Fii împotriva curentului: naşte copii!

Un articol excepţional din The Federalist mi-a mers drept la inimă. „Fecundofobia: frica de copii şi femei fertile” este mai mult decât titlul acelui articol; este, de asemenea, tema primilor 20 şi ceva de ani ai vieţii mele.

Sunt aici ca să vă spun că fecundofobia este universală. Am fost martoră şi am participat la aceasta aproape întreaga mea viaţă.

Lucrurile stau în felul următor: mi-am dorit copii de când eram destul de tânără. Dar nu recunoşteam – cu siguranţă nu altora, şi nici măcar mie însămi.

A avea copii era sinonim cu a renunţa, a te conforma, a fi părăsit, a nu avea iniţiativa, a nu dori o viaţă interesantă, a deveni parte a problemei şi a nu avea altceva mai bun de făcut. Niciuna din prietenele mele apropiate nu admiteau că vor copii. În mod tacit se subînţelegea că, dacă vom fi vreodată însărcinate, va fi ceva accidental şi va trebui să decidem dacă vom face un avort sau nu.

În perioada când sufeream şi eu de fecundofobie, obişnuiam să spun ceva de genul: „ Hei, am văzut-o pe (o fată anume pe care o cunoşteam din liceu) la magazin; avea vreo trei copii…” Reacţiile variau de la a da din cap dezaprobator, la strigăte precum: „ Închideţi fabrica!” Cu toţii eram de acord cu tristul fapt că acea fată a ales să nu facă nimic important cu viaţa ei, în loc să continue să facă ceea ce făceam noi, lucru care, la momentul respectiv, era să fumăm iarbă. (Ironia a trecut neobservată complet. Din cauza ierbii.)

Mi-am suprimat dorinţa de a avea copii de cele mai multe ori. Uneori, de obicei când consumam alcool, această dorinţă reieşea la suprafaţă şi spuneam cuiva. Odată, după o sticlă de vin roşu, am încercat să-mi conving un prieten să semneze un contract, scris pe un şerveţel, că mă va ajuta să am un copil pe care îl voi creşte singură, fără ca el să aibă vreo obligaţie. A refuzat, pentru că era treaz şi nicidecum idiot. Îi voi fi recunoscătoare pentru totdeauna pentru asta.

De-abia la vârsta de 28 de ani, când am devenit catolică, am început să recunosc şi să admit în mod deschis că vreau copii. Apoi a mai durat până la 33 de ani să găsesc şi să mă căsătoresc cu bărbatul potrivit, iar acum, cu un an mai târziu şi după o sarcină pierdută, încă nu am copii. Dar cel puţin am curajul necesar să-mi recunosc dorinţa (complet naturală şi deloc ruşinoasă) de a procrea.

Pentru că este natural. Şi este bine. Sfânta Scriptură numeşte copiii o binecuvântare. Şi chiar dacă nu prea eşti „cu religia”, e un fapt recunoscut că, un declin în raţa fertilităţii nu este un lucru deloc bun pentru noi, ca societate sau ca specie.

Adevărul este că, fecundofobii de serviciu vor să credem că, astăzi, „copii” se traduce prin dezastru – suprapopulare, supraaglomeraţii, foamete, ajutor! Aah! – pentru că îi ajută să avanseze cu agenda lor, adică să obţină mai multe voturi, adică mai mulţi bani şi mai multă putere.

Cine poate să conteste acest lucru? Credeţi că afacerea Planned Parenthood ar avea o atât de mare amploare – cu ajutorul banilor plătitorilor de taxe – dacă toţi am crede că, într-adevăr, copiii sunt o binecuvântare şi că o fertilitate bună este în folosul nostru, ca oameni sau ca şi cultură?

Aşa credeam şi eu.

Este timpul să ne depăşim fricile iraţionale şi să trecem peste aversiunea faţă de copii şi de mamele acestora. Este timpul să încetăm să ne uităm de sus la oamenii care doresc să aibă familii numeroase, şi să ne amintim că, odată, eram înţelepţi să consideram astfel de familii, norocoase. Ce se poate face în mod personal pentru a combate răspândirea fecundofobiei? 

Fiţi împotriva curentului: naşteţi copii!

Sursă: LiveActionNews

 Traducere : Paula Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com