foto: Orthphoto |
Calea Stareţului
este calea sfinţilor, arătată de Însuşi Hristos, dar lumea, în întregul ei, nu
a primit-o. Luptându-se cu răul ce se manifestă până şi fizic, oamenii aleargă
către forţa fizică. Pe această cale se află chiar şi creştini. În Biserica
Apuseană, în Evul Mediu, lupta fizică cu răul căpătase o îndreptăţire dogmatică
pe care nu a lepădat-o nici până astăzi. Pe atunci ea apărea sub forma „sfintei
inchiziţii”, dar astăzi ia alte forme, care însă, în esenţa lor duhovnicească,
rămân identice. De ademenea, şi în istoria Bisericii Pravoslavnice – şi istoria
din vechime, şi cea prezentă până în zilele noastre – se cunosc multe cazuri când
se înclina către ideea luptei fizice cu răul, dar, din fericire, acestea erau
răbufnirile unor ierarhi răzleţi, sau ale unor grupări bisericeşti; dar Însăşi
Biserica nu numai că nu a sfinţit şi nu a dogmatizat asemenea mijloace, ci
totdeauna a mers pe calea urmării lui Hristos cel Răstignit, carele a luat
asupră-Şi povara lumii.
Stareţul avea o
adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta
prin silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. De multe ori
mi-a fost dat să vorbesc cu el pe această temă. Spunea: „În Evanghelie este
spus limpede… Când samarinenii nu au voit să-L primească pe Hristos, „stolii
Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a
oprit, zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (vezi Lc. 9:52-56). Şi
noi datori suntem să avem numai acest gând – ca toţi să se mântuiască”.
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba
rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.
245-246
0 comments:
Trimiteți un comentariu