Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul (I) / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savelyeva

- Părinte Pavel, cât de mult, după părerea dumneavoastră, este importantă dezbaterea și interpretarea problemelor legate de păstrarea contactului cu copilul – atât în viața obișnuită, cât și în cea duhovnicească?

- Simțirea legăturii, a comuniunii cu copiii noștri – este cea mai importantă în relațiile cu ei. De aceea, neliniștea oricărui părinte normal de a nu pierde contactul cu copilul este de la sine înțeleasă. La acest lucru trebuie să ne gândim tot timpul, în fiecare zi, și nu numai la cum să-l hrănim, să-i dăm să bea, să-i oferim educație; toate acestea pentru ca pruncul nostru să nu fie mai prejos decât alți copii.

De fapt, dacă fiul sau fiica noastră vor fi mai prost tratați în plan material decât alți copii, acest lucru nu este cel mai rău: o oarecare constrângere îi este de folos omului. Și eu, ca preot care trebuie să răspund la întrebările oamenilor și ca tată și cap de familie, mă străduiesc să cuget la importanța păstrării legăturilor părinților cu copiii lor în mod permanent.

- De ce se pierde legătura cu copilul – el fiind trup din trupul nostru, drag, literalmente legat ombilical de noi?

- Ivan Alexandrovich Iljin, cunoscut filosof rus, a spus că „cea mai delicată, cea mai nobilă și cea mai responsabilă artă pe pământ - este arta educării copiilor”. Și așa și este. Să educi copilul – nu este un lucru simplu: nașterea lui nu înseamnă deloc că totul merge de la sine, automat în educarea lui. De exemplu, în țara noastră, generația a cărei copilărie și adolescență s-au desfășurat la începutul anilor 1990 a crescut, de fapt, ca iarba – am în vedere pe cei care au acum 20-25 de ani, pentru care este timpul să-și întemeieze familie și să nască copii. Dar, din păcate, mulți dintre ei sunt infantili, nu au de gând să-și întemeieze familie – nu înțeleg de ce este necesar acest lucru: părinții lor nu au fost capabili să le arate în ce constă importanța familiei.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că părinții aproape că nu i-au educat: părinții nu au avut timpul și posibilitatea fizică să se ocupe de copii. Au muncit cât mai mult, având chiar mai multe slujbe, iar multe mame au fost singure. Exact în această perioadă, conform statisticilor, a fost cel mai mare număr de divorțuri și sinucideri. În acea mare tragedie de pierdere a statului, care cât de cât apăra omul, dădea un țel în viață și asigura stabilitatea, mulți și-au părăsit copiii, uneori în direct la televizor în programe de divertisment, - și au alergat să câștige bani: trebuiau să supraviețuiască. Pe acești părinți, desigur, poți să-i înțelegi, să le dai dreptate, dar fără comunicare cu copiii lor au pierdut contactul cu aceștia, iar, în consecință, acești copii nu au primit ce este mai bun, ce este mai important – și a rezultat ceea ce a rezultat. Acum problema părinților și copiilor a devenit foarte acută – această generație trăiește de sine stătătoare.

- Cum să faci să nu pierzi contactul?

- Când într-un grup determinat de oameni – la întreprindere, la firmă, în echipă sau în oricare altă societate – s-au stabilit relații calde, de prietenie, toți suferă pentru același lucru, comunică neformal, se susțin unul pe altul, spunem, de regulă: trăiesc ca într-o familie. Dar în familia din ziua de astăzi, din păcate, rar întâlnim asemenea relații. Mai degrabă, dimpotrivă: rudele trăiesc vieți separate. Ce vedem în familii, uneori chiar în cele cu mulți copii? Fiecare este închis în cercul propriilor interese: soția – prietene, cunoștințe, mama; bărbatul – de cele mai multe ori computerul și televizorul; copiii – același faimos computer, internetul, amicii, prietenii. Chiar și vremea prețioasă a concediilor și sfârșiturilor de săptămână, care ar putea fi petrecută împreună, în familia actuală fiecare se străduiește s-o petreacă separat: părinții vor să se odihnească separat unul de altul și de copii – cum le e mai confortabil.

În consecință se pierde contactul și așa destul de slab cu copiii – întrucât unitatea de interese se naște în contactul personal. Dacă nu comunici mult timp cu cineva se pierd legăturile atât sufletești cât și spirituale.

Trebuie să avem în vedere că copiii noștri nu vor fi totdeauna alături de noi. Nu trebuie, în niciun caz, să economisim timpul petrecut pentru comunicarea cu copiii noștri! Nu trebuie să lăsăm să ne treacă momentul: numai până la începerea școlii ei sunt alături de noi toată ziua, după care stăm cu ei numai câteva ore pe zi iar, mai târziu, devin adulți, cu viețile lor, fără noi, și alții sunt oamenii care au influență puternică, nu totdeauna binefăcătoare, asupra lor. Dacă noi nu suntem interesați de viața copilului când el are 10 ani și nu știm cu cine este prieten, ce preocupări are, atunci când va face 15 ani nu vom avea despre ce discuta cu el, iar la 20 de ani nu va comunica de fel cu noi, poate doar la sărbători!

Trebuie să ne grăbim: să ne grăbim să-i facem bine, să ne grăbim să investim în ei, să ne grăbim să comunicăm cu copilul! Așa cum a spus Antoine de Saint-Exupery: „Luxul cel mai mare pe lume – este luxul comunicării umane”.

Pentru a nu pierde legăturile familiale trebuie să-ți amintești mereu: din momentul în care am intrat în viața familială, noi nu putem să ne mai percepem separat de familia noastră, de oamenii apropiați nouă. Fericirea și problemele lor, interesele lor – sunt comune cu ale noastre.

Cu copiii trebuie să comunicăm de la vârstă fragedă. Fără comunicare, fără o grijă permanentă de a ne găsi timp liber să facem acțiuni comune cu ei, noi nu vom fi interesanți pentru proprii copii. Ei vor „fugi” de la noi la prieteni, vor pleca din casă pentru că pe ei nu-i interesează propria familie, în care fiecare este pentru el, vor trăi numai cu propriile interese, vor fi ocupați cu treburile lor... În ziua de astăzi, pe membrii familiei chiar computerul îi interesează diferit – nici măcar aici interesele lor nu se intersectează: pe soție – site-urile pentru femei; soțul se cufundă în „Colegii”; copilul este interesat de jocurile on line.

Aș vrea să vă povestesc o parabolă, nu prea mare, destul de actuală. De fapt această istorioară s-ar fi putut întâmpla în orice familie. Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: „Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: „Trei sute de ruble”. „Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul. În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: „Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: „Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: „O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Despre ce este vorba în această parabolă? Despre aceea a cât de importantă este, în special pentru băiat – care va deveni bărbatul de mâine, comunicarea cu tatăl lui. Despre cât de importantă este pentru copii comunicarea cu părinții.

Majoritatea taților din ziua de astăzi (dar chiar și a mamelor), din păcate, consideră că grija lor de bază – este să câștigi bani; ei uită că prima grijă a lor este nu cea a îndestulării materiale a copiilor, ci cea a comunicării cu ei!

La preoți se vine adesea cu problemele adolescenților: copilul este obraznic, nu ascultă, stă tot timpul la calculator, pleacă la prieteni. Este clar că acest lucru este doar vârful aisbergului, este ceea ce s-a întâmplat cu el mult mai devreme: încă din copilărie au fost pierdute momentele importante de formare a relațiilor cu copilul. Mulți cred că atât timp cât copilul este mic nu înțelege nimic: deci lasă-l să crească și atunci o să încep să comunic cu el. Dar recuperarea acestei perioade este foarte dificilă. Atunci când copilul este mic, mama și tata – ambii părinți – trebuie să se ocupe cu sârguință de copil. Problemele adolescenților, de regulă, sunt legate de faptul că în copilărie au fost pierdute momente importante privind educația lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Postul, sensul şi desăvârşirea / Sensul vieţii

 

foto: Александр Хромеев (OrthPhoto)

„Iubirea romantică“ a devenit în zilele noastre unul dintre izvoarele principale prin care căutăm să ne alimentăm dorul nostru de sens, de desăvârşire. A devenit atât de încetăţenită această abordare, încât avem credinţa că ea este cea care ar trebui să stea la baza vieţii noastre de cuplu, la baza căsătoriei şi mai ales credem că este semnul unei căsnicii sănătoase, chiar după ani de convieţuire, şi spre asta tindem în visele noastre de viaţă fericită.

De la agape la iubirea hollywoodiană

În cartea sa, „We: Understanding the psychology of romantic love“, psihologul Robert A. Johnson atrage atenţia că dragostea romantică nu este doar o formă a dragostei, ea este un întreg pachet psihologic, o combinaţie de credinţe, idealuri, atitudini şi aşteptări. Aceste componente uneori contradictorii coexistă în mintea noastră inconştientă şi ne domină reacţiile şi comportamentele, fără ca noi să fim conştienţi de ele. Ea nu înseamnă numai a iubi pe cineva, ci şi a fi îndrăgostit. Johnson spune: „Când suntem îndrăgostiţi, credem că am găsit sensul ultim al vieţii ascuns în celălalt. Simţim că suntem compleţi, în sfârşit, că am găsit părţile lipsă din fiinţa noastră. Viaţa pare deodată împlinită, capătă o anume intensitate, ce ne ridică deasupra existenţei obişnuite. Pentru noi, acestea sunt semne sigure ale «iubirii adevărate». Pachetul acesta psihologic include şi o dorinţă inconştientă ca partenerul să ne ofere întotdeauna acest sentiment de intensitate şi extaz“. Dar, deşi încărcăm dragostea cu astfel de aşteptări, la o privire mai onestă am putea vedea că totuşi această abordare a iubirii romantice are neajunsurile ei, pentru că, spune autorul amintit, „în ciuda extazului pe care-l trăim atunci când suntem îndrăgostiţi, trăim în acelaşi timp profunde stări de singurătate, înstrăinare şi frustrare, aduse de inabilitatea noastră de a trăi o iubire ingenuă şi o relaţie asumată. De obicei, îl învinovăţim pe celălalt pentru căderea noastră. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care avem nevoie să ne schimbăm propria abordare pe care o avem faţă de noi şi faţă de celălalt.“

Dar, spune acelaşi autor, dacă înţelegem rădăcinile dragostei romantice, vom putea face din ea o cale spre autocunoaştere şi spre adevăratul sens al vieţii“. Aflăm astfel că, deşi a fost cunoscută dintotdeauna ca realitate, totuşi abia începând cu Evul Mediu ea s-a extins ca fenomen de masă. În antichitate, ca un corespondent al iubirii romantice era expresia dragostei dumnezeieşti şi era exprimată doar în simboluri religioase (agape, la greci). Pornind de la aceasta, o vedem apărută în Evul Mediu la început ca mitul lui Tristan şi al Isoldei, apoi în poemele trubadurilor, având ca model cavalerul ce venera o femeie - muza lui, simbolul frumuseţii şi perfecţiunii spirituale - superior dorinţelor sexuale ori aspectelor materiale. Idealul de perfecţiune pe care îl vedea la ea îl motiva să-şi cultive nobleţea, spiritul, rafinamentul, îl conducea deci la creştere spirituală. La începuturile ei, iubirea aceasta nici nu avea componenta sexuală; dragostea romantică era o experienţă internalizată a extazului spiritual, nu era plăcere sexuală. Era tocmai „agape“, proiectat de la Dumnezeu la om.

Coborâtă până în contemporaneitate, în nivelul experienţelor obişnuite, şi împletită cu viaţa materială cu consecinţele şi grijile ei, dragostea romantică, deşi rămasă ca un ideal, şi-a pierdut calitatea ei spirituală. Deşi o vedem mai mult sau mai puţin vulgarizat în toate filmele hollywoodiene şi tânjim după acea puritate primordială, deşi încă ne motivează să devenim mai buni, tocmai prin „împlinirea“ ei imediată la nivel fizic o vedem pierzându-se în zare ca Fata Morgana.

Alimentându-ne iubirea din Izvorul de Viaţă

Revenind la spaţiul nostru ortodox, putem spune că suntem binecuvântaţi din această perspectivă. Mai întâi, pentru că avem Taina Cununiei, prin care Hristos Însuşi ne încununează spre o relaţie plină „cu mărire şi cu cinste“, care îi invită pe cei doi soţi să-şi fie coroană unul altuia în El, să-şi fie imbold de creştere duhovnicească.

Apoi, întrucât fiecare post e o invitaţie la primenirea sufletului şi reînnoirea dragostei. Îndepărtându-ne de plăcerile trupeşti care ne vin prin simţuri, noi ne deschidem să primim iubirea lui Dumnezeu, ne rafinăm percepţia şi calitatea iubirii noastre. Suntem chemaţi şi mai mult să ne alimentăm iubirea din Izvorul de Viaţă, Care este Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea ce se iveşte din unele lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumina ei, sau ca un pârâu ce se naşte dintr-o ploaie, a cărui curgere încetează atunci când ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe Dumnezeu e ca un izvor ce ţâşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se opreşte (căci El singur este Izvorul iubirii) şi al cărui conţinut nu se va isprăvi niciodată.“

Postul este prilej de descoperire şi de trăire a acestei „iubiri romantice“ cu Dumnezeu, chiar dacă suntem căsătoriţi, este invitaţie de întoarcere de la pârâul puterilor noastre sufleteşti la bogăţia de trăire pe care o primim în Domnul. Ţinând rânduiala postului, suntem mai aproape de a-L vedea pe Dumnezeu ca veşnic Îndrăgostit de noi, pentru că, aşa cum spune părintele Alexander Schmemann, prin post ni se va „uşura inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica sete şi foame după comuniunea harică cu Dumnezeu“. Noi intrăm în post ca într-o „atmosferă“, „un climat“, pentru că „e mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă“.

Şi trecând prin această curăţire şi trăire a iubirii Lui, vom putea înţelege şi primi mai curat şi iubirea aproapelui şi vom vedea cum dragostea aceasta „romantică“, descărcată de conotaţiile postmoderne mai mult sau mai puţin realiste şi sănătoase, se reînnoieşte cu sensul ei originar şi va reînnoi toate relaţiile din viaţa noastră.

Sursă: Doxologia

De ce Dumnezeu nu ne lasă să facem dragoste, dacă iubim? / Cuvinte pentru tineri

Extras din Danion Vasile, Underground – Rebelii generaţiei NU, Editura Agnos, 2007

Pentru mulţi tineri, iubirea e sinonimă cu a face dragoste. De ce Dumnezeu nu ne lasă să facem dragoste, dacă iubim? Tocmai că ne lasă. Că dacă nu ne-ar lăsa, n-am face. Dumnezeu îngăduie să facem dragoste. 

Am fost la un liceu, la o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii. Mă întreabă un elev: „De ce nu vrea Dumnezeu ca un om care iubeşte, un tânăr care iubeşte să facă dragoste cu fata pe care o iubeşte? De ce e Dumnezeu împotrivă?” Şi i-am spus că Dumnezeu nu e împotrivă. Tânărul s-a mirat foarte tare şi i-am zis: „Vino în faţă să facem ceva. Uite, hai să facem trei sute de flotări”. El a rămas şocat. N-a vrut să vină. Stătea într-una din ultimele bănci. Zic: „Hai, vino încoace, să facem trei sute de flotări”. „Nu, că nu pot să fac atâtea, nu vreau să vin”. „De ce?” „Păi nu pot să fac trei sute de flotări”. Zic: „Uite, tot aşa tu nu poţi să faci nici dragoste”. „De ce?” – m-a întrebat. Zic: „Dar trei sute de flotări de ce nu poţi să faci?” „Că nu sunt antrenat”. I-am spus: „Tot aşa e şi cu dragostea: nu poţi s-o faci fără să fii antrenat”.  

Ca să faci dragoste, trebuie să treci prin acest antrenament anterior căsătoriei. În momentul în care te-ai căsătorit, Dumnezeu a binecuvântat antrenamentul pe care l-ai făcut, de a iubi curat şi frumos, şi atunci poţi să faci cu adevărat dragoste, şi nu sex, cum ai face dacă n-ai avea experienţa aceasta a iubirii. 

Tânărul a fost puţin şocat de modul cum am pus problema, dar aşa stau lucrurile. Dumnezeu n-are nimic împotrivă ca oamenii să facă dragoste, dar să facă dragoste şi nu sex. Să facă dragoste, adică modul în care-şi manifestă iubirea prin trup să-i ajute ca dragostea lor să nu se termine o dată cu viaţa aceasta trecătoare, ci să meargă spre veşnicie. 

Cei mai mulţi tineri care trăiesc în păcat spun că nu fac sex, că fac dragoste, şi sunt iritaţi când le spui că iubirea lor nu e curată etc. Dar exact aceiaşi tineri, peste cinci ani de zile, peste zece ani, văd lucrurile altfel. De unde ştiu asta? Din scrisorile pe care mi le scriu cei care acum zece ani au avut 19 ani, 20 de ani, 27 de ani. Şi din scrisorile lor văd încă şi încă o dată că ceea ce făceau ei atunci nu era dragoste, deşi făceau din tot sufletul, deşi era beton de beton, extraordinar de senzaţional, de nespus. Dar povestea lor s-a dezumflat, s-a fâsâit şi n-a mai rămas nimic din marea dăruire. 

Care e soluţia finală pe care o oferă Biserica unei prietenii, unei iubiri? 

Iubiţi-vă mai mult decât vă iubiţi acum, când sunteţi gata să mergeţi pe calea păcatului. 

Tinerii sunt crispaţi de faptul că ei înţeleg că Biserica îi obligă să se iubească mai puţin. 

„Biserica nu ne lasă să facem sex, deci ne cere să ne iubim mai puţin”. Nu, nu! Biserica vă cere să vă iubiţi şi mai mult! Şi dacă vă iubiţi mai mult, o să aveţi puterea să nu faceţi sex. Şi dacă vă iubiţi mai mult, dragostea voastră o să fie mai trainică şi mai frumoasă. Şi o să vedeţi că există şi bucurii de alt fel, nu numai cele de pe plajă şi din alte locuri similare… 

Care e expresia acestei împliniri a iubirii? Care e?! Familia, în mod firesc. Familia. 

Eu nu mă dumiresc, după atâţia ani de căsnicie – şi o să spun asta până or să se plictisească cei care mă ascultă – nu-mi vine să cred cât de frumoasă poate să fie familia, nu-mi vine să cred că nu numai că dragostea s-a sudat, ci cât de frumos a înflorit, cât de frumos împlineşte sufletul! 

Adevărata iubire dintre un tânăr şi o tânără culminează cu căsătoria, doar cu căsătoria. Şi nu cu căsătorii de probă sau cu cine ştie ce relaţii trecătoare. Căsătoria înseamnă începutul unei noi vieţi. Căsătoria înseamnă că cei doi au hotărât să păşească împreună pe un drum al împlinirii iubirii. Al iubirii fără sfârşit. 

Sursă: Ortodox.md 

foto: http://www.freedigitalphotos.net

Biserica Ortodoxă Rusă avertizează despre pericolul căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi supravieţuirea umanităţii

de Stoyan Zaimov, 30 ianuarie 2014

Capul Bisericii Ortodoxe Ruse a avertizat societatea cu privire la pericolele „campaniei internaţionale” în favoarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, insistând că numai structura familiei tradiţionale poate asigura supravieţuirea umanităţii.

„Păstrarea semnificaţiei căsătoriei ca uniune între bărbat şi femeie bazată pe dragoste, înţelegere reciprocă şi naştere de copii care vor fi înconjuraţi de iubire este precondiţia pentru supravieţuirea umanităţii”, se spune într-o declaraţie făcută publică de Patriarhul Chiril al Moscovei şi Întregii Rusii marţi, după întâlnirea cu camera legislativă superioară a Parlamentului Rus, relatează agenţia de ştiri ITAR-TASS din cea mai mare ţară a lumii.

În mesajul adresat „tuturor minţilor sobre din Rusia şi din alte ţări”, Patriarhul a mai adăugat că biserica este îngrijorată şi cu privire la infidelitatea maritală şi „iresponsabilitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei”.

Liderul ortodox şi-a exprimat încrederea că păstrarea căsătoriei tradiţionale este mai mult o problemă morală decât una strict religioasă şi de aceea statul secular ar trebui să interzică mariajele între persoane de acelaşi sex pe motive de morală.

Nu este pentru prima dată când Patriarhul Chiril avertizează societatea rusă cu privire la pericolele mariajului gay, pe care l-a calificat drept un „simptom apocaliptic” ce trebuie combătut.

„Este un simptom apocaliptic foarte periculos şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a ne asigura că păcatul nu va fi niciodată aprobat oficial în Rusia prin lege de stat, deoarece aceasta ar însemna că naţiunea a pornit pe calea autodistrugerii”, declara înaltul prelat în iulie 2013. „Ne vom confrunta cu ispite uriaşe dacă ţările încep să aprobe păcatul şi să îl transforme în lege pentru a-l justifica”, a mai spus el.

Şaisprezece ţări din întreaga lume au legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, printre care şi unele state din componenţa Mexicului şi a SUA.

Rusia, ţara-gazdă a următoarelor jocuri olimpice, a atras atenţia comunităţii internaţionale anul trecut, când preşedintele Vladimir Putin a semnat legea care interzice răspândirea în rândul minorilor a informaţiilor despre comunitatea persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi trans-sexuale (LGBT).

Legea care combate propaganda gay a fost condamnată de activiştii pentru drepturile persoanelor LGBT, cu toate că Putin a spus că acestea se pot simţi „în siguranţă şi libere” la Jocurile Olimpice din 2014, cu condiţia „să lase copiii în pace”.

Primarul oraşului Soci, Anatolîi Pahomov, a făcut de curând observaţii similare, subliniind că stilul de viaţă al persoanelor de orientare homosexuală „este problema lor”. Acesta mai insistat că în oraşul său nu există astfel de persoane – o observaţie contestată de liderul opoziţiei ruse, Boris Nemţov, un critic al lui Putin, care a spus că există câteva baruri gay în oraşul care va găzdui Jocurile Olimpice. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căsătoria nu este motiv de divorţ – Reţete de păstrare a familiei de la preot şi psiholog

Preot Pavel Humerov, Nadejda Hramova, Farida Savyeleva

22 noiembrie 2013

Divorțul – este o adevărată calamitate a timpurilor noastre. Statistica arată că una din două căsnicii se destramă, în timp ce acum 10 ani se desfăcea una din trei căsnicii. S-a mărit numărul de divorțuri la persoane cununate religios. O viață sfărâmată, speranța de a-și construi fericirea proprie năruită pentru mulți, copii nefericiți, care în cea mai mare parte vor urma modelul de comportament al adulților, diminuarea inevitabilă a rolului familiei și a valorilor familiale în societate – iată câteva dintre urmările vizibile ale divorțurilor. Pentru a explica motivele principale ale distrugerii căsniciei și, mai ales, pentru a povățui cum s-o păstrezi, s-au întrunit părintele Pavel Humerov, parohul bisericii cu hramul Petru și Fevronia Muromski, din Moscova, Nadejda Grigorievna Hramova, doctor în științe psihologice și Farida Savyeleva, doctor în științe tehnice și președinta organizației „Părinți, pedagogi și savanți pentru școala morală tradițională rusească”.

Farida Savyeleva: Se poate vorbi astăzi despre divorțuri ca despre o epidemie care bântuie nu numai țara noastră, ci lumea întreagă. Aș vrea să începem discuția cu analiza cauzei acestui fenomen, lăsând timp suficient pentru discutarea problemelor privind profilaxia divorțurilor.

Părintele Pavel Humerov: Instituția căsniciei este puternică acolo unde se păstrează tradițiile religioase-naționale sau unde ideologia statală este puternică. De exemplu, în Europa, unde s-a pierdut credința, unde sunt înlocuite sărbătorile creștinești, familia aproape că dispare. În țările musulmane, însă, tineretul își întemeiază familii și naște copii. În vremea sovietică, în țara noastră, s-a pedepsit credința, dar ideologia statală care a apărat și valorile familiale a fost puternică.

În Rusia de azi, natalitatea cea mai mare este în regiunile caucaziene și în districtul autonom Khanty Mansiysk. În Caucaz, este de la sine înțeles de ce, acolo tradițiile familiale sunt puternice, iar în regiunile nordice, unde am avut șansa să călătoresc, este meritul administrației locale. Acolo se urmărește cu atenție ce emisiuni sunt date la televizor. Se transmit destul de multe reclame sociale pro familie, căsătorie și mulți copii. În multe școli se desfășoară programe speciale, care prezintă viața familială. Într-o astfel de școală din orașul Nyagan am ținut și eu o prelegere.

Familiile primesc și alt ajutor. Nivelul de trai și procentul persoanelor tinere în populația unor astfel de regiuni autonome sunt mult mai mari decât în alte regiuni. Și nu acesta este lucrul cel mai important.

Se pune întrebarea: Ce ne oprește ca și în alte regiuni ale Rusiei să propagăm valorile familiale și să desfășurăm o politică pro-familie? Noi nu suntem în stare să formulăm o idee națională a noastră. Iată care ar fi ea: renașterea credinței, a moralei și a familiei. Numai astfel putem să ne salvăm nația.

Nadejda Hramova: În constituția noastră stă scris că Federația Rusă – este un stat dezideologizat, dar, din păcate, în realitate ea permite anumitor grupuri să desfășoare programe care să ducă la creșterea viciului și desfrâului în societate. În consecință, statusul familiei și al căsătoriei scade treptat în conștiința oamenilor: dacă omul este făcut să primească de la căsătorie plăceri  - atunci schimbul de parteneri este inevitabil. Avem de-a face astăzi cu o generație întreagă de tineri educați astfel încât să perceapă căsătoria și viața de familie ca pe o posedare legiferată a unuia de către celălalt, ceea ce naște la soți pretenții reciproce.

Părintele Pavel Humerov: Am ajuns, de fapt, la cauza cea mai importantă a situației discutate: în prezent, în toată lumea, tronează ideologia consumului, care duce la reducerea rolului familiei. Cu cât există mai multe persoane singure, izolate în societate, cu atât mai mult o asemenea societate utilizează mai multe calculatoare, telefoane, automobile, apartamente ș.a. Societatea aceasta este orientată către consumabilitatea a toate, inclusiv a relațiilor umane: nu-mi place soția (soțul), nu-i nimic, găsesc alta (altul); o (îl) schimb ca pe o mașină, frigider sau oricare alt lucru!

S-a produs reconsiderarea valorilor, înlocuirea lor cu surogate; oamenii nu mai văd valoarea în ceea ce înainte, într-un trecut apropiat, pentru om constituia sensul vieții și fericirii: o familie unită, copii, credință, dragoste, prietenie, o slujbă interesantă care nu numai să-ți asigure traiul, ci să fie de folos oamenilor, să-ți placă. În societatea noastră este un deficit imens de dragoste – noi suntem egoiști, individualiști; și în familie suntem la fel – nerăbdători, lipsiți de smerenie, compătimire, incapabili să ne sprijinim unul pe altul.

Când se vorbește că oamenii se despart din cauza înșelării, băuturii, incompatibilității caracterelor și altele; de fapt sunt enumerate urmările cauzelor prezentate și nu cauzele în sine. Azi, oamenii, întemeind o căsnicie, nu știu pentru ce o fac; ei își imaginează foarte vag ce înseamnă familia, cum trebuie să construiești relațiile, să educi copiii și altele.

Nadejda Hramova: Totuși, Părinte, foarte des divorțurile au loc din cauze minore: reproșuri reciproce, lipsă de comunicare, grosolănie, vorbe usturătoare, lipsă de atenție. Sunt distructive pentru căsnicie: lipsa de atenție, de delicatețe, de respect, atunci când soții nu sunt în stare să vadă lucrurile valoroase unul la altul. Foarte jignitoare este subaprecierea muncii soțului sau soției; zeflemeaua și familiaritatea în relații, mai devreme sau mai târziu, pot duce, la început, la răcirea relațiilor, iar apoi și la ruperea ireversibilă a lor. Nu înțeleg de ce suntem înclinați să ne purtăm cu respect numai cu alții, în special cu șefii. Oamenii tineri deseori nu înțeleg că greutățile și conflictele în familie sunt inevitabile – ele apar apriori din cauza faptului că niciunul dintre soți nu este perfect. Mai mult, soții tineri, de cele mai multe ori, nu sunt pregătiți să aibă copii; sunt din ce în ce mai multe familii în care soțiile nu vor să aibă copii. Infertilitatea și nașterea copiilor cu probleme sunt încercări pe care nu orice familie le suportă.

Lăsând la o parte subiectivitatea aparentă și chiar artificialitatea motivelor de divorț, deseori acestea nu sunt fără fundament: din păcate, tot mai des întâlnim familii în care viciul, (precum narcomania sau beția neînfrânată), este îndrăgit de unul dintre soți și el (ea) nu vrea să se schimbe. Celălalt, iar uneori întreaga familie, se scufundă în slujirea acestui viciu. Atunci, după părerea mea, căsnicia devine de nesalvat pentru celălalt soț și copii. Durere, încercări, jigniri, insulte și bătăi pot duce la impas. Desfacerea căsătoriei, sau cel puțin separarea, pot ajuta uneori la „trezirea” căsniciei!

Părintele Pavel Humerov: În cazul în care soțul bețiv amenință soția sau copiii cu toporul, divorțul este inevitabil: avem de-a face cu punerea în pericol a vieții. Dar dacă vrei să găsești motiv de divorț poți să vezi în fiecare al doilea soț un alcoolic! Trebuie să te rogi pentru soți, să-i ajuți să se îndrepte, să-și învingă patimile, trebuie să găsești motivele pentru care el bea.

Nadejda Hramova: Pentru oricare om, divorțul este întotdeauna o tragedie în toate sensurile. Dacă se întâmplă la tinerețe, tragedia constă, înainte de toate, în pierderea principială a încrederii în celălalt, în însăși posibilitatea existenței iubirii între oameni – pentru tot restul vieții în suflet rămâne cicatricea neliniștii, neîncrederii, uneori chiar a înrăirii. A doua căsnicie, de regulă, este însoțită de suspiciune, pretenții, reproșuri, întrucât aceasta include, într-o măsură însemnată, teamă și neîncredere în următorul soț (soție). Dacă divorțul are loc la vârstă medie sau înaintată, acest lucru constituie o tragedie și mai mare, în special pentru soție, și chiar pentru soț, chiar dacă el are o constituție psiho-fizică mai puțin reactivă, își pierde adesea puterea de creație și viața lui devine schematică.

Părintele Pavel Humerov: Un psihoterapeut care lucrează într-un centru de criză din Peterburg, unde vin oameni după întâmplări grele: avarii, catastrofe ș.a., mi-a povestit că cea mai mare parte a pacienților este formată din femei trecute prin divorț, care lasă urme în viața lor. Divorțul este un mare șoc nervos, o tragedie.

Divorțul este o situație foarte individuală, în care trebuie să gândești mult să te sfătuiești cu preotul și cu specialiștii. Nu trebuie să iei hotărâri pripite. Însuși Dumnezeu ne spune: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter”(Mt.5:32). Este cumplit când se întâmplă infidelitatea și trădarea dar, de regulă, oamenii, fără să-și dea seama, crează condițiile favorizante pentru aceasta. Eu m-am convins de acest lucru în practică: când vine la mine o persoană cu astfel de probleme și începem să derulăm firul evenimentelor înapoi, rezultă că s-au făcut multe greșeli de către ambele părți implicate. De fapt, nu poți să redai pe soție (soț) familiei, dacă nu vezi și nu conștientizezi propriile greșeli din relațiile familiale! Chiar și divorțul nu înseamnă totdeauna moartea căsniciei. S-a întâmplat ca oamenii, reevaluându-se reciproc, înțelegând, iertând și iubindu-se din nou după divorț, s-au împăcat și trăiesc chiar mai bine decât înainte de divorț.

Nadejda Humerova: Femeia modernă s-a dezobișnuit să-și mai mângâie bărbatul, iar bărbatul – să-și susțină soția. Acest lucru nu ajută relațiilor să crească într-o construcție familială unitară! Trebuie să ne aducem mereu aminte de relațiile pline de respect reciproc: nu este nimic mai de preț pentru soț decât soția, iar pentru soție – soțul; aceștia sunt cei mai apropiați oameni, care se pot susține unul pe altul ca nimeni alții, dar se și pot răni cu aceeași forță! Și în această privință nu există sarcină mai mare decât să înveți oamenii să trăiască împreună!

Farida Savyeleva: Există oare reguli de comportament ale soților între ei, care să asigure o căsnicie fericită și stabilă?

Nadejda Hramova: Înainte de toate este cunoscută, de când lumea și pământul, tradiția întâlnirii și despărțirii de fiecare zi a soţilor; cel care pleacă din casă nu îl lasă pe celălalt fără atenție, fără sărut, fără a discuta ce vor face seara, unde și pentru cât timp pleacă de acasă ș.a.m.d. În felul acesta se ia în considerare distanța fizică și spirituală, care trebuie acoperită de rugăciuni pentru celălalt. Rămas bun în pragul ușii înseamnă și „iartă-mă”: e ca și cum noi recunoaștem imperfecțiunea noastră, cerem iertare pentru toate greșelile noastre; și cel mai important lucru este susținerea unității noastre. Dacă soția întreabă unde și pentru cât timp pleacă soțul, asta nu înseamnă că-l controlează; ea vrea să fie întotdeauna cu mintea alături de soțul ei!

Părintele Pavel Humerov: Ar fi foarte bine dacă soții ar introduce în relațiile lor aceste reguli – acestea ar uni familia. De exemplu, când plec de acasă cu treburi, soția adună copiii și le spune: „Ne luăm rămas bun de la tata și binecuvântare”. Când vin acasă, mă întâmpină toți și mă salută. Acesta este meritul soției mele.

Nadejda Hramova: Mai este o tradiție minunată, care ar trebui să reînvie în familie – este servitul mesei cu toată familia, măcar seara! Acest lucru ajută, de asemenea, la menținerea unității soților și familiei.

Părintele Pavel Humerov: Că veni vorba, scriitorul din secolul al XVI-lea, protopopul Silvester, un om strălucit și cult, în lucrarea sa „Construcția casei” scrie: „Nu se cuvine ca soții să servească micul dejun separat, doar dacă este vreunul bolnav; trebuie să bei și să mănânci la vremea potrivită!”. Trapeza – este momentul când familia se adună laolaltă și poate să comunice și să dezbată problemele curente. Tot în această lucrare, în altă parte, se spune: „Stăpânul casei trebuie să se sfătuiască în toate problemele casei cu nevasta”.

Nadejda Hramova: Încă un lucru foarte important: împreună-discutarea problemelor părintești. Este adevărat că pentru acest lucru este importantă găsirea timpului potrivit; nu este indicat să-ți verși problemele zilei din prag asupra soțului întors obosit de la muncă!

Părintele Pavel Humerov: Este foarte important să ne amintim că discutarea problemelor familiale cu soțul trebuie făcută atunci când există relații prietenoase, când el este dispus pentru asta, - astfel cuvintele vor fi recepționate incorect. De fapt, cum se întâmplă? Soţii tac şi rabdă mult timp şi încep să vorbească despre problemele serioase atunci când ele „au dat în clocot”. Şi, bineînţeles, nu iese nimic bun din asta. Totul se petrece pe un ton ridicat, se percepe ca pe o jignire personală şi se termină cu ceartă. Pentru că vorbele noastre să fie percepute mai bine şi să nu jignească, trebuie să ne amintim că există o astfel de noţiune precum „eu - comunicare”, adică nu trebuie să-i vorbim celuilalt: „Tu trebuie să faci lecţiile cu copilul, pentru că eu mă lupt cu cei trei copii” sau „Pentru tine trebuie să fie curat, totul pregătit!” ş.a.m.d., ci „M-aş bucura, dacă...”, „Te rog ...”, „Aş vrea ...”, „Mă îngrijorează faptul că...”. Trebuie să exprimi dorinţele tale fără pretenţii, nu într-un mod categoric, fără să jigneşti pe cineva. Credeţi-mă, acest lucru acţionează mult mai eficient decât să faci observaţie de zeci de ori cu reproş şi iritare. Trebuie ca celălalt să aibă disponibilitate, - nu trebuie să insişti cu reproş asupra celuilalt soţ, deşi este şi obligaţia lui familială, şi, bineînţeles, nu trebuie să uiţi să mulţumeşti pentru ceea ce s-a făcut, fie şi pentru cel mai simplu şi obişnuit lucru, pentru că fericirea, bucuria familială este formată din momente şi cuvinte frumoase, plăcute.

Nadejda Hramova: Este necesar să îndepărtăm micile contradicţii la timp, să le discutăm, să nu le acumulăm, să nu le lăsăm pentru mai târziu. Este important să înţelegem că perceperea masculină şi feminină a problemelor este diferită. Desigur, măiestria vine cu anii, nu de la sine; fără efort nu obţii nimic – trebuie să te străduieşti!

Părintele Pavel Humerov: Când am fost îndrăgostiţi, de dragul persoanei iubite eram în stare de orice, ne spuneam unul altuia cuvinte plăcute, ne făceam cadouri, ne acordăm multă atenţie şi timp unul altuia. Cine ne împiedică să facem acelaşi lucru acum, în viaţa de familie? Oare înainte de căsnicie noi am aşteptat unul de la altul mustrări, asprime, reproşuri? Nu, am aşteptat bucuria pe care am simţit-o în perioada îndrăgostirii, la un nivel şi mai înalt. Astfel: „hai să ne spunem unul altuia complimente, toate acestea fiind momente fericite ale iubirii”. Vă amintiţi melodia Akudzhavei?

Este important să nu uităm că ne-am căsătorit ca să ne slujim unul pe altul, să aducem bucurie unui om şi să primim noi înşine bucurie de la viaţa de familie. Trebuie să înveţi să obţii bucurie nu pentru că cineva ţi-a făcut ceva, ci pentru ce faci tu de dragul celuilalt! Când înveţi să faci acest lucru, trăieşti o bucurie care nu se compară cu nimic şi nu vei mai avea nevoie de nimic: nici de cadouri, nici de laude şi, de fapt, acest lucru este împlinirea poruncii lui Dumnezeu conform căreia, slujind aproapele, pe El Îl slujeşti. De ce Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru Adam? Adam era în rai, Dumnezeu s-a îngrijit de el, l-a hrănit, a comunicat direct cu el. De ce nu e bine omului să fie singur? De ce avea nevoie de femeie? Putea să trăiască singur, să comunice cu Dumnezeu. Ce i-ar fi trebuit mai mult?! Nu, Dumnezeu îi dă lui Adam femeie pentru că omul singur se transformă în egoist, începe să trăiască numai pentru el – adică se transformă în consumator. Când ai alături pe cineva, slujindu-l Îl slujim pe Dumnezeu, Căruia nu-i trebuie nimic de la noi, decât inimă curată şi smerită! Dumnezeu aşteaptă exprimarea iubirii noastre către El, prin iubirea aproapelui – soţia/soţul, copii, mama, tata ... Este important să păstrezi priceperea de a dărui bucurie şi în perioadele dificile ale vieţii familiale, care apar după perioada de „bomboane şi flori”. Este foarte bine să începi fiecare dimineaţă cu rugăciunea: „Doamne, ajută-mă să-i ofer acestei persoane mai multă bucurie şi să-l necăjesc cât mai puţin”. Acest lucru umple de sens şi fericire viaţa ta şi viaţa celor apropiaţi!

Foarte mulţi soţi nu trăiesc în familie o viaţă plină, fericită, ci trăiesc în lentoare, plutesc pe firul vieţii sau aşteaptă ceva. Îmi amintesc că într-un film din zilele noastre, eroul, milionar, spune cu amărăciune: „Eu cu soţia nu am trăit, ci tot timpul am aşteptat ceva. La început am aşteptat să strângem bani pentru apartament, apoi pentru maşină, apoi am aşteptat să se nască copilul: primii cinci ani nu am avut copii; după aceea am aşteptat să crească fata. Poate că n-ar fi trebuit să aşteptăm, ci să trăim?” Adică să primeşti bucurie în fiecare zi a vieţii familiale.

Nadejda Hramova: Principala condiţie de unire a soţului şi soţiei – este „un singur trup şi un singur suflet!” Sunt cunoscute cazurile când, odată cu dobândirea de bogăţii şi lux, apare deteriorarea vieţii familiale, iar atât timp cât soţii înfruntă împreună greutăţile, au relaţii bune, sănătoase.

Părintele Pavel Humerov: Dacă omul nu are bucurie altruistă de la ceea ce dăruieşte celuilalt, mai devreme sau mai târziu începe să calculeze: tu mie, eu ţie. Iar apoi sunt inevitabile resentimentele şi nemulţumirea faţă de viaţa de familie şi faţă de jumătatea sa.

Farida Savyeleva: Ce poţi să le spui celor care se gândesc deja la divorţ?

Nadejda Hramova: Căutarea celui mai bun partener în viaţă, pentru care este trădat soţul, duce la un singur rezultat: pierderea de sine. În timpurile noastre, familia (una şi pentru toată viaţa), este o aducere-aminte permanentă despre Domnul nostru Iisus Hristos, Care chemându-ne la desăvârşire, ne-a vorbit de monogamie ca ideal. În cazul în care situaţia nu este împovărată cu problemele incompatibile cu viaţa, atunci căsnicia poate fi oricând salvată. Eu le-aş spune: „Despărţindu-vă, viaţa voastră nu devine mai bună. Nu trebuie să gândeşti că a doua încercare va fi mai reuşită. Asta pentru că, dacă tu nu ţi-ai rezolvat problemele încercărilor tale din prima căsătorie, te vei întâlni obligatoriu cu ele şi în a doua, dar mult mai amplificate! Dacă te-au adus în situaţia să te gândeşti la divorţ, ţine minte că acesta nu este finalul, ci o dificultate trecătoare, pe care poţi şi trebuie s-o înlături!”

Părintele Pavel Humerov: Pe cei care sunt în pragul despărţirii, i-aş sfătui să caute explicaţia faptului cum au ajuns în acest punct critic, să conştientizeze greşeala, în primul rând a lor, pentru că numai aşa poţi să ieşi din acest punct al neînţelegerii şi vrăjmăşiei unuia faţă de celălalt. În viaţa de familie, ca şi în cea duhovnicească, nu merge totul strună. Din timp în timp, noi mergem „când pe munte, când sub munte”. Cel mai important lucru este să nu ducem situaţia la limită, să nu luăm hotărâri negândite, pripite, să nu gândim că s-a terminat totul – că este sfârşitul vieţii. Astfel de gânduri, mai devreme sau mai târziu, le vin în minte aproape tuturor soţilor. Şi trebuie să ştiţi că aceasta este o ispită diavolească. Te desparţi – vei regreta amarnic acest lucru, iar apoi înţelegi că nu au fost motive temeinice pentru divorţ. Într-o căsnicie, certurile, neînţelegerile sunt inevitabile, dar trebuie să-ţi aduci aminte că mânia poate fi învinsă. Este necesar să renunţi la mânie, gelozie care sunt sfătuitori foarte răi. Trebuie să te linişteşti. Trebuie să mergi la specialişti, întrucât starea de dinainte de divorţ este ca o boală, care trebuie tratată! Nu trece nimic de la sine. Ne ajută mult amintirile de la începutul căsniciei. Ce, au trecut 15 ani şi tot timpul a fost groaznic şi rău?! Aleksander Prohanov are o povestire: „Rochia înflorată”. Soţul este părăsit de soţie. Acest soţ schimba permanent locul de muncă: fie fora sonde, fie construia conducte de petrol, fie lucra ca şofer pe camion, fie lucra ca pescar. Permanent, el şi soţia lui se mutau dintr-un loc în altul prin ţară, fără să aibă casa lor, confort casnic, fără să aibă copii. În final, soţia pleacă. Ea îşi doreşte o fericire simplă, o casă a ei, o familie adevărată. La început soţul părăsit nu suferă foarte mult. „N-are decât să plece! Mai sunt şi alte femei...”. Dar, după un timp, el începe să-şi aducă aminte acele vremuri când ei erau tineri, frumoşi şi fericiţi, se iubeau unul pe altul şi se bucurau de viaţă. El îşi aminteşte necazurile şi bucuriile pe care le-au trăit împreună. Îşi aminteşte cum, odată, i-a dăruit soţiei o rochie înflorată, în care ea arăta foarte frumoasă. El găseşte această rochie, deja veche şi ruptă, şi conştientizează destul de clar: tot ce a făcut el toţi aceşti ani – munca sa, căutările şi năzuinţele – totul a fost pentru soţie şi împreună cu ea; fără ea totul este lipsit de sens. Se hotărăşte s-o caute, indiferent ce s-ar întâmpla, pentru că fără ea, el nu mai are viaţă.

Dacă tu nu poţi să schimbi situaţia, să găseşti acum rezolvare, nu te grăbi să acţionezi fără să gândeşti – lasă-L pe Dumnezeu şi timpul să acţioneze şi Dumnezeu te pune în condiţii noi, care să-ţi arate drumul.

În orice caz, străduiţi-vă să amânaţi divorţul: acesta este o tragedie pentru tine, pentru soţul/soţia ta, pentru copii tăi – absolut pentru toţi! Viaţa copiilor devine cu totul alta şi ei îşi vor construi propria familie, ţinând cont de tragedia trăită.

Soţii se ceartă, se împacă, dar de ce nu se gândesc la copii, cu ce sunt ei vinovaţi?! Este ca şi cum ei şi-ar lua ostatic o fiinţă absolut nevinovată, lipsită de apărare – copilul.

În concluzie vreau să vă împărtăşesc alte câteva reguli pe care le folosesc, inclusiv în propria-mi viaţă de familie.

Fericitul Augustin ne spune: „Familia este rămăşiţa raiului pe pământ”. Omul îşi întemeiază familia pentru fericire şi raiul în familia sa îl construieşte cu propriile forţe. În fiecare zi trebuie să dăruiască bucurie celor apropiaţi: să spui vorbe frumoase, să lauzi, să mulţumeşti, să ajuţi, să ierţi. În cursul zilei trebuie să ocoleşti cu orice preţ cuvintele rele, răceala, neatenţia, jignirea, observaţiile lipsite de conţinut, iritarea şi mânia. O altă regulă, la fel de importantă, este priceperea de a vedea în cei apropiaţi şi în viaţa voastră familială, cât se poate de mult, părţile bune, pe care să le apreciaţi şi să nu vă străduiţi să faceţi totul numai după mintea şi vrerea voastră. De asemenea trebuie să ştiţi să iertaţi defectele celor apropiaţi şi să nu faceţi din ele o tragedie. Şi ultima regulă: să rezolvaţi în comun problemele familiale. Familia este un singur organism, care trăieşte o singură viaţă, în care toţi membrii se ajută unul pe altul.

Şi încă un sfat celor care au de gând să se căsătorească: în căsnicie trebuie să intri cu gândul că aceasta este pentru totdeauna, iar pe cel ales să-l percepi ca pe trimisul Domnului, inclusiv pentru îndreptarea propriilor tale defecte.

[1] Căsătoria nu este motiv pentru divorţ,  Viţa de vie, 2013. Nr.6 (56) nov – dec. p.5-11

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducerea: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com