numim materie şi pe care am învăţat (nu totdeauna spre bine) să o transformăm la loc în energie. De fiecare dată folosind un mediator: operatorul, experimentatorul, teoreticianul - omul. Duhul Sfânt prin el este totdeauna prezent şi are grijă ca totul să se desfăşoare după Lege. Unul dintre marile eforturi actuale ale oamenilor de ştiinţă este "încorporarea" dimensiunii spirituale în structura noastră materială. Suntem, cum a spus Niels Bohr, şi actori, şi spectatori pe scena vieţii, care este atât de mare şi de copleşitoare, încât nu ajungem să o cuprindem întreagă prin simţurile noastre. Suntem, sub diferitele noastre forme, când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Tot ce facem ca fizicieni este să regăsim această unitate.

Universul vine spre noi, prin lumină. Spectroscopia a scos la iveală capacităţile extraordinare ale luminii de a relata "fapte" petrecute în vremuri şi în spaţii îndepărtate ale Universului. Prin intermediul proprietăţilor ei, putem cunoaşte imensitatea cosmosului, cu o precizie neaşteptată, rămânând în siguranţă pe Pământ. La capătul celălalt al realităţii fizice, istoria cercetării ştiinţifice a dovedit cum abisul lumii, microcosmosul de această dată, altfel greu de pătruns, se deschide spre om: radioactivitatea, prezentă în stare naturală în cazul unor elemente, a creat premisele necesare cercetătorilor pentru descoperirea structurii nucleului. Lumea, aşadar, pare să se deschidă către explorarea omului: trăim într-un Univers care ne invită parcă să îl explorăm. Ar putea fi recuzate aceste afirmaţii, pe motivul că sunt simple metafore, fără acoperire? La urma urmei am putea spune că Universul este imens şi că vârsta şi dimensiunile sale, prea mari pentru om, ar putea la fel de bine să indice, cuiva care vrea să interpreteze aşa, că nu are nici o legătură cu omul şi că noi nu avem nici o înzestrare care să ne vădească o anumită capacitate de explorare şi de cunoaştere a lui.

Cum să invoci metafora pentru a recuza "fapte" din Univers? Metafora, conform dicţionarului, face posibilă folosirea de lucruri "la îndemână" pentru a explica alte lucruri sau fenomene de care nu putem sau nu ştim să ne apropiem. Şi aceasta, fără a intra în detalii specifice. Deschizându-ne mintea pentru a găsi în noi înşine explicaţiile. Este cheia care deschide porţi. Ce facem dincolo de ele - aici doar noi suntem răspunzători. Nu metaforele. Oricât de mare ar fi Universul sau interiorul unui nucleu atomic, oricât de departe ar fi ele în timp şi spaţiu, nu are nici o legătură cu capacitatea noastră de înţelegere şi astfel de cunoaştere. Pentru că ele, amândouă, se află în noi: încifrat, primul; explicit, al doilea. Doar vehiculele explorării trebuie puse la punct şi fabricate pe măsura unei asemenea călătorii. Şi încă ceva: metafora se defineşte de obicei ca o comparaţie fără termen de comparaţie. Şi atunci, ce altceva să folosesc vorbind despre Univers, care, nu-i aşa?, NU are cu cine să fie comparat! Cel puţin deocamdată. Metaforic sau direct, acest Univers ni s-a dezvăluit până foarte, foarte departe, chiar dacă nu încă mulţumitor de departe. Prin mărturia luminii. Dar, dacă lumina "ne aduce" Universul, ea nu face doar atât. Lumina codifică şi transportă informaţie. Este legătura noastră cu momentul inefabil al primei dezvăluiri a energiilor originare. Este singura mărturie neîntreruptă a tuturor timpurilor şi lucrurilor care au trecut. Pentru că nimic, nici măcar întunericul, nu a cuprins-o vreodată…

Trăim o epocă în care divertismentul a devenit industrie, cu experţi în psihologie angajaţi să realizeze produse cât mai seducătoare. Producţii cinematografice cu buget imens pun în circulaţie lumi ficţionare, efecte speciale, tărâmuri fantastice, personaje ieşite din comun, oferind creaţii artistice care par a fi mult mai vrednice de admiraţia noastră decât lumea reală în care trăim. Cel puţin la prima vedere ar putea părea că lumea noastră nu mai are prea multe lucruri interesante, că tainele lumii noastre fizice au fost deja epuizate, că lumea în care trăim nu are nimic interesant de spus, că nu mai are nimic uimitor. Şi-a epuizat lumea fizică tainele?

Dar toată viaţa e o taină, o minune! Noi suntem o taină. Faptul că putem cunoaşte, că putem desluşi legile naturii, toate acestea sunt o minune. Einstein folosea un cuvânt mai lumesc: miracol. Şi spunea că avem doar două feluri de a ne trăi viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum totul este un miracol. Depinde de alegerea pe care o facem. Aduceţi-vă aminte de Newton, cum spunea că, privindu-se pe sine, se vede ca un copilaş care se joacă pe malul mării, bucurându-se când găseşte o piatră mai rotundă sau o scoică mai frumoasă, în timp ce dincolo de el se întinde, nesfârşit, oceanul adevărului. Pietricelele colorate şi zornăitoare fabricate pe bandă rulantă de industria divertismentului sunt acolo, pe ţărmurile lumii, orbindu-ne şi asurzindu-ne tot timpul. Din nou, depinde de noi să reuşim să distingem, printre atâtea lumini înşelătoare, lumina necreată a Începutului, şi printre atâtea zgomote agresive, să auzim Cuvântul. Filmele - pe mine nu mă deranjează. Ele fac totuşi un lucru bun: măcar pe câţiva dintre cei care le privesc îi determină să caute, să afle mai multe şi chiar mai mult - să înţeleagă. "Tainele lumii noastre fizice", cum spuneţi dvs., nu se termină niciodată. Pentru că ele au fost semănate peste tot de Dumnezeu. Ne revine nouă privilegiul de a le căuta şi a le face să strălucească şi pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici de vreo obligaţie, ci de o mare şi minunată răsplată.

Economizarea vieţii tinde să ne deprindă cu obiceiul de a calcula totul în bani. De aceea, poate, când este vorba de o investiţie pentru cercetare, care se ridică la 8 miliarde de dolari, cum este acceleratorul de particule de la CERN, unii mai puţin familiarizaţi cu dezideratele cercetării fundamentale exclamă că se risipesc mult prea mulţi bani, în ciuda nevoilor extraordinare existente în ţările sărace. Vă rog să îmi îngăduiţi un posibil exemplu ca argument: Un studiu făcut în Marea Britanie constata că doar în această ţară se aruncă la coş mâncare nedesfăcută în valoare de 10 miliarde de lire sterline anual, încât nu în cercetare sunt resursele risipite. Sunteţi un comunicator de ştiinţă recunoscut, prezent în presa scrisă şi în audiovizual cu multe comentarii şi răspunsuri. Cum argumentaţi, pentru cei ce critică proiectele scumpe ale ştiinţei fundamentale, preocupările şi investiţiile în cercetare, în proiecte precum laserul ELI din România sau LHC?

Ce înseamnă mulţi bani? La nivelul celui mai mare institut de cercetări din ţară, IFIN-HH, bugetul anual este echivalentul a aproape 4 km de autostradă construită, şi nu la noi, în Germania, unde costurile sunt bine ţinute sub control. Păstrând aceeaşi comparaţie, construcţia ELI-NP în România, cel mai puternic laser din lume, înseamnă nici 50 km, iar cele 6 miliarde de euro cheltuite pentru construcţia LHC înseamnă 1.000 km!!! Transferul unui fotbalist mediu la o echipă din România costă cât un ciclotron pentru aplicaţii medicale. Nu spun - şi nimeni nu spune! - să nu se mai facă autostrăzi şi să nu se mai joace fotbal, dar este de neînţeles ca televiziunile să fie în admiraţia banilor din fotbal şi să protesteze atunci când se construiesc mari instalaţii de fizică de care, în final, vor profita, de exemplu, medicina şi mediul. Şi mai ales: fiecare euro investit de exemplu la CERN sau la ESA - Agenţia Spaţială Europeană înapoiază celui care a investit între 3 şi 4 euro. Vă amintiţi pilda talanţilor? Aceşti oameni, cei care construiesc şi cercetează pentru alţi oameni, sunt cei care înmulţesc cu folos puţinul pe care l-au primit şi intră astfel, cum spune Cartea Sfântă, "întru bucuria Domnului".

"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi"

Aţi putea formula un mesaj către tinerii de astăzi, pasionaţi de fizică şi de datele ei, cu privire la dialogul acesta înfiripat în România între teologie, filosofie şi ştiinţă?

Sir Francis Bacon, cel care ne-a transmis că experienţa senzorială este sursa cunoaşterii, spunea acum mai bine de 400 de ani un lucru formidabil: "Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi". Atenţie: nu îl aduce "la El", ci "înapoi"! Pentru că, de fapt, omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar că uneori se mai înstrăinează. Iată ce face Cunoaşterea. Şi încă ceva. Cunoaşterea nu este ca un râu care tot curge, trece tot timpul pe lângă tine şi tot ce ai de făcut este să te scalzi în el şi să ieşi de acolo… cunoscător.

Nu. Cunoaşterea este un râu cu multe zăgazuri. În spatele cărora, rând pe rând, se adună apă, din ce în ce mai multă, până când trece de marginea de sus a zăgazului şi se prăbuşeşte peste tine, pentru ca apoi să-şi continue drumul. Din ce în ce mai liniştită. Până la zăgazul următor.

Dacă cineva m-ar întreba, i-aş spune să se urce fără ezitare în barca fizicii, întărită de vreo două mii de ani de toţi cei care au construit-o, au înfrumuseţat-o şi au făcut-o sigură şi majestuoasă. Să fie pregătit pentru fulgerul Cunoaşterii care, din când în când, ne luminează. Să fie pregătit pentru a primi această supremă Bucurie. Fără teamă, pentru că acolo, la capătul călătoriei, îl aşteaptă Dumnezeu să se întoarcă la El.

Carte de vizită

Andrei Dorobanţu este fizican teoretician, Communication Officer al Proiectului ELI-NP România (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei"). Realizator al emisiunii "Paşaport pentru Ştiinţă" (Bucureşti FM). În anul 2007, Uniunea Ziariştilor Profesionişti i-a acordat "Ordinul Ziariştilor" (clasa I - aur).

Sursă: Ziarul Lumina

Predica la Duminica a XII-a după Rusalii: Tânărul cel bogat. SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: "Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?"

foto: Doxologia

APOSTOLUL

I Corinteni 15, 1-11

Fraţilor, vă aduc aminte Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar - căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim, şi voi aşa aţi crezut.

EVANGHELIA

Matei 19, 16-26

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un tânăr oarecare şi l-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu; iar dacă voieşti să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Care, a zis el? Iisus i-a răspuns: să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Tânărul I-a zis: toate acestea le-am păzit din tinereţile mele; ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi  urmează Mie. Tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci Iisus a zis către ucenicii Săi: adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii Lui, auzind acestea, s-au tulburat foarte tare şi I-au zis: cine poate atunci să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

*

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“În Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvinte, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţinea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oameni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el niciun fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotărârii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...

„Ai împlinit, zice, toate poruncile... acum, dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit... negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fusese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui constă în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufletul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incompatibile între ele... Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului.

Având un asemenea exemplu de dezaprobare dumnezeiască pentru întoarcerea nedesăvârşită către El, să ne întoarcem, fraţilor, spre noi înşine şi să ne cercetăm: oare este desăvârşită întoarcerea noastră? Dacă nu, să ne străduim s-o facem desăvârşită. Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem gata în orice clipă să facem tot ce va cere Domnul? Dacă nu, să ne îngrijim a ridica ruperea noastră de împătimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui Dumnezeu. Când se săvârşeşte în noi o asemenea cotitură, întoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nicio parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiţi cât şi ca Domnul să ne recunoască astfel. Pasărea care nu este nici legată, nici închisă în colivie, zboară fără împiedicare pe întinderea văzduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de împătimirile lumii lucrează slobod, fără împiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective. Îndată ce Domnul va cere să fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâmtorat şi asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mâhnire.

Dacă privim din afară la acel tânăr şi la cei asemenea lui, putem zice cu părere de rău: „Uite cât s-au ostenit, şi degeaba!” Dar dacă cercetăm esenţa lucrurilor, se va arăta că ei nu s-au ostenit aproape deloc. Cea dintâi osteneală este tocmai cea în care dai înapoi. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se pricepe să se ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toţi ştiu că fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, însă întotdeauna sunt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Când se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere să dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm în seamă nicio durere a inimii noastre. Începe munca lăuntrică. Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfă Domnului, pe când sufletele care şchioapătă de amândouă picioarele şi suferă de autocompătimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor şi prin aceasta strică totul. Ele cred că au făcut mult, însă în fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsătură a iubirii de păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot păcatul şi toată lumea.

Când copacului i se taie multele rădăcini, insă rămâne una singură, tot mai trăieşte şi înfloreşte şi aduce roadă: şi păcatul şi lumea înfloresc în noi pe de-a-ntregul, deşi pare că le slujim doar cu o părticică... Iar de aici iată ce reiese: după cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, aşa şi păcatul, rămânând în noi prin vreo latură a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră şi spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice în ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele săvârşite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm în noi, adică evlavia devine armă a păcatului şi a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului. Ele cred că s-au îndreptat, însă de fapt sunt ceea ce spune Domnul: nu eşti nici cald, nici rece: te voi vărsa din gura Mea (Apoc. 3,16). Izbăveşte-ne, Doamne, de acestă soartă!

Cain a adus jertfă lui Dumnezeu... iar Dumnezeu n-a băgat-o în seamă. De ce? Pentru că a adus ceea ce nu îi era drag. Avraam este slăvit în întreaga lume ca părinte al credincioşilor, pentru că la cererea Domnului a fost gata să îl jertfească, sau îl şi jertfise deja în inima sa, pe fiul său cel iubit, unul-născut, a jertfit ceea ce îi era mai scump decât orice... Asemenea jertfă cere Dumnezeu şi de la fiecare dintre noi... Şi pe bună dreptate! El însuşi a făcut şi face totul pentru noi. Nu doar că ne-a făcut, ne păzeşte şi are grijă de noi, ci când a venit vremea să întocmească mântuirea noastră, n-a folosit pentru aceasta vreo făptură nimicnică, ci pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis în lume, şi nu ca să lucreze aici ca un stăpân, ci ca să fie înjosit, chinuit şi dat la moarte. După o asemenea Jertfă din partea Domnului pentru noi, de la care jertfă pentru Domnul ne putem da în lături noi în chip legiuit?

Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce păstrează el din împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se pună fiecare, în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce ştim limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de puţin însemnat ar fi ceea ce păstrăm din lume în inimă, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm în dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători împotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Îi refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastră înseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dumnezeu. Dacă ne e mai drag decât Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inimii este ceea ce-i mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli... Oare acesta este un lucru de nimic?

Nu e mai bine, fraţilor, ca după aceea să încetăm să mai socotim neînsemnate împătimirile noastre iubitoare de lume şi să ne îngrijim a deştepta conştiinţa adormită şi a o sili să râvnească ruperea definitivă de toate împătimirile? Tihna noastră, dacă chiar avem tihnă, este o tihnă mincinoasă. Domnul, Care e drept, ne va pune în împrejurări în care se va tulbura tot lăuntrul nostru şi abaterile inimii noastre vor fi date în vileag în faţa tuturor. Şi atunci, nu este mai bine să preîntâmpinăm asta şi prin schimbarea paşnică a dispoziţiilor noastre să abatem de la noi chinurile, care nu ne vor mai aduce niciun folos?

Propun toate acestea iubirii voastre de înţelepciune, pentru ca, intrând în voi înşivă, să vă judecaţi singuri şi să vă pregătiţi să-I aduceţi în dar Domnului, Mântuitorului nostru, şi să-I şi aduceţi cu fapta, toate iubirile care nu sunt pe placul Lui, să vă revizuiţi şi să vă îndreptaţi toate neregularităţile şi strâmbătăţile inimii, care sub buna regulă exterioară ascunde câteodată scopuri şi patimi lumeşti, ca să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu fecioară curată (II Cor. 11, 2), neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel (Efes. 5, 27). Amin!”

(Din: Sfântul Teofan Zăvorâtul, “Ştiinţa rugăciunii”, Editura Sophia, 2008)

Sursă: Cuvântul ortodox

Prin cele ce se aud

Cum mi-am pierdut cel mai bun prieten homosexual

foto: freedigitalphotos

de Hilary White, LifeSiteNews

Cum poţi să salvezi pe cineva care nu vrea să fie salvat? Cum să salvezi pe cineva pe care iubeşti, pentru care ai ucide sau ai muri dar care vrea să se distrugă? Ce faci atunci când un prieten apropiat te cheamă în toiul nopții şi-ţi spune că vrea să se sinucidă? Ce faci atunci când ai doar 23 de ani, n-ai bani, nici mașină și locuieşti la 100 de mile depărtare?

În timp ce îmi pun această întrebare, îmi aduc aminte cum prietenul meu cel mai bun, la care ţineam enorm, m-a sunat în mijlocul nopții ca să-mi explice cum şi-a plănuit moartea. Avea de gând să devină prostituat gay. Prietenul meu îmi era foarte apropiat, cum doar două persoane de vârsta noastră și în situația noastră puteau să devină. Niciunul dintre noi nu avea familie, nici loc de muncă stabil sau măcar vreo perspectivă. Niciunul dintre noi nu avea cu cine să se sfătuiască sau vreo idee practică despre cum ar putea să supravieţuiască.

Ne-am întâlnit, nici măcar nu-mi amintesc cum, și, din instinct, ne-am agățat unul de altul într-o încercare reciprocă de a rămâne pe linia de plutire a vieții. Luptam în fiecare zi ca să mergem înainte, să înţelegem ce am mai putea să facem, de unde puteam să facem rost de ceva de mâncare. Aspirații care probabil erau normale pentru marea majoritate a clasei de mijloc de rasă albă din America de Nord, dar care pentru noi erau cu neputinţă de realizat sau, cel puţin, aşa credeam. Dar, mai important decât orice, pentru amândoi era să înţelegem la ce mai folosea să ne chinuim atâta ca să ne continuăm viaţa.

Prietenul meu “James” se îndepărtase de familia sa protestantă pentru că era homosexual, fie pentru că nu-l acceptau aşa, fie pentru că el nu a putut accepta faptul că ei nu erau de acord cu decizia lui de a-şi trăi viața în felul acesta. Nu am aflat niciodată motivul. A plecat de acasă de îndată ce legea i-a permis să facă acest lucru iar eu am făcut la fel cu puţin înainte de a împlini 18 ani.

Niciunul dintre noi nu avea încredere deplină în autorităţi, în bărbaţi în mod special, și amândoi aveam o dorință disperată de a găsi pe cineva care ar fi putut să ne fie ca un tată iubitor. James a înţeles în mod instinctiv care era cel mai important aspect al caracterului și al dezvoltării mele: nu aveam părinți, nu aveam un tată care să mă protejeze. Nici unul dintre noi nu avea idee despre ceea ce însemna “stabilitatea”. Petreceam o groază de timp împreună vorbind unul cu altul pe câte o bordură.

Se împleticea prin cursurile universitare și oscila cu regularitatea unui metronom între a merge la o biserică non-confesională și clubul de noapte local pentru gay. Exact în perioada aceea istorică, SIDA a apărut pe scena mondială. La un moment dat, s-a oferit voluntar la o agenţie locală care ajuta bolnavii de SIDA, dintre care mulți îşi lăsaseră deja familiile și fuseseră părăsiţi şi de iubiţii lor.

James, care nu fusese niciodată fericit, mi-a spus că cel mai recent episod de depresie acută, când ţi-e imposibil să mănânci sau să te îmbraci, l-a avut după ce a fost la un chef pe bază de sex. Stătuse timp de două săptămâni să organizeze și să participe la înmormântări pentru clienți, apoi a lăsat totul, s-a dus la club şi s-a culcat timp de două săptămâni cu cine s-a nimerit.

“Scena“

James mi-a prezentat “Scena” din orașul nostru și era, fără nicio îndoială, după cum se auzea, un mediu primitor, în care oamenii nu erau judecaţi. Acest grup era alcătuit aproape în întregime din oameni profund afectaţi, care apelau unul la altul din disperare și, într-adevăr, se îngrijeau unul de celălalt în măsura în care limitele lor emoţionale şi sociale le permiteau. Pe vremurile acelea, “scena homosexualilor” era mult mai largă decât acum și, în mod ciudat, mai cuprinzătoare. Puteai fi heterosexual, puteai fi confuz sau pur şi simplu singur și speriat. Circulau droguri în jur, dar nici eu, nici James nu le foloseam. Singurul lucru pe care toţi îl aveam în comun era faptul că eram inadaptaţi, oameni care respinseseră sau fuseseră respinşi de cultura de masă.

Și eram mulţi, mai ales adolescenţi sau puţin peste vârsta de 20 de ani. Acesta era grupul care mai târziu avea să fie numit Generația X sau “baby boomers”, creat de cultura hippie care profesa “iubirea liberă” și care ne-a abandonat pentru a-şi continua marele experiment social. Într-o noapte, după o sticlă de băutură, James mi-a mărturisit că el crede că motivul pentru care e homosexual este acela că o rudă de sex masculin abuzase de el când era copil şi nimeni nu l-a oprit. Am vorbit de atunci cu câţiva psihologi care mi-au spus că aceasta este o mărturisire foarte frecventă la homosexuali.

La scurt timp după ce am plecat din oraşul meu natal am primit un telefon de la James, cu care păstrasem o strânsă legătură. Era abătut, ceea ce însemna că fusese prin cluburi. Mi-a spus că şi-a dat seama cum poate să moară, fără de fapt a se sinucide. Avea să devină prostituat gay și pur şi simplu să ia una din bolile acelea mortale și să lase ca boala să-și urmeze cursul. Dumnezeu nu putea să-l condamne pentru asta, nu? La un moment dat, am făcut ceea ce majoritatea oamenilor din Columbia Britanică făcea și m-am mutat în Vancouver. Uram orașul sumbru, dar am fost în stare să-mi construiesc o viață relativ sănătoasă și normală. Am început să merg şi la slujbă, care cred că a fost începutul călătoriei care m-a făcut să ajung unde sunt azi.

Ce să faci în acest caz? L-am rugat să nu o facă. L-am întrebat dacă a vorbit cu sora lui de curând. Am vorbit timp de o oră și după aceea a închis. M-am sculat târziu a doua zi, apoi am scris familiei lui din zona de est, spunând că nu îl mai auzisem așa de nefericit, că probabil nu va mai vrea să vorbească cu mine niciodată, dar că nu știam ce altceva să fac. Am avut dreptate. Nu m-a mai căutat și toate scrisorile mele din ultimul an s-au întors fără nicio explicaţie.

Ce să faci atunci când știi că prietenul tău are un stil de viaţa periculos și, în cel mai bun caz, are cunoştinţe uşuratice și iresponsabile? Nu știam ce să fac și, de această dată ceva, poate tonul vocii lui, m-a făcut să-mi fie groaznic de frică pentru el. Poate că am făcut alegerea greșită, dar nici în ziua de azi nu cred așa ceva. Erau atât de puține opțiuni și a nu face nimic nu se număra printre ele.

Calea spre însănătoşire

Prietenul meu și cu mine am supraviețuit amândoi, dar atunci când furtunile s-au terminat şi am ajuns la vârsta destul de liniştită de 30 de ani, am descoperit că mă aflam pe o plajă mult mai îndepărtată, într-o țară complet diferită, atât la propriu, cât şi la figurat. El a rămas în acelaşi mediu și a continuat să lucreze în sectorul medical. Nu exista nicio modalitate de a mă întoarce înapoi și James a rămas în acelaşi loc în care ştiam că nu puteam să supravieţuiesc.

Propria mea nemulțumire a devenit în cele din urmă incurabilă şi nu m-am putut împăca cu discordanța morală care m-a chinuit atât de-a lungul adolescenţei mele singuratice, confuze şi fără niciun țel, cât şi în jurul vârstei de douăzeci de ani. Știam că lumea greşea în mod oribil. Divorțul părinților mei de când aveam patru ani a fost primul meu indiciu și asta a fost înainte ca lumea să înceapă să devină cu adevărat de neînțeles. Știam că lucrurile nu mergeau în modul în care ar fi trebuit să meargă și că oamenii erau răniţi. Mulți nu supraviețuiau.

Poate că acest semnal de alarmă îndepărtat şi înăbușit a fost cel care m-a tras în cele din urmă în afară și m-a ajutat să mă hotărăsc să plec. În 1997 am luat-o la drum prin întreaga țară și nu m-am mai întors pe Coasta de Vest. Într-o agendă mică şi roșie am păstrat un jurnal de călătorie și aproape în fiecare pagină era o anumită expresie de profundă uşurare că plecasem dintr-o parte întunecată și sumbră a lumii, cu acea subcultură mizerabilă.

Deşi nu aveam planuri deosebite în acel moment, cu fiecare kilometru cu care mă îndepărtam cu mașina, știam mai mult ca sigur că nu m-aş mai fi întors niciodată înapoi. Știam că orice ar fi fost în continuare, ar fi fost mai bine. Povestea implicării mele în Biserică și, în cele din urmă, în mișcarea pro-viaţă este povestea care m-a făcut să înţeleg că era ceva “greşit”. Dar, după mai mult de două decenii și schimbări aproape de neimaginat în viaţă, încă simt că mi-e dor de prietenul meu, “cel mai bun prieten” al meu de când eram în cel mai vulnerabil și mai dificil moment din viaţa mea. Dragostea nu moare niciodată cu adevărat.

Întrebarea

Acest lucru mă poartă înapoi la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei poveşti.

Cum poţi să ajuţi pe cineva care știe că are nevoie de ajutor, care dorește să fie salvat, dar care refuză orice încercare reală?

Doar o mică parte din creştini – şi aceştia din ce în ce mai puţini – îşi pun întrebări despre cultură în general. De parcă această cultură e hotărâtă să se autodistrugă, pe măsură ce creştinii care se implică în războaiele culturale par să treacă într-o nouă etapă. Cea de capitulare. Cea apologetică. Etapa în care războiul e pierdut.

M-am tot gândit la asta pe măsură ce  o parte tot mai mare a ceea ce cândva americanii numeau “dreapta creştină” a sărit în căruţa politicilor LGBT, hotărându-se să aducă jertfe zeului epocii. Cred că am înțeles. Nimeni nu vrea să se ţipe la el și să i se spună lucruri urâte. Dar în continuare mă gândesc mereu la un singur lucru: cine-i va ajuta pe acești oameni? Cine-i va salva pe cei care sunt fără scăpare și care sunt distruşi de “stilul de viață homosexual”? În timp ce creștinii și alți foşti conservatori sociali sunt ocupaţi în a asigura stânga politică despre faptul că sunt de acord cu plângerile din această ultimă fază a revoluției sexuale, puțini dintre noi care nu au cedat încă Sindromului Stockholm se întreabă cum să ajute persoanele aflate în dificultate, nenorociţi de minciuna că nu este “nimic în neregulă” cu actele homosexuale, care sunt echivalente din punct de vedere moral, psihologic și fizic cu relațiile sexuale naturale.

Acum nu e prea greu de imaginat că voi fi acuzată de proxenetism politic: “Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt homosexuali.” Ei bine, nu. Nu-i mai am. Cred că acum James m-ar considera un duşman ideologic sau un adversar. Aș fi vrut să nu fie aşa.

În ultimii douăzeci de ani a avut loc o divizare violentă a societății noastre de-a lungul acestor linii de polemică, încât, în cele mai multe cercuri, cuvintele “creștin” sau “catolic” sunt un semn de ruşine. Pare că e imposibil să convingi pe cineva că suntem cu adevărat serioşi atunci când spunem că nu “urâm” homosexualii, că ceea ce urâm şi lucrul de care ne este frică este răul pe care stilul de viață gay îl săvârşeşte.

Dar e important de ştiut că unii dintre noi înțelegem, în sfârşit, cel puțin în mod superficial, cum e viața în acel mediu, cât de nocivă și periculoasă este în realitate și cât de disperată este nevoia persoanelor care trăiesc acolo şi care, pe bună dreptate sau nu, au fost abandonate și consideră acel mediu singurul lor refugiu.

Traducere:  Dacia Velicu

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

29 august -Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

foto: Doxologia

Biserica lui Hristos se înveşmântează în negru şi în suferinţă pentru a-şi aminti de tăierea capului Sfântului Ioan, Botezătorul, Înaintemergătorul şi proorocul Domnului Hristos.

Este o sărbătoare care se ţine cu post aspru, cu rugăciune şi cu Liturghie. În ea răsună nu cântecele de bucurie ale vieţii, ci durerea pentru moartea celui mai mare om născut din femeie, aşa cum l-a numit Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

Dincolo de însemnătatea simbolico-teologică a învăţăturii sale care a arătat Calea-Hristos, trebuie să spunem că însuşi momentul şi contextul morţii Sfântului Ioan are o semioză adâncă. În ea vedem cu adevărat extensia răului în univers, puterea vicleniei şi a nimicniciei, vectorul distugător al voinţei umane pervertite, răbdarea înlăcrimată a lui Dumnezeu, aşteptarea veacurilor şi – de ce nu – o justificare a iadului, ca măsură a libertăţii în înstrăinare de Dumnezeu.

Proorocul curăţiei sfârşeşte cu lumea aceasta în sălaşul necurăţiei premeditate, alesul iubitor de feciorie este ucis de maica desfrânării şi de acoliţii ei, glasul de tunet al veacurilor este închis de muzicanţii răutăţii, mintea cea limpede a istoriei cade ucisă de beţia şi de imbecilitatea celor răi, văzătorul şi simţitorul de Dumnezeu încă din pântecele maicii sale devine victima celor orbi pentru veşnicie şi nesimţitori până la sfârşit. Martorul arătării Preasfintei Treimi tace acum sub loviturile oamenilor diavolului. Dascălul pocăinţei este omorât de adepţii vicleniei şi a bogăţiei vinovate. Porumbelul pustiei interioare este ucis de către doritorii de stăpânire pământească.

Toate acestea îngăduite de Dumnezeu, care a arătat prin Ioan puterea iubirii de a birui moartea şi a de a străbate pământul, iadul şi cerurile în vestirea Luminii care se revarsă peste univers.

Omul purtător de minte, Capul cel sfinţit de privirea preacurată a lui Dumnezeu este scurtat de cap de către cei fără de minte, ale căror simţuri animalice au devenit raţiunea de a fi. Mâna care a atins Creştetul Stăpânului veacurilor zace acum fără să mai poată să arate vinovăţia preadesfrânării.

Femeia izvor de desfrânare putea cere cetăţi, averi nemăsurate, funcţii şi promisiuni uriaşe, aur şi argint, însă a cerut moartea celui mai sfânt dintre pământeni. Este gestul suprem de răutate esenţială, de absurd al morţii şi de ignoranţă de iad. Este inutilitatea şi golul veşnic al răului, care se întoarce împotriva sa. Este gestul sinucigaş al oricărei viclenii pe termen lung. Şi mai este simbolul vocaţiei ereditare a vicleniei, pedepsite la potop, în Sodoma şi în Egipt. Este simbolul puterii rele a femeii când bărbatul este robit de patimă întunecată şi devine ucigaş fără voie şi fără libertate.

Uciderea lui Ioan, ca proorocie a milioanelor de martiri creştini ai istoriei, este cu atât mai înfricoşătoare, cu cât este complet inutilă, efectul unui jurământ făcut la beţie, întunecat de poftă desfrânată şi care putea fi oricând anulat prin decizia regelui. Virtuţile cereşti concentrate dumnezeieşte în sufletul şi viaţa marelui Înaintemergător sunt batjocorite de cele mai amare păcate, purtătoare de nefiinţă şi de moarte: adulter, incest, beţie, răutate, viclenie.

Prin toată durerea ei, moartea Sfântului Ioan este o proorocie a Răstignirii Mielului lui Dumnezeu, vestirea faptului că Dumnezeu iubeşte atât de infinit pe oameni încât este gata să moară pentru ei, să fie cu ei până la sfârşit, să meargă la iad pentru creaturile sale căzute.

Dar mai mult decât atât, moartea proorocului este o mustrare uriaşă pentru fiecare dintre noi. De care parte suntem, în temniţa rece aşteptând în rugăciune decapitarea, sau la mesele pline de desfrânare ale acestui veac? Suntem mărturisitori până la moarte ai Adevărului, sau avocaţi vicleni ai compromisului cu răul? Suntem iubitori de pustie sau de ospeţe? Suntem urmaşii lui Ioan sau ai lui Irod şi Irodiadei? Sărbătoarea de faţă este o judecată interioară a veacurilor, instanţa de separare a oamenilor lui Dumnezeu de oamenii celui rău. Căci capul preasfânt care a privit cerurile revărsându-se peste pământ nu încetează în veac de a mustra pe cei ce calcă în picioare iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru oameni.

Ioan este martorul credincios, lipsit de compromis, care a trăit şi a murit pentru a-L vedea pe Mielul preacurat al lui Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi din sfinţenia Lui.  Tăierea lui este sărbătoarea iubirii ucise, care trăieşte veşnic în inima lui Dumnezeu şi trece în regnul nevăzut, de unde umple veacurile cu lumină de cer.

Sursă: Doxologia

Frumuseţe de Zorica Latcu / Poezie

foto: freedigitalphotos

Şi-mi zise Domnul: Eu sunt frumuseţe;

În Mine-i cald sălaş de primăveri;

La Mine zorile sunt fără de seri,

Şi duhul înflorește-n mii de feţe.

Psaltirea negrăitei învieri

Din glasul Meu se toarce cu mândreţe,

La Mine arde patimă-n blândeţe

Şi cântă desfătarea din dureri.

Am tainice isvoare de culori,

Am şopot plin de dulce glăsuire.

Şi Eu revărs din veşnice comori,

Peste aleşi puteri de plăzmuire,

Şi-i fac să-mi fie asemănători

În duh, prin arzătoarea lor iubire...

Problemele copiilor ai căror părinţi divorţează / Sfaturi pentru părinți

Mercator, 17 iulie 2014

În timp ce cercetări recente au scos la lumină efectele psihologice nocive pe care le experimentează copiii din familii divorțate, noi dovezi arată că încercările de a combate aceste efecte asigurând custodie separată dar egală părinților nu numai că nu au rezultatul scontat ci, în plus, înrăutățesc răul făcut acestor copii.

Un articol recent apărut în International Business Times explică că cercetătorii au descoperit că „mutarea copiilor de la un părinte la altul sau simplul fapt că trebuie să doarmă peste noapte la părintele cu care nu locuiesc de obicei, dăunează dezvoltării creierului copiilor. Aceste efecte dăunătoare sunt considerate a fi mai intense pentru copiii sub cinci ani, atunci când astfel de aranjamente cauzează adesea probleme de atașament.

Citeşte şi Un weekend la mama, unul la tata: un aranjament al cuplurilor divorţate ce afectează copiii, spune un expert

Acest articol sugerează că cel mai bun aranjament pentru copii după divorț este ca ei să fie crescuți împreună de către ambii părinți, atunci când aceștia continuă să locuiască în aceeași casă. Din păcate, mulți continuă să vadă divorțul și custodia comună drept un mod eficient de a avea grijă de copii – divorțul fiind perceput ca o protejare a copiilor împotriva conflictelor dintre părinți, iar custodia ca un mijloc de a menține relațiile dintre părinte și copil atât pentru mamă, cât și pentru tată. Cu toate astea, nu este surprinzător faptul că conviețuirea sub același acoperiș împreună cu ambii părinți, le conferă copiilor stabilitatea de care aceștia au nevoie.

Copiii ai căror părinți divorțează, suferă la nivel psihologic

Conform unor progresişti americani, divorțul părinților afectează serios copiii americani doar pentru că Statele Unite sunt, din punct de vedere politic, înapoiate în comparație cu democrații sociale avansate cum ar fi, de exemplu, Suedia. Dar această idee își pierde plauzibilitatea când este pusă față în față cu rezultatele unui nou studiu privind divorțul, realizat în Suedia. Chiar și în această țară progresistă, se pare că divorțul părinților cauzează probleme psihologice copiilor.

Pentru a evalua impactul divorțului părinților asupra copiilor, cercetători de la Universitatea Linkoping, au examinat cu minuțiozitate istoricul psihiatric și medical a 239 de bărbați și femei care aveau 18 ani sau mai puțin atunci când părinții lor au intentat divorțul la judecătoria din Linkoping între iulie 1987 și iunie 1988. Datele obținute astfel au fost apoi comparate cu datele unui grup de comparație  – un grup reprezentativ de 239 de oameni din aceeaşi clasă socială cu primul grup, identificat cu ajutorul Registrului Naţional Suedez al Populației.

Cercetătorii nu au aflat prea multe atunci când s-au concentrat pe bunăstarea vieții de adult a celor care au experimentat divorțul părinților atunci când erau copii. Datele „nu au indicat nicio diferență semnificativă între grupul celor cu părinții divorțați și grupul de comparație, în ceea ce privește numărul persoanelor care au cerut, adulţi fiind, un control psihiatric sau în ceea ce privește numărul consultațiilor psihiatrice.”

Cu toate astea, cercetătorii au descoperit mult mai multe atunci când au luat în considerare bunăstarea vieții de copil a celor care au experimentat divorțul părinților. Datele relevă faptul că atât bărbații cât și femeile care au experimentat divorțul părinților au avut mult mai mult contact cu psihiatrii în perioada copilăriei și adolescenței, decât cei din grupul de comparație. Printre cei care au experimentat divorțul părinților, unul din cinci a primit îngrijire psihiatrică în copilărie sau în adolescență, în timp ce doar unul din cincizeci din grupul de comparație a avut nevoie de o asemenea îngrijire. (20.95% vs. 2.1%)! Nevoia de îngrijire psihiatrică a fost întâlnită mai ales printre fetițele ai căror părinți divorțaseră.

Cercetătorii evidențiază că „unul dintre cele mai frecvente diagnostice psihiatrice la copii/adolescenți era cel de <tulburări de comportament>, remarcând că astfel de tulburări pot reflecta „reacții la condițiile nearmonioase din familie, experiența divorțului părinților având legătură cu problemele emoționale precum anxietatea și depresia, așa cum a fost demonstrat de către cercetători.”

Chiar și în Suedia, o țară considerată progresistă, incidența problemelor psihiatrice în rândul copiilor cu părinți divorțați este îngrijorător de mare, atât de mare încât cititorii acestui nou studiu pot suspecta că umbre ale acestor probleme persistă în viața de adult a acestor copii, chiar dacă aceste umbre sunt prea subtile pentru a fi măsurate cu măsura folosită de cercetători.

Traducerea: Claudia Pantazi

Preluare de pe Știri pentru viață

„În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie." / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie.

foto: freedigitalphotos

Paula: „În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie." 

Bună! Eu am 24 de ani, şi da, sunt virgină. Mi-am făcut în sfârşit curaj să scriu povestea mea. La 24 de ani pot să spun cu bucurie că sunt fecioară, iar asta o spun pentru ca multe fete să aibă curajul să rămână hotărâte, să nu se ia după gura lumii.

De mica am crescut în credinţă, iar viaţa m-a făcut să dau peste oameni minunaţi de la care am avut foarte multe de învăţat, şi mai ales am dat peste foarte multe cărţi, şi peste Dumnezeu.

În sinea mea mereu am ştiut că nu vreau să fac dragoste înainte de căsătorie, pentru că îmi voi pierde inocenţa mea, şi puterea de a merge în faţa lui Dumnezeu să mă rog. Ştiam că am să regret şi am vrut să nu fac ceva să regret toată viaţa.

Prima mea relaţie mai serioasă a fost în primul an de facultate. El ar fi vrut, deşi la început a zis că mă acceptă aşa cum sunt. Pe parcurs a vrut să mă fac să renunţ la credinţa mea, şi să mă convingă să facem dragoste. Dar pur şi simplu simţeam că nu e omul potrivit pentru mine, că nu cu el aş putea să îmi petrec restul zilelor, şi ne-am despărţit.

Am mai avut un prieten, care după câteva luni, mi-a zis că se desparte de mine, că el nu poate sta lângă mine doar aşa "degeaba". Asta a fost anul trecut în martie. După ce m-am despărţit de el, mi-am pus credinţa şi mai mult în Dumnezeu. Ştiam că e bine ce fac, eram împăcată, deşi aveam 23 de ani și eram virgină, ştiam că e bine. Atunci m-am rugat enorm de mult la Dumnezeu, mi-am pus toate speranţele în El, pentru că ştiam că va apărea cineva care mă va aprecia şi mă va iubi.

Vreau să mai spun că sunt o fată frumoasă, şi nu ca să mă laud, dar ca să înțelegeți că nu am dus niciodată lipsă de ispite, dar dacă ai putere şi credinţă, se poate!

Dumnezeu m-a răsplătit. Am un prieten minunat, de un an şi 2 luni, ne iubim enorm. El este fecior, ca şi mine, de accea nu avem dificultăţi în a ne păstra până la căsătorie.

Ştim că asta e ceea ce trebuie să facem pentru a fi toată viaţa fericiţi. Ne iubim aşa de mult pentru că am avut timp să ne cunoaştem sufletele, să vorbim, să visăm, să ne răsfăţăm. Lucruri de care, probabil, nu am fi avut timp dacă ne-am fi început activitatea sexuală.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a oferit iubirea sinceră, şi tot ceea ce pot să spun este că merită să îţi aştepţi jumătatea trimisă de Dumnezeu! Chiar dacă nu e uşor şi unii te judecă, merită din tot sufletul să aştepţi, şi atunci simţi cu adevărat răsplata Sa!

(Paula, 24 de ani)

Mulțumim Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea unor fragmente din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.

Dacă doriți să trimiteți o mărturie personală, vă rugăm să o faceți, noi asumându-ne sarcina de a o transmite și portalului ortodoxiatinerilor.ro, care a inițiat această campanie.

Contemplând "Cocoșul" lui Brancuși / Prin cele ce se văd

foto: Kunsthaus Zürich,1954.

Sursă: Andrei Doicescu

Asistentă părăsește industria avorturilor după ce un copil născut viu este lăsat să moară

LiveAction, 10 aprilie 2014

Marleen Goldstein a lucrat într-un spital în care se făceau avorturi. După 30 de ani, ea ne-a spus povestea ei:

Soțul meu era rezident la un spital, iar eu tocmai primisem ”postul visurilor mele” la un spital din apropierea orașului Oakland. Credeam cu tărie în dreptul femeii de a avorta, iar atunci am simţit că voi ajunge să fac și eu parte din asta.

Am fost angajată ca asistentă la această clinică care se ocupa de avorturi pentru sarcini aflate la termene înaintate. Am petrecut cam 30 de zile pe tura de zi pentru a mă familiariza cu procedurile. Am fost martoră și am asistat doctorul la procedurile efectuate: injectarea medicamentelor fetusului, a laminariei etc. În tura de zi chiar nu am văzut niciodată efectiv începutul contracțiilor în fază terminală. Nu mă simțeam confortabil, dar mi-am spus că acesta era un lucru nou și aveam nevoie să capăt mai multă experiență.

La aceste avorturi, femeia era dilatată cu laminaria, batoane din alge marine, care sunt plasate în colul uterin al femeii. Aceste batoane care absorb încet fluidul și dilată colul uterin; pot fi lăsate să acționeze peste noapte sau mai mult. Medicamentele erau injectate în bebeluș pentru a-l omorî în prima zi a procedurii. Avorturile la termen întârziat sunt des folosite și astăzi.

Goldstein a fost înlăturată din unele proceduri de avort mai ”înfricoșătoare”. Ea nu a fost, de fapt, martoră la moartea bebelușilor sau la durerea femeii ce trece prin contracții.

Goldstein va fi mai târziu promovată într-o poziție în care va avea de-a face cu bebelușii avortați. Alți angajați ai clinicii vorbeau despre cum au fost protejaţi de părțile mai dificile ale muncii lor, în condiții similare. Ei au început cu lucruri puțin mai dificile din punct de vedere emoțional, cum ar fi ținerea evidențelor, recepția sau măsurarea tensiunii arteriale, apoi treptat li s-au atribuit mai multe responsabilități, până când au ajuns la manipularea părților corpului sau la asistarea avorturilor la termen înaintat. Până la acel punct ei erau foarte implicați și dedicați locurilor de muncă. Aceasta este o modalitate de manipulare a lucrătorilor, folosită în unele clinici.

Indiferent dacă acesta a fost sau nu cazul lui Goldstein, ea va avea parte de un moment care îi va schimba viața după ce va lucra cu un avort la termen înaintat.

“Într-o zi, o tânără trecea printr-un moment foarte dificil. Eram acolo cu medicul. Știam că, deși medicul a scris că fătul avea 15 săptămâni, el avea, de fapt, aproape 30 de săptămâni, dar nimeni nu a spus nimic.!

Alți furnizori de avorturi, cum sunt Carol Everett și Kathy Sparks, au vorbit despre avorturile produse în clinicile lor pentru sarcini aflate la termene mai înaintate decât ar fi fost permis în mod legal, încercând să ascundă acest lucru. Clinica lui Kathy Sparks dispunea de metode ilegale de avort întârziat.

Goldstein a spus:

“Când a adus acest bebeluș mic, era viu și plângea. Doctorul mi-a spus: <<Pune-l în cameră și închide ușa. Nu intra până la tura de dimineață>> Am luat imediat bebelușul ce plângea și l-am dus în cameră. Apoi am început imediat să telefonez altor spitale (împotriva indicațiilor medicului) pentru a găsi pe cineva care își dorește acest copil. Nimeni nu l-a acceptat pentru că spuneau că nu e viabil. Am petrecut multe ore încercând. Voiam să părăsesc locul, dar știam că nu pot pleca lăsând pacienții fără asistentă. Până și astăzi aud acest plânset de copil în capul meu.”

În ciuda eforturilor ei disperate pentru a găsi ajutor medical copilului, fetița a murit. Goldstein și-a dat demisia nemaifiind o susținătoare a avorturilor.

Ea a spus:

“Mi-aș dori ca alții care promovează avortul, în special avortul la termen întârziat, să experimenteze ceea ce am pățit eu. În ziua următoare, am terminat imediat cu locul meu de muncă și am găsit o slujbă într-o unitate pediatrică la un alt spital.”

Această experiență îi va schimba viața lui Goldstein într-un alt mod, când după câțiva ani mai târziu, ea însăși a trecut printr-o sarcină dificilă.

“După câțiva ani am rămas însărcinată și am intrat în travaliu la 20 de săptămâni. Doctorii voiau ca eu să renunţ la copil din cauza stării mele de sănătate. Ei au spus că bebelușul nu va fi normal și că ar trebui să încerc din nou. Am refuzat și am venit în continuare la spital, apoi acasă cu repaus complet la pat. Nu aveam voie să rămân singură. Am făcut până la urmă febră mare și am ajuns de urgență la spital. Era încă foarte devreme. Trebuia să nasc pe 1 noiembrie, dar am născut în iulie un băiețel de o jumătate de kilogram. Asta a fost acum 30 de ani. Mi s-a spus că este foarte mic și că va trebui să mai treacă timp ca să vedem ce se va întâmpla. Mi-au spus să nu îmi fac prea multe iluzii. A stat la terapie intensivă pentru ceva timp. A luptat până la capăt și a fost perfect normal. Astăzi este un tânăr sănătos. Lucrează la al doilea master (MBA) și are un job full-time. E conștient de faptul că este în viață datorită experienței trăite de mine înainte, altfel nu ar mai fi aici astăzi.”

Goldstein a dat dovadă de un mare curaj în urmă cu 30 de ani când a luptat pentru viața acelei micuțe. A demonstrat că are mult curaj și în momentul în care a luptat pentru viața propriului ei fiu. Și, în final, și-a arătat curajul prin faptul că și-a făcut publică experiența. Cu cât angajații clinicilor părăsesc sectorul avorturilor și îndrăznesc să-și povestească întâmplările, cu atât mai mulți oameni care nu sunt atât de informați despre avort aud adevărul. Putem spera că cei care erau ambivalenți sau nesiguri cu privire la avort vor fi influențați atunci când vor afla adevărul despre avort, acest adevăr fiind susținut de cei care au fost implicați, cei care au lucrat în acest domeniu în primul rând.

Traducere: Pitirici Alexandra

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.