Pretutindeni se poate sfinţi cineva / Sensul vieţii

Este un mare meşteşug să izbândiţi sfinţirea sufletului vostru. Pretutindeni se poate sfinţi cineva. În munca voastră, oricare ar fi ea, puteţi să deveniţi sfinţi. Prin blândeţe, răbdare şi iubire. Să puneţi în fiecare zi un început nou, o nouă dispoziţie, cu înflăcărare şi iubire, rugăciune şi tăcere. Nu să aveţi nelinişti şi să vă doară pieptul.

Se întâmplă, de pildă, să vi se rânduiască o muncă în plus faţă de datoriile voastre. Nu-i bine să vă mâniaţi şi să vă împotriviţi. Aceste tulburări aduc rău în om. Să le socotiţi pe toate prilejuri de sfinţire. Şi încă ceva. Există şi un alt câştig: încredinţându-vi-se multă treabă, învăţaţi modul cum se face întreaga muncă, slujiţi la mai multe ascultări, deveniţi mai responsabili. Primiţi cunoştinţe care mai târziu s-ar putea să vă folosească. Dacă vi se încredinţează treburi mai presus de puterile voastre, puteţi să spuneţi, totuşi – cu nobleţe, fireşte: „Iertaţi-mă, nu voi putea face această treabă”. Dar, puteţi şi să nu spuneţi, şi să vă iasă bine toată această osteneală. […]

Să munciţi cu trezvie, simplu, lin, fără frământare, cu bucurie şi veselie, cu bună dispoziţie. Atunci vine dumnezeiescul har.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 243-244)

Sursa: Doxologia

A trăi în Hristos sau despre viaţa cu sens / Sensul vieţii

foto: ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ ΚΩΤΣΟΥ (OrthPhoto)

de pr. Georgian Păunoiu, Ziarul Lumina

Urmând calea spre Hristos, totdeauna ne alegem povăţuitori, călăuze. De ce? Pentru a ne folosi de experienţa lor şi a-i face mijlocitorii noştri înaintea Domnului. Pentru cel care L-a întâlnit pe Hristos, rugăciunea şi toate formele ascezei nu sunt limitări, nici măcar datorii, ci şanse şi deschideri prin care viaţa ajunge la el şi îi dă ceea ce lumea întreagă nu îi poate oferi: veşnicia în comuniunea iubirii lui Dumnezeu. Această însufleţire este rodul harului care lucrează în om, îl reînnoieşte şi îl eliberează de falsele imagini despre Dumnezeu şi lume. Acelaşi Duh Sfânt este prezent în viaţa Bisericii, la care toţi suntem chemaţi. Păşim pragul bisericii nu pentru că ne-au convins nişte argumente raţionale, ci pentru că acolo ne regăsim copleşiţi de iubire, cunoscând dăruirea de sine. Stând înaintea sfântului altar, ne lăsăm sufletul pecetluit de cuvântul lui Dumnezeu, care vine din Scripturi. Devenim astfel „făptură nouă“, după expresia paulină, care nu are nicidecum sens metaforic, ci unul real: „Dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.“ (II Corinteni 5, 17). Sufletele cernite încep să se bucure, negura patimilor se împrăştie, iar obscuritatea gândurilor lasă loc limpezimii şi liniştirii.

Descoperim adâncimea vieţii duhovniceşti numai participând prin rugăciune la această negrăită experienţă. Taina participării nu a fost vreodată vestită de pe acoperişuri, fiind vorba de o viaţă întru smerenie şi de o luptă continuă. Întotdeauna viaţa în Hristos s-a împărtăşit de la inimă la inimă, de la sufletul care L-a descoperit pe Dumnezeu la sufletul care însetează după El. Să redeschidem o pagină a Filocaliei. „Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim (Cavsocalivitul) şi stând de vorbă cu el, între altele îi spuse şi aceasta: «Te rog, cinstite părinte, să-mi spui: Ţii rugăciunea minţii?». Iar acela zâmbi puţin şi zise: «Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut cu mine. Eu, din tinereţea mea, am avut multă credinţă în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, şi am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minţii. Într-una dintre zile, mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăşi cu multă şi nemăsurată căldură a inimii mele. Şi acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simţit în pieptul meu o căldură şi o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi îndulcea şi aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea şi mintea mea să se îndulcească de pomenirea lui Iisus al meu şi a Născătoarei de Dumnezeu şi să fie totdeauna cu pomenirea lor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă!».“

Cu toţii căutăm azi siguranţa, însă una după logica orizontală a acestei lumi. Vieţuind în Hristos, după cuvântul Lui, ajungem să înţelegem Cine poate dărui adevărata statornicie, mai presus de scurgerea timpului şi de orice schimbare în teatrul lumii.

Ne împărtăşim de această experienţă şi o cultivăm, făcând să rodească prin iubire arătată celor din jur, după cuvântul Domnului, pe care iară şi iară îl primim: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.“ (Ioan 13, 35)

Căutând pe Dumnezeu, omul nu este singur, căci Dumnezeu Însuşi caută cu el prilej de întâlnire şi de comuniune. Cuviosul Siluan a mărturisit neîncetat că iubirea lui Dumnezeu îl învaţă pe om să trăiască, dându-i măsura înţelegerii, a răbdării şi a rugăciunii pentru întreaga lume: „Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv, încât noi nu putem să înţelegem sau să ne închipuim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire“. La umbra cuvintelor Sfântului Siluan, simţi că el a citit Scripturile şi Filocalia nu pentru a cunoaşte mai multe, ci pentru a trăi după voia Domnului. Taina urcuşului duhovnicesc stă în conlucrarea harului dumnezeiesc cu voinţa liberă a omului, aşa cum ne arată şi icoana Învierii Domnului: Hristos Cel înviat Se pogoară la iad pentru a scoate neamul omenesc din robia morţii, iar Adam îşi tinde mâinile sale pentru ca Domnul să-l izbăvească. Lucrarea harului aduce pace şi iubire pentru toţi. De aceea, se cuvine „să păstrăm harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine; după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului“. Harul - ne încredinţează Cuviosul Siluan - nu se poate sălăşlui decât în omul smerit, căci „mândria nu lasă sufletul să apuce pe calea credinţei“, iar „sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh.“ O călăuză bună este aceea care, firesc, te conduce spre locul făgăduit.

O astfel de călăuză ne-a lăsat însă un scurt, dar fulgerător testament:

„Dacă nu este iubire, totul este un chin! De aceea, păziţi iubirea, nu o pierdeţi!“ (Cuviosul Siluan Athonitul)

Cuviosul Paisie Aghioritul - Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă / Sensul vieții (I)

Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide, deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici porneşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gânduri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broască, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II - "Trezire Duhovnicească"

Providenţă sau destin? / Sensul vieţii

Participarea lui Dumnezeu la viaţa noastră personală o numim Providenţă. Această Providenţă nu este ca destinul păgân: în momentele cruciale, noi ne hotărâm într-adevăr pentru un curs sau altul al faptelor noastre. Atunci când ne confruntăm cu posibilităţi diferite, alegerea nostră trebuie să fie condiţionată de scopul final pe care îl avem în vedere: Împărăţia Tatălui. Dar mult prea adeseori suntem influenţaţi de alte consideraţii vremelnice şi întoarcem spatele adevăratei căi oferite nouă de Dumnezeu, îndreptându-ne spre piste false care nu ne vor conduce la zorii nădăjduiţi. În orice caz, orice am alege, suferinţa e inevitabilă. Dar atunci când optăm pentru calea lui Dumnezeu, jertfa noastră ne face asemenea lui Hristos. ,,Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, 2001, p.84)

Sursa: Doxologia

Sensul vieţii creştinului / Sensul vieţii

foto: o.Serafim Telep (OrthPhoto)

de Nicuşor Deciu

De multe ori am auzit spunându-se: Ce trebuie să caute omul? „Mântuirea“ se răspunde, sau „ Împărăţia lui Dumnezeu“. Acest răspuns general care, deşi este corect, este incomplet, îmi aminteşte de un dialog prezentat în Filocalie (vol. I) şi prilejuit de un pelerinaj al Sfântului Ioan Casian şi al Sfântului Gherman, plecaţi în pustia Sketică pentru folos şi sfaturi duhovniceşti. Ajungând ei la avva Moise Etiopianul, acesta îi întreabă: „Care este scopul vostru şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte de a veni aici? “ Răspunsul a fost simplu şi hotărât: „Pentru Împărăţia cerurilor“. Iar Ava Moise a zis: „Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul de la care, nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia cerurilor? În privinţa aceasta n-aţi răspuns“. Iar după ce au mărturisit că nu ştiu, le-a răspuns Bătrânul: „Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului“.

Iată că prin răspunsul avvei se atrage atenţia că obiectivul Împărăţiei nu poate fi atins într-o manieră abstractă sau declarativă, ci are nişte semne încă în viaţa de aici. Curăţia inimii este semnul nostru interior, pe care avându-l, primim mărturie că ne aflăm pe calea cea bună. Raportarea la lucrurile lumii trebuie să aibă, aşadar, totdeauna o legătură directă cu această curăţie a inimii noastre. Să urmărim a ne păstra conştiinţa curată faţă de gândurile, lucrurile, faptele, evenimentele, persoanele pe care le întâlnim pe parcursul fiecărei zile, întrucât toate se află într-o legătură nevăzută, dar directă, cu amintita curăţie a inimii. La rândul ei curăţia inimii pregăteşte locul sălăşluirii harului Duhului Sfânt în suflet. De aceea poate că nu întâmplător Sfântul Serafim de Sarov spunea că sensul vieţii noastre este dobândirea Duhului Sfânt. Şi putem observa că aici nu este nicidecum menţionat un alt scop al creştinului decât cel enunţat de Avva Moise, ci este vorba de un alt semn care ne arată, mai desăvârşit, dacă ne aflăm pe calea ce duce negreşelnic în Împărăţie.

În acest sens creştinul ar trebui să-şi amintească din timp în timp, ca o formă de asceză, scopul pentru care am îmbrăţişat viaţa creştinească şi ce presupune starea de mădular viu al Bisericii, altfel haosul lucrurilor lumii va întuneca perspectiva clară a sensului, aşa cum iarăşi lămureşte Avva Moise:

„Pentru aceasta pe toate le nesocotim; şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întuneric şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi... Când deci pentru lucruri de nimica arătăm acea mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem nici un folos de la lepădarea de lume“.

Sursa: Ziarul Lumina

Până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul / Sensul vieţii

foto: Oldbeliever (OrthPhoto)

 Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Sfânta Scriptură spune: «În orice neam, cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El» (Fapte 10, 35).

Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Domnului. Vedem Îngerul Domnului înfăţişându-se, la vremea rugăciunii, lui Cornelie, sutaşul cel drept şi cu frica lui Dumnezeu, şi grăindu-i: «Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale». Astfel, Domnul întrebuinţează toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, aduce în inimile noastre împărăţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea spre câştigarea binecuvântărilor vieţii ce va veni.

Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Ziditorul dăruieşte mijloacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6, 1). Stă în puterea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea, Domnul a spus iudeilor: «Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră» (Ioan 9, 41). Dacă un om precum Cornelie este plăcut în faţa Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos.

Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor.

Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bună pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lumea ce va veni, dar şi în această viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: «Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură» (Ioan 3, 34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.“

(Sf. Serafim de Sarov, Despre dobândirea Duhului Sfânt)

Sursa: Ziarul Lumina

Niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni / Sensul vieţii

foto: Selimir Vagic (OrthPhoto)

„Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni. Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns! Cu Dumnezeu niciodată să nu vă purtaţi la întâmplare. Ci întotdeauna cu mare evlavie. El nu are nevoie nici de metaniile noastre, nici de rugăciunile noastre lungi. Un strigăt din inimă scurt şi puternic, iată ce este de folos! Iar aceasta se poate face din mers! Prin urmare, puteţi să vă rugaţi neîncetat. De aceasta să vă îngrijiţi şi în această direcţie să îndreptaţi tot ce faceţi.

Sfântul Epifanie a fost întrebat: «Cum să împărţim timpul?» Timpul?! Pentru rugăciune nu există un timp aparte: ea trebuie săvârşită tot timpul, în tot ceasul şi în orice clipă. Sfântul Vasile cel Mare a fost întrebat: «Ce înseamnă a ne ruga neîncetat?». Iar el a răspuns: «Să ai în inimă starea de rugăciune şi te vei ruga neîncetat. Cu mâinile să lucrezi, iar mintea să o înalţi la Dumnezeu». Apostolii au înconjurat tot pământul şi câte osteneli au săvârşit?! Dar în acelaşi timp s-au rugat neîncetat. Şi porunca aceasta ei au scris-o. Duhul credinţei, al nădejdii şi al lăsării în voia lui Dumnezeu, iată ce trebuie să aprindem în inimă.“

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumeniţa, p. 38-39)

Sursa: Ziarul Lumina

Omul se teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens / Sensul vieţii

foto: Irinel Cirlanaru (OrthPhoto)

Preot Istrati Marian Daniel:

Marele fizician italian Marconi spunea: „Ştiinţa, singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existenţei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte”.

De fapt omul se teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde). Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)...

Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreba: „Unde doriţi să mergeţi?” Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!” Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog mult să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!” Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!” Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!”

Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge: sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul constă în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu.

Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi la oameni le întâlnim doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet - învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca Împărat - biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu, împăcând prin jertfă pe Dumnezeu cu omul. Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte obişnuit, împăcare, mântuire. Petre Ţuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce nu ştie unde”.

Fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt / Sensul vieţii

foto: Cuvantul Ortodox

Sfântul Serafim de Sarov:

„Desigur, fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ne dă acest har în mod deosebit, pentru că întotdeauna este la îndemână, ca o unealtă de dobândire a harului Duhului Sfânt. De pildă, ai vrea să mergi la biserică, dar nu afli nici o biserică sau slujba s-a terminat; ai vrea să dai de pomană unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce să îi dai; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să o faci din pricina firii tale sau din pricina tăriei vicleniilor vrăjmaşului, cărora nu te poţi împotrivi datorită slăbiciunii tale omeneşti; ai dori să faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai tăria sau îţi lipseşte prilejul. Acestea, cu siguranţă nu se aplica rugăciunii. Rugăciunea este la îndemâna oricui, bogat ori sărac, nobil ori umil, puternic ori slab, sănătos ori bolnav, drept ori păcătos."

"Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoieşti a crede că este o mare bucurie să vorbeşti cu sărmanul Serafim, socotind poate că nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Însuşi Domnul, obârşia fără de cădere a fiecărei binecuvântări, cereşti şi pământeşti? Într-adevăr, în rugăciune ni se îngăduie să vorbim cu El, cu Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru cel plin de har şi dătător de viaţă. Dar chiar şi aici, trebuie să ne rugăm numai până când Dumnezeu Duhul Sfânt se pogoară asupra noastră, cu harul Său ceresc, în măsura cunoscută de El. Şi când El binevoieşte să ne viziteze trebuie să ne oprim din rugăciune. Pentru ce ar trebui atunci să ne rugăm Lui, "Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre", când El deja a venit la noi să ne mântuiască, pe cei ce ne încredem Lui, şi Îl chemăm cu adevărat cu Numele Său cel sfânt, ca să-L putem primi cu smerenie şi dragoste pe Mângâietorul, în casa sufletelor noastre, flămânzind şi însetând după venirea Sa?

"Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pildă. Închipuiţi-vă că m-aţi chemat în vizită şi că, în urma acestei invitaţii, am venit să stăm de vorbă. Dar continuaţi să mă chemaţi, spunându-mi: "Intră, te rog! Hai intră!" Atunci eu voi fi silit a cugeta: "Care este problema lui? Este nebun?''

"Aşa, şi cu Domnul Dumnezeul nostru Sfântul Duh. De aceea se spune: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu; Înălţat voi fi între neamuri. Înălţat voi fi pe pământ" (Psalmul 45[46]:10). Adică voi apărea şi voi continua să apar tuturor celor care cred în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu ei precum am grăit odată către Adam în Rai, către Avraam şi Iacov şi alţi slujitori de-ai Mei, Moise şi Iov, şi cu cei asemenea lor.

"Mulţi spun că această tăcere se referă numai la problemele lumeşti; cu alte cuvinte, că în timpul rugăciunilor în care vorbeşti cu Dumnezeu trebuie "să fii liniştit" în ceea ce priveşte problemele lumeşti. Dar îţi voi spune, în numele Domnului, că nu este numai necesar să fii mort faţă de acestea la rugăciune, ci când prin puterea nemăsurată a credinţei şi a rugăciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt se îndură să ne viziteze, şi vine la noi în întregimea bunătăţii Sale nespuse, trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune.

"Sufletul vorbeşte în timpul rugăciunii, dar la pogorârea Duhului Sfânt trebuie să rămânem într-o tăcere desăvârşită, pentru a asculta limpede şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El se va milostivi atunci să ni le spună. Sunt trebuitoare atât trezvia deplină a sufletului şi a duhului, cât şi neprihănirea feciorelnică a trupului. Aceleaşi cerinţe au fost făcute la Muntele Horev, când israeliţilor li s-a spus că nici măcar să nu îşi atingă nevestele, vreme de trei zile, înainte de apariţia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Căci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, şi nimeni cu trupul sau duhul întinat nu poate intra în părtăşie cu Dânsul."

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_serafim_dobandirea_duhului.htm

Ce înseamnă dobândirea Duhului Sfânt / Sensul vieţii

foto: Cuvantul Ortodox

Sfântul Serafim de Sarov:

„Ştiţi ce înseamnă a dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfânt este asemenea. Ştiţi foarte bine ce înseamnă a dobândi în sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu.

Scopul oamenilor obişnuiţi este să adune sau să facă bani; cât pentru nobilime, se adăugă primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru serviciile aduse stăpânirii.

Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital, dar dătător de har şi veşnic, şi se obţine pe căi foarte asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social şi temporal. Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieşte viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ, o numeşte negoţ. El spune tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi veni" ( Luca 19: 13), "răscumpărând fiecare ocazie, căci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16).

Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tău fă astfel încât să primeşti binecuvântările cereşti, prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos, ce pogoară harul Preasfântului Duh asupra noastră."

Sursă: Manastirea Saraca

Postul, sensul şi desăvârşirea / Sensul vieţii

 

foto: Александр Хромеев (OrthPhoto)

„Iubirea romantică“ a devenit în zilele noastre unul dintre izvoarele principale prin care căutăm să ne alimentăm dorul nostru de sens, de desăvârşire. A devenit atât de încetăţenită această abordare, încât avem credinţa că ea este cea care ar trebui să stea la baza vieţii noastre de cuplu, la baza căsătoriei şi mai ales credem că este semnul unei căsnicii sănătoase, chiar după ani de convieţuire, şi spre asta tindem în visele noastre de viaţă fericită.

De la agape la iubirea hollywoodiană

În cartea sa, „We: Understanding the psychology of romantic love“, psihologul Robert A. Johnson atrage atenţia că dragostea romantică nu este doar o formă a dragostei, ea este un întreg pachet psihologic, o combinaţie de credinţe, idealuri, atitudini şi aşteptări. Aceste componente uneori contradictorii coexistă în mintea noastră inconştientă şi ne domină reacţiile şi comportamentele, fără ca noi să fim conştienţi de ele. Ea nu înseamnă numai a iubi pe cineva, ci şi a fi îndrăgostit. Johnson spune: „Când suntem îndrăgostiţi, credem că am găsit sensul ultim al vieţii ascuns în celălalt. Simţim că suntem compleţi, în sfârşit, că am găsit părţile lipsă din fiinţa noastră. Viaţa pare deodată împlinită, capătă o anume intensitate, ce ne ridică deasupra existenţei obişnuite. Pentru noi, acestea sunt semne sigure ale «iubirii adevărate». Pachetul acesta psihologic include şi o dorinţă inconştientă ca partenerul să ne ofere întotdeauna acest sentiment de intensitate şi extaz“. Dar, deşi încărcăm dragostea cu astfel de aşteptări, la o privire mai onestă am putea vedea că totuşi această abordare a iubirii romantice are neajunsurile ei, pentru că, spune autorul amintit, „în ciuda extazului pe care-l trăim atunci când suntem îndrăgostiţi, trăim în acelaşi timp profunde stări de singurătate, înstrăinare şi frustrare, aduse de inabilitatea noastră de a trăi o iubire ingenuă şi o relaţie asumată. De obicei, îl învinovăţim pe celălalt pentru căderea noastră. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care avem nevoie să ne schimbăm propria abordare pe care o avem faţă de noi şi faţă de celălalt.“

Dar, spune acelaşi autor, dacă înţelegem rădăcinile dragostei romantice, vom putea face din ea o cale spre autocunoaştere şi spre adevăratul sens al vieţii“. Aflăm astfel că, deşi a fost cunoscută dintotdeauna ca realitate, totuşi abia începând cu Evul Mediu ea s-a extins ca fenomen de masă. În antichitate, ca un corespondent al iubirii romantice era expresia dragostei dumnezeieşti şi era exprimată doar în simboluri religioase (agape, la greci). Pornind de la aceasta, o vedem apărută în Evul Mediu la început ca mitul lui Tristan şi al Isoldei, apoi în poemele trubadurilor, având ca model cavalerul ce venera o femeie - muza lui, simbolul frumuseţii şi perfecţiunii spirituale - superior dorinţelor sexuale ori aspectelor materiale. Idealul de perfecţiune pe care îl vedea la ea îl motiva să-şi cultive nobleţea, spiritul, rafinamentul, îl conducea deci la creştere spirituală. La începuturile ei, iubirea aceasta nici nu avea componenta sexuală; dragostea romantică era o experienţă internalizată a extazului spiritual, nu era plăcere sexuală. Era tocmai „agape“, proiectat de la Dumnezeu la om.

Coborâtă până în contemporaneitate, în nivelul experienţelor obişnuite, şi împletită cu viaţa materială cu consecinţele şi grijile ei, dragostea romantică, deşi rămasă ca un ideal, şi-a pierdut calitatea ei spirituală. Deşi o vedem mai mult sau mai puţin vulgarizat în toate filmele hollywoodiene şi tânjim după acea puritate primordială, deşi încă ne motivează să devenim mai buni, tocmai prin „împlinirea“ ei imediată la nivel fizic o vedem pierzându-se în zare ca Fata Morgana.

Alimentându-ne iubirea din Izvorul de Viaţă

Revenind la spaţiul nostru ortodox, putem spune că suntem binecuvântaţi din această perspectivă. Mai întâi, pentru că avem Taina Cununiei, prin care Hristos Însuşi ne încununează spre o relaţie plină „cu mărire şi cu cinste“, care îi invită pe cei doi soţi să-şi fie coroană unul altuia în El, să-şi fie imbold de creştere duhovnicească.

Apoi, întrucât fiecare post e o invitaţie la primenirea sufletului şi reînnoirea dragostei. Îndepărtându-ne de plăcerile trupeşti care ne vin prin simţuri, noi ne deschidem să primim iubirea lui Dumnezeu, ne rafinăm percepţia şi calitatea iubirii noastre. Suntem chemaţi şi mai mult să ne alimentăm iubirea din Izvorul de Viaţă, Care este Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea ce se iveşte din unele lucruri e ca o candelă mică hrănită cu untdelemn, prin care se susţine lumina ei, sau ca un pârâu ce se naşte dintr-o ploaie, a cărui curgere încetează atunci când ploaia ce-l susţine se opreşte. Dar iubirea care are drept cauză pe Dumnezeu e ca un izvor ce ţâşneşte mereu şi a cărui curgere niciodată nu se opreşte (căci El singur este Izvorul iubirii) şi al cărui conţinut nu se va isprăvi niciodată.“

Postul este prilej de descoperire şi de trăire a acestei „iubiri romantice“ cu Dumnezeu, chiar dacă suntem căsătoriţi, este invitaţie de întoarcere de la pârâul puterilor noastre sufleteşti la bogăţia de trăire pe care o primim în Domnul. Ţinând rânduiala postului, suntem mai aproape de a-L vedea pe Dumnezeu ca veşnic Îndrăgostit de noi, pentru că, aşa cum spune părintele Alexander Schmemann, prin post ni se va „uşura inima, încât aceasta să se poată deschide către realităţile duhovniceşti, să cunoască tainica sete şi foame după comuniunea harică cu Dumnezeu“. Noi intrăm în post ca într-o „atmosferă“, „un climat“, pentru că „e mai întâi o stare a minţii, a sufletului, un duh care timp de şapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existenţă“.

Şi trecând prin această curăţire şi trăire a iubirii Lui, vom putea înţelege şi primi mai curat şi iubirea aproapelui şi vom vedea cum dragostea aceasta „romantică“, descărcată de conotaţiile postmoderne mai mult sau mai puţin realiste şi sănătoase, se reînnoieşte cu sensul ei originar şi va reînnoi toate relaţiile din viaţa noastră.

Sursă: Doxologia

Îndemnul la simplitate al lui Ernest Bernea / Sensul vieţii

 

foto: Pit Zsak (Orthphoto)

Simplitatea, ca stare morală, este o stare originară, legată de începutul fiinţei. De aceea, Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanenţei, vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea da o siguranţă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplităţii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizontului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentru că cel dintâi păstrează legătura directă cu viaţa, are totodată simţul realităţii aparenţe şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distanţele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfăţişări ale simplităţii înţelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de acei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

(Fragmente din cartea "Îndemn la simplitate", Editura Vremea, 2006).

Pr. Dumitru Stăniloae - Sensul vieţii

Petre Ţuţea: „Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” / Sensul vieţii

În "Ultima scrisoare către prieteni", Petre Ţuţea mărturisea: 

"Am fost totdeauna neliniştit, în lumea fenomenală în care am trăit, de întrebarea: De ce există această lume? Şi de ce nu se poate explica imposibilitatea gândirii de a formula lumea în mod exhaustiv? Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Absolutul religios creştin ne scoate din neliniştile infinitului şi nedeterminării, deoarece ideea de limită, trăită de un om în univers, nu poate fi depăşită decât religios. Ce dezgustător mi se pare înlocuirea ritualului mistic cu speculaţii aleatorii! În orice aulă se discută comod, util sau eronat, însă niciodată setea de definitiv nu poate fi satisfăcută. Mă opresc din avalanşa de gânduri la formula: a şti, la scară umană, poate fi folositor, dar în nici un caz mântuitor. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!".

"Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în artă. Şi când un filosof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului."

O poveste cu tâlc spusă de Părintele Paisie Aghioritul / Sensul vieţii

foto: Вячеслав Ильин (Orthphoto)

Părintele Paisie Aghioritul povesteşte: „Unei fetiţe de nouă ani i-a apărut o tumoare la ochi şi medicii i-au scos ochiul. La şcoală, copiii o luau în râs şi copila suferea. Tatăl ei a venit la colibă şi mi-a spus durerea lui. «Părinte, m-am gândit că dacă îi voi cumpăra fiicei mele tot ceea ce-mi cere, o voi ajuta, pentru că se va bucura şi va uita mâhnirea pricinuită de infirmitatea ei. Dar nu ştiu cum să procedez, deoarece mai am cinci copii mici, care o vor invidia pentru că nu înţeleg de ce fac aceasta».

«Ce înseamnă aceasta? îl întreb. Ceea ce vrei să faci este o mângâiere falsă, nu este o rezolvare. Dacă îi vei lua de pe acum orice lucru pe care îl cere, după câţiva ani îţi va cere să-i cumperi şi Mercedes. Şi cum o vei scoate la capăt? Apoi va afla că unii au avioane pe terasele caselor şi îţi va cere să-i iei şi un avion. Atunci ce vei face? Încearcă să-ţi ajuţi copilul să se bucure că are numai un ochi. Să simtă că este o muceniţă. Multor mucenici le-au fost scoşi ochii, li s-au tăiat urechile, nasul, şi lumea râdea de ei. Aceştia însă, cu toate că sufereau de durere şi de batjocura oamenilor, nu cedau şi răbdau neclintiţi mucenicia. Dacă copilul tău va înţelege şi va înfrunta cu doxologie invaliditatea sa, Dumnezeu îl va aşeza împreună cu mărturisitorii. Oare este un lucru mic să rânduiască Dumnezeu să-i scoată ochiul copilului în felul acesta, fără să-l doară, şi să-l aşeze împreună cu mărturisitorii? Şi pentru că fata nu are păcate de plătit va primi răsplata întreagă din această invaliditate».

Mi-a mulţumit sărmanul şi a plecat uşurat. Şi într-adevăr a ajutat-o pe copila sa să înţeleagă că invaliditatea ei este o binecuvântare a lui Dumnezeu şi pentru aceasta trebuie să-L slavoslovească. A crescut mare, a studiat filologia, iar acum lucrează ca profesoară şi se bucură mai mult decât alte fete care le au pe toate, dar se chinuiesc pentru că nu au înţeles sensul cel mai profund al vieţii“.

„Cine sunt eu?“, interogaţie fără sens, în afara lui Hristos / Sensul vieţii

foto: Игорь Годунов (Orthphoto)

de Dumitru Manolache, Ziarul Lumina

 

"Cine sunt eu?" Iată o întrebare existenţială care ni se înşurubă în creier la un moment dat al existenţei noastre când viaţa, ca o imensă roată, ne ameţeşte "mai abitir ca un agent de vânzări bine instruit", cum plastic se exprima cineva. Filosofie? Rătăcire? Compromis? Ce răspuns i se potriveşte acestei interogaţii necruţătoare din partea noastră, a celor aruncaţi în afara sensurilor, grămădiţi sub povara neputinţelor, dansatori bezmetici pe ringul hidos al propriilor limite?

Unii cred că întrebarea de mai sus ne chinuie existenţa din clipa în care facem un compromis. Aparent mic, la început, uriaş, ca un bulgăre de zăpadă ce ne striveşte pe măsură ce se rostogoleşte în timp şi în viaţă, plătit însutit cu suferinţe.

Alţii cred că viaţa este un fel de cămătar cu care este mai bine să nu avem de-a face, deoarece, pentru traiul comod şi searbăd pe care i-l cerem, se joacă cu visurile noastre gajate, cerându-ne socoteală exact în clipa în care credem că suntem fericiţi. Iar dobânda percepută pentru "liniştea" noastră ne va lovi exact în moalele fericirii, zguduindu-ne din temelii "prinţipiile", întorcându-ne la acelaşi "cârlig": "Cine sunt eu?"

Şi, atunci, ce e de făcut? Să lăsăm întrebarea în continuare fără răspuns, ca şi când nici nu ne-am fi pus-o? Să o ignorăm amăgindu-ne că fericirea se poate clădi şi în afara ei? Să trecem prin viaţă fără să ne punem, în general, întrebări?

Nu ne este dat să lămurim aceste dileme, în măsura în care renunţăm la repere sau le ignorăm, crezând, în disperata noastră rătăcire, că suntem centrul pământului. Că în jurul nostru "gravitează" totul. Şi nu ne referim la orice fel de repere, ci la cele sau la cel faţă de care ne putem, la un moment dat, raporta existenţa. De aceea, interogaţia "Cine sunt eu?", adresată responsabil şi onest, ne poate salva. Poate face minuni în viaţa noastră, iar răspunsul la această întrebare ne poate lămuri sensul existenţei. 

Secularizarea ne îndepărtează de îndumnezeire

"Nu-s decât un glas... dar am în spate o viaţă, o enormă experienţă, o imensă "bibliotecă"..., iar înainte... atâta credinţă cât şi viaţă veşnică, prin Iisus Hristos Domnul!", posta cineva pe un blog un răspuns la această întrebare, indicând, fără şovăire, reperul existenţial şi salvator despre care pomeneam mai sus: Iisus Hristos şi, prin El, veşnicia vieţii. 

Şi uite cum întrebarea se metamorfozează în răspuns, pentru că, identificându-te în adevărul propovăduit de Mântuitorul lumii, "Cine sunt eu" nu mai este întrebare, ci răspuns.

"În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de apocalipsă, de judecată, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permenentă în jurul problemei lui Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotărăşte "destinul" final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întregul destin ori soarta oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre de acelaşi judecător. Acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Hristos şi a atitudinii faţă de El!... În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui sfinţire. Aceştia sunt termenii ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române", ne-a mărturisit drd. Stelian Gomboş, consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte, autorul lucrării "Despre omul de azi din Biserică - între Hristos, existenţialism şi secularizare".

Biserica, locul unde omul devine el însuşi

Iată cum, pierzându-ne sensul vertical al reperelor fundamentale, raportându-ne existenţa doar la cele orizontale, puse la dispoziţie de semeni şi de instituţii, prin intermediul societăţii în care trăim, ale cărei proprii repere sunt tot mai necreştine, ajungem noi înşine fără de reper şi, din ce în ce mai îndepărtaţi de creştinism, de libertatea pe care ne-o oferă Dumnezeu, chinuiţi de întrebări cărora nu le mai găsim răspunsuri. Dar ele pot fi date, iar "Cine sunt eu?" nu ar mai constitui o teribilă încercare dacă răspunsul l-am căuta în Biserica lui Hristos unde "omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi. "Ceilalţi", pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Hristos, nu sunt infernul, ci bucuria, dragostea şi paradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în Patericul Egiptean: "Ţi-ai văzut fratele, L-ai văzut pe Dumnezeul tău"", ca să-l cităm din nou pe Stelian Gomboş.

Să renunţăm, aşadar, a mai trăi amar, tragic şi disperat propria cădere din pricina unor concepţii, a dorinţelor invadate de păcat, a relativităţii şi desacralizării inoculate de secularizarea lumii acesteia, care ne blochează răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?". Să ne regăsim ca răspuns la această încercare în duhul Marelui reper al existenţei, care este Hristos Mântuitorul lumii, singura salvare şi nădejde, viaţa veşnică, adevărată şi liberă şi în trupul Său teantric care este Biserica.

Omul care nu se mai roagă nu este un om liber

Biserica Ortodoxă Română, prin glasul Întâistătătorului ei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, oferă răspunsuri şi soluţii duhovniceşti marilor probleme şi întrebări ce frământă existenţial credincioşii. De pildă, în cuvântul de învăţătură rostit în Duminica a V-a după Rusalii, cu prilejul Sfintei Liturghii săvârşite în paraclisul "Sfântul Grigorie Luminătorul", al Reşedinţei patriahale, Preafericirea Sa spunea: "Evanghelia de astăzi semnifică dorinţa Mântuitorului ca omul să nu fie stăpânit de duhurile necurate, să nu fie folosit de duhururile rele pentru a face rău, ci să fie purtător de duhul lui Dumnezeu pentru a săvârşi binele... Omul poate obţine libertatea adevărată prin ascultarea de Mântuitorul Hristos şi de Biserica Sa. Această libertate se manifestă prin iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri... Omul care nu se mai roagă nu este un om liber, ci este împiedicat de duhurile răutăţii ca să se întâlnească cu Dumnezeu iubitorul de oameni... Numai omul care săvârşeşte binele şi se roagă este un om liber pentru că poate iubi pe Dumnezeu şi pe semenii săi, astfel încât adevărata libertate sau sfânta libertate se arată a fi libertatea pentru bunătate, pentru a săvârşi binele şi pentru a aduce pace în sufletele celor din jur".

Ernest Bernea: „Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice” / Sensul vieţii

Credinţa în Dumnezeu este o mare experienţă a omului, cea mai mare. Ea cere toată fiinţa şi toată energia noastră spirituală; ea cere dilatarea la maximum a fiinţei noastre interioare.

Credinţa nu înseamnă subiectivism şi nici lipsă de mărturii. Credinţa nu înseamnă proprie înşelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credinţa este o stare morală în care cunoaşterea vine din situarea omului în realitatea concretă, în viaţă, în aşa fel încât nimic nu se interpune. Credinţa este cunoaştere pe calea trăirii directe a unui fapt, a unei realităţi. Credinţa este un act liber pentru că este un act de trăire, de viaţă; ea apare ca o consecinţă firească a naturii morale.

Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun şi bogat. Când trece peste el o încercare a vieţii nu se năruie, ci creşte. Omul credincios se aseamănă copiilor: râde cu lacrimi pe obraz. Încercare, luptă şi bucurie.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, p. 75)

Sursă: Doxologia

Din învăţătura Sf. Justin Popovici / Sensul vieţii

„Această lume ar fi o mare farsă, ar fi o cumplită batjocură dacă nu ar fi omul mai puternic decât moartea. Mai puternic decât moartea! Aceasta e chemarea! Aceasta este lozinca omului care gândeşte normal, a omului care caută sensul vieţii! Oare este sensul vieţii să devenim viermi? Oare pentru asta ne-a făcut Dumnezeu? Nu, totul e mizerabil. Totul e cumplit. Dar cel mai cumplit e să fii om într-o lume în care există numai moarte şi nu există Înviere”.

Cuviosul Paisie Aghioritul: „Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască” / Sensul vieţii

foto: Orthphoto

Lumea vrea să şi păcătuiască şi Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte şi noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră. Oamenii nu cred, de aceea dau năvală la păcat. Tot răul de acolo începe, de la necredinţă. Nu cred în cealaltă viaţă şi de aceea nu iau în considerare nimic.

Nedreptăţesc, îşi părăsesc copiii… Se fac lucruri… păcate grele. Nici Sfinţii Părinţi n-au prevăzut în Sfintele Canoane astfel de păcate - precum a spus Dumnezeu despre Sodoma şi Gomora: “Nu cred să se facă astfel de păcate; să merg să văd!”.

 
Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, îşi vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.

(Cuviosul Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan)