de Rosaria Champagne Butterfield, 7 februarie 2013
Cuvântul Iisus îmi
stătea în gât asemenea unui ghimpe; indiferent de cât de mult mă înecam, nu-l
puteam da afară. Cei care se numeau creştini îmi provocau milă şi furie. Ca şi
profesor universitar mă săturasem de acei studenţi care păreau să creadă că „a-L cunoaşte pe Iisus” însemna să cunoşti puţin altceva.
Creştinii erau în
special cititori neprofesionişti, întotdeauna profitând de ocazie pentru a
insera un verset din Biblie într-o conversaţie cu acelaşi scop ca al unui semn
de punctuaţie: pentru a o termina, dar nu şi desăvârşi.
Prostesc. Lipsit de
rost. Primejdios. Asta e ceea ce credeam eu despre creştini şi zeul lor Iisus,
care în picturi îmi părea la fel de puternic ca un fotomodel dintr-o reclamă la
Breck Shampoo.
Ca profesor
universitar de engleză şi de studii feministe, pe punctul de a deveni o
radicală pe viaţă, îmi pasa de moralitate, dreptate şi compasiune. Pasionată de
perspectivele asupra lumii ale lui Freud, Hegel, Marx şi Darwin, mă străduiam
să stau alături de cei văduviţi de putere. Puneam mare preţ pe moralitate. Şi
poate că l-aş fi putut înghiţi pe Iisus şi pe şleahta lui de războinici dacă
n-ar fi fost alte forţe culturale care susţineau Dreptul Creştin. Remarcă
sarcastică a lui Pat Robertson din Convenţia Naţională Republicana din 1992 m-a
făcut să întrec măsura: „Feminismul”,
surâdea acesta în mod batjocoritor, „le încurajează pe femei să-şi părăsească
soţii, să-şi ucidă copii, să practice vrăjitoria, să distrugă capitalismul şi
să devină lesbiene.” Într-adevăr. Sunetul de dogmă creştină care
mă-nconjura şi se îmbina cu politicile republicane îmi atrăgea atenţia.
După ce cartea
radicală mi-a fost publicată, m-am folosit de postul universitar pentru a
înainta pprincipiile de la sine înţelese ale unei profesoare universitare de
stânga şi lesbiene. Partenera mea şi cu mine aveam multe interese vitale:
campania împotriva SIDA, sănătatea copiilor şi educarea lor, salvarea Golden
Retriever-ilor, biserica noastră (Unitarian
Universalist), asta numai ca să numesc câteva. Chiar dacă te încredeai în
poveştile de groază ale lui Robertson şi a celor de soiul lui era greu să
argumentezi că partenera mea şi cu mine eram orice altceva în afară de nişte
buni cetăţeni şi buni îngrijitori. Comunitatea LGBT pune preţ pe ospitalitate
şi-o aplică cu îndemânare, sacrificiu şi integritate.
Am început să
cercetez Dreptul Religios şi politicile lor de ură împotriva homosexualilor ca
mine. Pentru a face asta, aveam nevoie să citesc singura carte ce, conform
gândirii mele, i-a abătut pe atâţia oameni de la calea cea dreaptă: Biblia. În
timp ce eram în căutarea unui erudit în privinţa Bibliei, care să mă ajute în
cercetarea mea, mi-am lansat primul atac
asupra treimii nesfinte a lui Iisus, politicilor republicane şi a Patriarhiei,
sub forma unui articol în ziarul local despre Promise Keepers. Era în 1997.
Eram o epavă. Nu
voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui Dumnezeu îmi cânta o melodie
optimistă de iubire printre rămăşiţele
lumii mele.
Articolul a
declanşat multe feedback-uri, atât de multe încât ţineam câte o cutie de xerox
de fiecare parte a biroului meu: una pentru mailurile de la critici, altele
pentru cele de la fani. Dar o scrisoare primită mi-a sfidat sistemul de
organizare. Era de la pastorul Bisericii Prezbiteriene Reformate din Siracuza.
Era o scrisoare binevoitoare şi curioasă. Ken Smith mă încuraja să explorez
tipul de întrebări pe care le admir: Cum ai ajuns la interpretările tale? Cum
de ştii că ai dreptate? Crezi în Dumnezeu? Ken nu argumenta împotriva
articolului meu; mai degrabă îmi cerea să-mi apăr presupunerile care-l
susţineau. Nu ştiam cum să îi răspund, aşa că am aruncat-o. Mai târziu în
noaptea aceea, am cules-o din coşul de gunoi şi am pus-o înapoi pe biroul meu,
de unde s-a holbat la mine o săptămână întreagă, confruntându-mă cu perspectiva
asupra lumii care-mi cerea un răspuns. Ca intelectual postmodernist, operam din
perspectivă istorică materialistă, însă creştinismul reprezintă o perspectivă
supranaturală. Scrisoarea lui Ken lovea tocmai în integritatea proiectului meu
de cercetare fără ca el să ştie asta.
Prieten cu duşmanul
Odată cu acea
scrisoare, Ken a iniţiat în cazul meu doi ani în a-mi aduce mie, unei păgâne,
biserica mai aproape. Doamne, îmi văzusem contribuţia de versete biblice pe
placardele de la marşurile Gay Pride. Îmi era clar ca lumina zilei faptul că acei creştini care mă batjocoreau
în acele zile se bucurau de faptul că eu şi toţi cei pe care îi iubeam vom
ajunge în iad. Nu asta făcea şi Ken. El nu mă batjocorea. El încerca o
apropiere de mine. Deci, atunci când în scrisoarea lui mă invita la cină, am acceptat. Motivele mele de la vremea
respectivă erau sincere: cu siguranţă asta îmi va face bine la cercetare.
Altceva s-a
petrecut. Ken, soţia lui, Floy, şi cu mine am devenit prieteni. Au intrat în
lumea mea. Mi-au cunoscut prietenii. Am făcut schimb de cărţi. Am discutat
deschis despre sexualitate şi politică. Nu se purtau ca şi cum asemenea
conversaţii îi murdăreau. Nu mă tratau ca pe o tabula rasa. Când mâncam
împreună, Ken se ruga într-un mod de care nu mai auzisem înainte. Rugăciunile
sale erau adânci. Vulnerabile. Se căia de păcate în faţa mea. Îi mulţumea lui
Dumnezeu pentru toate lucrurile. Dumnezeul sau era sfânt şi hotărât, însă milostiv.
Şi întrucât Ken şi Floy nu mă invitau cu ei la biserică, ştiam că eram în
siguranţă ca prietenă a lor.
Am început să
citesc Biblia. Am citit în felul în care un lacom înfulecă mâncarea. Am citit-o
de multe ori anul acela în traduceri multiple. La o cină unde partnera mea şi
cu mine eram gazdele, prietena mea transsexuala J mă prinse într-un colţ în
bucătărie. Şi-a pus mâna ei mare deasupra alei mele. M-a avertizat „cititul
Bibliei te schimbă, Rosaria”. Tremurând, i-am şuşotit: „Dar dacă e adevărat, J?
Dacă Iisus e cu-adevărat Domnul înviat? Dacă suntem cu toţii într-o mare
încurcătură?”
J a răsuflat adânc.
Mi-a spus „Rosaria, eu am fost un pastor prezbiterian timp de cincisprezece
ani. M-am rugat ca Dumnezeu să mă vindece, dar n-a făcut-o. Dacă vrei, o să mă
rog pentru tine.”
Am continuat să
citesc Biblia, iar în tot timpul acesta luptam împotriva ideii cum că a fost
scrisă din inspiraţie divină. Dar Biblia a reuşit să-şi facă un loc mai mare
înăuntrul meu. S-a revarsa în lumea mea. M-am luptat împotriva ei cu toată
puterea mea. Apoi, într-o dimineaţă de duminică, m-am sculat din patul iubitei
mele lesbiene, iar o oră mai târziu stăteam în banca dintr-o biserică
Prezbiteriană Reformată din Siracuza. În conformitate cu tunsoarea mea
nefeminină, mi-am reamintit că am venit să-l întâlnesc pe Dumnezeu, nu să mă
integrez. Imaginea care-mi reverbera, aceea cu mine şi toţi cei dragi suferind
în iad mi se revarsa în conştiinţa şi mă cuprindea în gheare. Mă luptam cu tot
ceea ce puteam. Nu voiam asta. Nu cerusem asta.
Am pus în balanţă
urmările. Şi nu mi-a plăcut ce ieşea din calculul meu.
Însă promisiunea
lui Dumnezeu se reverberă în lumea mea asemea unor valuri. Într-o zi de
sărbătoare, Ken a ţinut o predică la Ioan 7,17: „De vrea cineva să facă voia
Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă eu
vorbesc de la mine însumi.” Versetul ăsta a scos la iveală primejdia în care mă
aflam. Eram o intelectuală. Eram plătită să citesc cărţi şi să scriu despre
ele. Mă aşteptam ca în toate domeniile vieţii înţelegerea să vină înaintea
ascultării. Iar eu voiam ca Dumnezeu să-mi arate, pe măsură cunoştiinţelor
mele, de ce homosexualitatea este un păcat. Voiam ca eu să fiu judecătorul, nu
cel judecat.
Cu toate acestea,
versetul promitea înţelegere după ascultare. Mă luptam cu întrebarea: Chiar
voiam să înţeleg homosexualitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu, sau
doar voiam să mă cert cu el? M-am rugat în noaptea aia ca Dumnezeu să-mi dea
voinţa de a da ascultare înainte de a pricepe. M-am rugat mult până-n zorii
zilei. Când m-am uitat în oglindă, eram aceeaşi. Dar când m-am uitat în inima
mea prin prisma Bibliei, m-am întrebat: „Chiar sunt o lesbiană sau toată
chestia asta a fost doar un caz de identitate greşită? Dacă Iisus poate să
nimicească lumea şi să desprindă trupul de suflet, ar putea face ca adevărata
mea fire să răzbată? Cine sunt eu? Cine vrea Dumnezeu să fiu?”
Apoi, într-o zi ca
oricare alta, m-am întors către Iisus, fără absolut nimic. În acest război al
punctelor de vedere, Ken era acolo pentru mine. Floy era şi ea acolo. Biserică
care se rugase pentru mine de ani de zile era acolo. Iisus era cel învingător.
Iar eu eram o epavă. Nu voiam să pierd tot ceea ce iubeam. Dar vocea lui
Dumnezeu îmi cânta o melodie optimistă de iubire printre rămăşiţele lumii mele.
Credeam oarecum ca dacă Iisus putea să învingă moartea, la fel putea să-mi şi
reconstruiască lumea. M-am bucurat, mai întâi timid iar apoi cu patimă din
consolarea Sfântului Duh. Mi-am odihnit sufletul într-o pace personală, apoi
într-o comunitate, iar în ziua de azi, sub legământul unei unei familii, unde cineva
îmi spune „sotie” şi mai mulţi mă numesc „mamă”.
N-am uitat de sângele
vărsat de Iisus pentru această viaţă a mea.
Iar viaţa mea de
dinainte îmi stăruie în marginile inimii mele, strălucind şi tăioasă ca un
cuţit.
(Rosaria Champagne Butterfield este autoarea volumului The Secret Thoughts of an Unlikely Convert. Ea locuiește împreună cu familia ei în Durham, Carolina de Nord. Soțul ei este preot la biserica presbiteriană din Durham.)
Sursă: Știri pentru viață
Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi
0 comments:
Trimiteți un comentariu