Există oameni pe
lumea asta de care ţi-e dor pentru că atunci când eşti lângă ei simţi că-ţi
răspund la ceea ce este etern în tine, te fac să uiţi mizeria trecătoare a
acestei lumi şi-ţi aduc ceva din mângâierea veşnică. Un astfel de om, monah
înalt la statură şi la măsură duhovnicească, este şi avva Macarie Prodromitul.
Foto: OrthPhoto
Aidoma lui gheronda
Petroniu şi avva Iulian Lazăr, el face parte dintr-acei călugări de demult ce
n-au trebuinţă să te înveţe prin cuvânt – destul îţi este să te uiţi la ei şi
înţelegi calea pe care trebuie s-o urmezi. Uscat la chip şi trup de asprimea
nevoinţelor sale ascetice, el este tăcut îndeobşte şi foarte grav în căutătură.
Însă îndărătul acestui călugăr cu chip grav, eu am aflat pe unul dintre cei mai
buni oameni din toată viaţa mea. Cum grosimea trupului său a dispărut în
vieţuirea sa ascetică, avva Macarie a căpătat în schimb vedere duhovnicească
aşa încât, multă vreme, eu mă dădeam pe după stâlpii schitului atunci când îl
întâlneam, pentru că mi se părea că poate să-mi vadă toată nevrednicia şi
păcatele… Nici acum nu sunt sigur de asta, însă de smerenia şi curăţia lui
sufletească sunt încredinţat.
Curat şi de patimile
ascunse în gândire, bătrânul paracliser al Prodromului a dobândit atâta
nevinovăţie şi nevicleşug încât el nu pare a trăi în lumea aceasta. Pentru că
este dintr-aceia ce şi-au dat la o parte ceaţa de pe suflet, el poate să-şi
cerceteze lăuntrul inimii sale. Şi cum Hristos a spus că „împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), tocmai din astă pricină el n-are
trebuinţă de mişcările amăgitoare ale celor lumeşti.
Pe mine, cel alipit
de lume, pâcla gândurilor pătimaşe mă îndepărtează mereu de Dumnezeu, dar
părintele a înţeles, din pruncie, că împrăştierea minţii vine de la zgomote şi
s-a retras de la paisprezece ani în singurătatea chiliei. Iar chilia lui – în
care nu invită niciodată pe nimeni – are doar un pat (de spital), o masă, care
odihneşte câteva cărţi, un sfeşnic – cu o lumânare de ceară bună înfiptă-n el,
care-i luminează Psaltirea şi mântuirea – şi un ceas mare şi vechi – care-i
scurtează mereu hodina şi-l aduce întotdeauna întâiul în biserică. Toate
acestea, dimpreună cu un colţ de cer, reprezintă toată agoniseala lui avva
Macarie, după şaptezeci de ani de călugărie. Nu are covoare pe jos şi nici
scaun, aşa că singura dată când am avut privilegiul de a păşi în chilia
părintelui, am şezut… în geam (zidul gros al schitului e numai bun pentru aşa
ceva). Ceasul nu e un obiect de lux, ci îl ajută pe avva să-şi împlinească
vechea lui ascultare: cea de paracliser al Prodromului.
Iubitor de haesychia,
pe părintele Macarie nu-l poţi găsi decât în biserică, pentru că altundeva nu
se iţeşte; iar de apucă drumul către chilie, de acolo nu mai iasă decât la
ceasul rugăciunii de obşte. Astfel, nedeprins cu graiurile fără rost şi
trebuinţă, greu este să capeţi cuvânt de folos de la el, pentru că anevoie se
înduplecă a vorbi cu cineva. Trebuie să-i aţii calea atunci când se isprăvesc
rânduielile cultice pentru că, fiind de-o viaţă paracliser, el este cel care
închide uşile bisericii. Atunci el poate apuca – nezăbovind – numai două
drumuri: ori către chilia sa, ori către trapeza schitului – dacă tocmai s-a
terminat slujba Vecerniei. Aşa i-am aţinut şi eu calea în multe rânduri şi
vreme de şapte ani am tot adunat cuvinte şi poveţe de la el. Niciodată prea
multe, pentru că şi atunci când reuşeşti să grăieşti cu dânsul faţă către faţă,
tare mult nu zăboveşte la taifas, că zice că „vorba – chiar şi cea bună! –
poate aduce sminteală”. De aceea cuvintele sale sunt preţăluite şi rare…
Greu vorbiţi,
părinte…
Apăi, în lume se grăieşte altfel. Şi
lumea te împiedică să vorbeşti cu Dumnezeu, să rămâi singur cu El. Pentru
aceasta am şi fugit de lume: ca să fiu „numai eu şi Dumnezeu”. În doi
discuţiile sunt întotdeauna tainice – când sunt mai mulţi… se pierde taina.
Părinte, de ce există
această „fereală” a monahilor de lume? Nu mă gândesc la „fuga din lume” a călugărului
ci mai mult la ne-vorbirea lui cu mireanul. Poate acesta caută şi aşteaptă
răspunsuri esenţiale de la monah.
Înţelepciunea lumii acesteia este
nebunie pentru noi. Până nu lepezi înapoia ta toată cunoştinţa cea dinafară nu
te înţelepţeşti întru Hristos. Din pricina aceasta, anevoie poate fi înţeles
monahul de către mirean: patimile ascunse ale acestuia şi gândurile sale
lumeşti îl împiedică să aibă vederea înţelegătoare asupra lucrurilor nevăzute.
Şi atunci cum să-i grăiesc despre cele dumnezeieşti? Nu va zice oare că spun
vorbe fără rost? Ori poate mă va crede nebun? Noi nu putem sluji la doi
stăpâni: ori iubeşti lumea şi cele ce sunt într-însa, ori pe Dumnezeu…
Şi apoi monahul mai trebuie să se
păzească şi de slava de la oameni, ca să nu şi-o piardă pe cea de la Dumnezeu –
căci slava de jos o poate înlătura pe cea de sus. Şi se cuvine a nu uita
vreodată cele spuse de apostolul neamurilor: „cunoştinţa îngâmfă” (I Corinteni,
8, 1)… Iată câte pricini în calea apropierii mirenilor de monahi!
Părinte, oamenii
veacului acesta ar voi un Dumnezeu mai… „vizibil”! Eu ştiu că „Tatăl tău Care
este în ascuns” e Domnul meu, dar veacul acesta raţionalist cere mereu „semne
şi minuni”…
Dumnezeu este tainic şi tot tainic
lucrează şi mântuirea noastră: prin Sfintele Taine. Şi legătura noastră cu El
este tot tainică şi nimeni nu poate spune că nu este reală – deşi într-ascuns
se petrece. Dincolo de partea văzută a Tainelor, de toate simbolurile şi
ceremoniile ce le-nconjoară, Dumnezeu săvârşeşte minunile Sale în chip tainic,
dar real. Te spală de păcatul lui Adam prin botez, îţi întăreşte darurile prin
mirungere, îţi vindecă trupul şi sufletul prin ungerea cu untdelemnul sfântului
maslu şi-ţi dă iertare de păcate prin spovedanie. Iar dacă te faci întru totul
curat, Dumnezeu va veni să locuiască în tine atunci când te vei cumineca. Asta
e mare taină! Şi numai în Biserică. De asta nu este mântuire celor dinafara
Bisericii. Biserica nu trebuie să facă altceva decât să-L împărtăşească pe
Dumnezeu celor ce cred în El. Poate să fie ceva mai mult decât aceasta? Poate
să însemneze altceva mai mult decât mântuirea? Biserica, doar de mântuirea
credincioşilor trebuie să aibe grijă, că de restul se va griji Dumnezeu… „şi
Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,6).
Care dintre patimile
noastre sunt cele mai aducătoare de moarte sufletului, părinte?
Pofta şi mânia sunt patimi care mereu
trebuie ţinute sub stăpânire, fiindcă acestea întunecă vederea duhovnicească a
omului. Soarele când apune, face loc întunericului. Aşa şi retragerea Duhului
din om face loc patimilor celor pierzătoare de suflet. Iar tu împrăştiindu-te
în cele dinafară, uiţi de cele lăuntrice şi pe ele pune stăpânire… „fiara”. Or,
dacă noi hrănim fiarele cu poftele noastre, cum să le mai omorâm? Dacă nu le
biruim pe cele văzute, cum dară să răpunem nevăzutele duhuri potrivnice?
Părinte, mulţi dintre
noi ne plângem de necazuri…
Da’ ce crezi că Dumnezeu nu vede
necazul omului? Dar dacă-l îngăduie, tot spre folosul nostru o face, că poate
aşa ne mai luăm plată pentru păcatele noastre aici, în viaţa aceasta şi poate
ne-o izbăvi de chinurile veşnice de „dincolo”. Poate că prin necazuri ne
acoperă păcatele noastre tainice şi ne păstrează bunul nume. Sunt bune
încercările, pentru că sunt semne că Dumnezeu nu ne-a uitat „până-n sfârşit”.
Doar „încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea”; şi „mare bucurie să
socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite – spune sfântul Iacov,
ruda Domnului, în episola sa (I,2-3).
Teme-te numai de Dumnezeu (şi nu de
necazuri) pentru că toate se află în puterea Sa şi orice ţi s-ar întâmpla ţie
numai cu voia, ori îngăduinţa Lui, se pot petrece. Pentru ce dară să-ţi faci tu
gânduri când îţi poartă El de grijă (şi mă gândesc că o face mai bine decât
tine!) – „caută cele ale Lui şi toate celelalte se vor adăuga ţie”. Iar dacă
nu, adu-ţi aminte atunci de cele pe care le-a spus apostolul Pavel, cum că
,,Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca
s-o puteţi răbda”.
Există părinţi care
mă odihnesc, iar alţii care mă tulbură. De ce se-ntâmplă aceasta părinte?
Când luneci de la cunoştinţa lui
Dumnezeu şi mintea ţi se apleacă spre gânduri furişate îţi pierzi aşezarea şi
pacea. Iar starea acesta o răspândeşti şi celorlalţi.
Te poţi apropia de
Dumnezeu teologhisind, părinte?
Nu. Numai cu inimă străpunsă. Aceia
care teologhisesc pot să aibă prea mare încredere în puterea lor de cunoaştere
şi să-şi piardă smerita cugetare. Decât să te afli în iscodire, mai de folos
îţi este să-ţi cureţi sufletul prin lacrimi şi pocăinţă şi aşa făcând, mai
degrabă te vei apropia de Domnul.
Rogu-te, dă-mi un
sfat avva!
Să nu-ţi desparţi niciodată mintea de
rugăciune! Însă degeaba ai să-ţi dai seama că aceasta este trebuinţa – dacă
n-ai să ai dragoste, mintea ta n-are să stea alipită nici de rugăciune, nici de
Dumnezeu.
Îndrazneşte sa fii
bun
Mi s-a-ntâmplat să mi
se spună, de către unii tineri din vremea de azi, că ei admit existenţa lui
Dumnezeu, doar că doresc ca El să-i lase în pace! Pentru că nu ei au cerut să
fie aduşi la existenţă şi de aceea îi cer să fie lăsaţi în voia lor. E vorba de
tineri destul de inteligenţi cărora, se pare că educaţia şi cultura le-a adus
un soi de nefericire existenţială.
Drumuri greşite sunt tare multe, cel
bun însă e unul singur şi acela duce către Dumnezeu. Cultura poate într-adevăr
să crească suferinţa atunci când omul află câte nu ştie şi îşi dă seama de câte
nu va putea şti vreodată. Aceşti oameni sunt întotdeauna singuri, pentru că
necredinţa însingurează. Cel credincios ştie că de la aproapele îi poate veni
şi mântuirea, dar şi moartea. Şi eu ştiu că fratele meu e salvarea mea, însă
aceasta presupune dragoste. Şi aceasta este şi problema tinerilor despre care
grăieşti: lor li s-a răcit dragostea.
Din păcate, ştiu că
asta se întâmplă în vremurile din urmă, părinte…
Dumnezeu singur ştie. Spui că sunt
educaţi. Asta înseamnă că citesc mult, îşi pun întrebări, vor să înţeleagă
lumea. Însă cel care a ajuns la credinţă nu mai are nevoie de căutări: Dumnezeu
îi este îndeajuns pentru că îi umple tot şi îl poate face să înţeleagă mai mult
decât ar putea înţelege vreodată adunând înţelepciune lumească. Dacă citesc
mult, întreabă-i dacă au citit şi cea mai bună dintre cărţi: Biblia. Că îşi pun
întrebări iarăşi nu e rău: şi adevăraţii credincioşi au întrebări, deşi nu au
îndoieli. Dacă însă îşi dau întâietate înţelepciunii, nu sunt pe drumul lui
Dumnezeu ci pe calea lor. Iar calea lor nu le va aduce decât nefericire, pentru
că… nu e calea Domnului!
Şi ce sfat le daţi?
Să nu mai cate să-nţeleagă lumea, că e
lucru zadarnic – nici măcar pe Dumnezeu, că e şi mai mare nebunie – ci mai bine
să încerce să afle ce anume vrea Domnul de la ei. Şi atunci când vor pricepe
asta, vor şti şi Calea. Numai să ţină minte, totdeauna, că Hristos a spus:
„fără de Mine nu veţi putea face nimic!” – şi aşa vor dobândi smerenia care le
lipseşte…
Da. Ştiu: „cunoştinţa
îngâmfă”! În plus, eu mai cred că „cunoştinţa” ne dă şi iluzia că-l putem
păcăli pe diavol – nu-i aşa, părinte?
Păi, când ţi se pare că te lupţi cu
el, deja eşti păcălit…
Şi cum scapi atunci
de cursele lui?
„Depărtează-te de rău şi fă binele”.
Ştiu că aşa zice
psalmistul David şi mai cred că are întru totul dreptate, dar în lume e greu de
făptuit asta, părinte. Cum mă sfătuiţi să ajung la „împlinirea” acestui verset?
Ştiu şi eu? Îndrăzneşte să fii bun…
Şi cuvânt cu înţeles
adânc a grăit bătrânul: îţi trebuieşte curaj ca să încerci să fii bun, pentru
că mereu ţi se pare că eşti singur în făptuirea binelui. Însă aceasta nu este
deloc adevărat: nu poţi fi singur când eşti cu Dătătorul binelui! Şi mi-am adus
aminte atunci că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit
lumea”. (Ioan 16, 33).
Negrija la cele trecătoare
şi curăţia de toate cele de prisos l-au stăpânit întotdeauna pe avva Macarie.
Mereu am vrut să-i dăruiesc ceva, dar n-am putut pentru că el nu este alipit de
lucruri materialnice. Când îl întrebam de vreun lucru pe care să i-l aduc îmi
spunea că nu-şi doreşte decât răbdare. Şi iarăşi răbdare. Că „cel ce va răbda
până în sfârşit se va mântui” (Mt. 10,22) şi nici la desăvârşire, fără răbdare
de ispite, nu poţi să ajungi. De la o vreme însă, văzând că tot îi dau ghes cu
dorinţile mele de a-l prosferisi cu ceva, s-a înduplecat şi mi-a cerut nişte
vitamine. Bineînţeles că i le-am adus bucuros. Mai târziu însă, aveam să aflu
că şi pe acelea le-a uitat în fereastră şi… s-au topit la căldura soarelui!
Întors mereu cu
mintea către Dumnezeu, bătrânul athonit păşeşte încet şi prin memoria mea, la
fel cum calcă pe fiecare lespede prodromită rugându-se neîncetat: cu dreptul
„Doamne Iisuse Hristoase..”, cu stângul „Fiul lui Dumnezeu..”, apoi iar cu
dreptul „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aşa călătoreşte spre veşnicie, la
întâlnirea cu Dumnezeu, avva Macarie Prodromitul…
Sursă: Lumea monahilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu