foto: Doxologia
În
adevărata sa formă, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este aşezare
sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi
făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme
sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi
prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care
s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă,
netulburată. Chiar dacă este totdeauna în osteneală, nu vede şi nu simte nici
osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindcă înseşi greutăţile care apar
în calea dragostei n-o micşorează, ci o înalţă, după cum vântul nu stinge, ci
întăreşte şi întinde tot mai mult flacăra.
Da,
dragostea este rai, însă rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo,
vezi că în ţarina inimii nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Fiindcă inima
s-a înţelenit cu pomii cei răi ai patimilor, ce înăbuşă dragostea. Unde se află
patimă acolo nu este loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveşte: cum va sta
ea în inimă, dacă acolo domnesc nepăsarea cea împietrită faţă de suferinţele
celorlalţi? Dragostea nu pizmuieşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo
trăieşte pizma? Dragostea nu se înalţă şi nu se mândreşte: cum va sta ea în
inimă, dacă acolo stăpânesc trufia şi slava deşartă? Dragostea nu caută ale
sale (I Cor. 13, 5): cum va sta ea în inimă, dacă acolo punctul de plecare a
faptelor, a cuvintelor şi gândurilor omului este iubirea de sine?
(Sfântul
Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura
Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 173-174)
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu