Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

APOSTOLUL

I Corinteni 13, 4-13; 14, 1-5

Fraţilor, dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi. Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine. Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere. Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi: dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire.

*

EVANGHELIA

Matei 20, 1-16

Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor unui om stăpân în casa sa, care a ieşit dis-de-dimineaţă, ca să tocmească lucrători la via sa; şi învoindu-se cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Ieşind apoi pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în târg fără lucru şi le-a zis şi acelora: duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul vă voi da; iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut la fel. Pe la al unsprezecelea ceas, ieşind iarăşi, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: de ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: pentru că nu ne-a tocmit nimeni. El le-a zis: duceţi-vă şi voi în via mea şi ce va fi cu dreptul veţi lua. Iar când s-a făcut seară, stăpânul viei a zis către ispravnicul său: cheamă pe lucrători şi le dă plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi. Deci, venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au luat fiecare câte un dinar. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot câte un dinar de fiecare. După ce au luat dinarii, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: aceştia de pe urmă au lucrat numai un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi care am dus greul şi zăduful zilei. Dar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate; oare, nu cu un dinar te-ai învoit mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Dacă voiesc să-i dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie, oare, nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este pizmaş, pentru că eu sunt bun? Tot aşa vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

"Doamne, bine este să fim noi aici". (Matei 17, 4)

În fiecare an, la 6 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine - Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevărat mare acest Praznic, pentru că acolo pe Tabor Mântuitorul Însuși Și-a arătat, ca într-o străfulgerare, slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor Săi. Până acum, Sfinții Apostoli văzuseră și se uimiseră numai de minunile Lui, care erau mari și puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar în sufletul lor ei îl socoteau pe Mântuitorul tot ca pe un om - un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.

Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Față, Sfinții Apostoli se conving pentru totdeauna că marele lor învățător este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu adevărat. Cele văzute și trăite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodată. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut în ultimul an al vieții pământești a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.

După cum ne istorisesc primii trei Sfinți Evangheliști - "Matei, Marcu și Luca - faptele s-au petrecut așa: Iisus venea înspre nordul Țării Sfinte, Se îndrepta către Ierusalim și le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce și Învierea Sa, care îl așteptau în Ierusalim.

Ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi și a luat cu Sine numai trei dintre dânșii: pe Petru, Iacob și Ioan - ucenicii cei mai de nădejde, care vor fi martori și la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Ceilalți Apostoli rămân la poalele muntelui, iar El împreună cu cei trei urcă pe munte, ca să se roage.

Și, pe când se ruga El, Apostolii îngreunați de somn tresar deodată la o priveliște nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada - cum nu se poate nimic înălbi așa pe pământ. Lucru și mai neobișnuit: în această lumină, doi bărbați stau de vorbă cu Iisus despre Patima și Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie.

Ca ieșit din fire, uimit și mulțumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: "Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedându-și seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumină îi învăluie și pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L" (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu fețele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei și le-a zis: "Sculați-vă, și nu vă temeți" (Matei 17, 7). Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Și El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morți. Așa ne este înfățișat în Sfintele Evanghelii faptul Schimbării la Față a Mântuitorului.

Dar ne putem întreba:

- Ce înțeles are acest eveniment pentru Sfinții Apostoli și pentru noi?

- Ce vrea Mântuitorul să ne spună nouă, celor de astăzi, prin acest eveniment?

De la început trebuie să spunem că Praznicul de astăzi este mai întâi de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fața Domnului Iisus - luminând ca lumina soarelui; lumină sunt veșmintele Lui - ca strălucirea orbitoare a zăpezii; lumina e însuși norul care-i învăluie pe toți - o lumină atât de neobișnuită, că-i umple de fiori de spaimă pe Apostoli, încât, de frică, ei cad cu fața la pământ.

Ce fel de lumină este aceasta? Lumină obișnuită, fizică? Sfântul Grigorie Palama și alți Sfinți Părinți ai Bisericii ne spun că această lumină este lumina cea neapropiată în care locuiește Dumnezeu. Este lumina în care Se îmbracă El ca într-un veșmânt. Este lumina dragostei cerești, este lumina slavei dumnezeiești. Această lumină a Schimbării la Față a Mântuitorului îi venea Lui nu dinafară, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit această lumină în El însuși, dar, din iubire pentru noi, în timpul vieții Sale pământești Mântuitorul își ascunde firea dumnezeiască sub vălul unui trup omenesc obișnuit. El o împiedică înadins să se reverse în afară, pentru că o astfel de lumină neîntreruptă, care făcea să strălucească fața și întreaga Persoană a Mântuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Săi și ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Față însă, Mântuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiești să se reverse în toată strălucirea ei asupra Persoanei Sale. Încă o dată trebuie spus că lumina Mântuitorului de pe Tabor nu era o lumină de împrumut, venind din afară ci, dimpotrivă, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurată dumnezeire pe care Mântuitorul o poseda integral și o ținea ascunsă. Acea minunată lumină făcu pe Sfântul Apostol Petru să spună: "Doamne, bine este nouă să fim aici".

Pentru asemenea motive Schimbarea la Față este considerată de creștinătate ca Praznicul luminii dumnezeiești, revarsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești.

Ne întrebăm iarăși: De ce această manifestare din partea Mântuitorului?

Firește, nu putem ști totul, dar din Sfintele Evanghelii aflăm că Schimbarea la Față, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea și Moartea Mântuitorului pe Golgota. Știind Domnul cele ce aveau să se întample în Ghetsimani și pe Golgota și cunoscând omeneasca slăbiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, și prin ei, celorlalți, dovada clară că El nu era numai om adevărat, ci și Dumnezeu adevărat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea să le arate că moartea Sa pe Cruce nu avea să fie un final tragic, ci o cale spre înviere, că Patima Lui era de fapt o Patimă de bună voie și liber consimțită, din iubire pentru mântuirea oamenilor.

Strălucirea Feței Mântuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depăși marea încercare ce avea să vină asupra Apostolilor. De fapt, de strălucirea acestui chip al Mântuitorului își va aminti Petru după lepădarea de Hristos și va plânge cu amar. De strălucirea acestui chip își va fi adus aminte și Apostolul Ioan în credincioșia și statornicia lui neabătută, când I-a urmat lui Hristos până la picioarele Crucii.

Lumina feței Domnului arătată pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mântuitorului, înviat și preamărit - chip care avea să-l cucerească și pe Pavel când se afla pe drumul Damascului, transformându-l total, din cumplit prigonitor, în cel mai renumit Apostol.

În sfârșit, chipul ce a strălucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom învia noi înșine în ziua învierii de obște, de chipul Mântuitorului aveau să se îndrăgostească de-a lungul istoriei toți purtătorii de Dumnezeu, părinți și frați din lume și din mănăstiri.

O ultimă întrebare: Ce dorește Mântuitorul oare să ne spună celor de azi prin Schimbarea Lui la Față?

În Scriptură, intervalul de timp de la Învierea Mântuitorului și până la Venirea din nou a Domnului în slavă, la sfârșitul istoriei, este exact intervalul de timp în care trăim noi, și este prezentat ca o perioadă de transformare, de necontenită înnoire a omului, a vieții și a lumii, prin slujirea dragostei fără margini între oameni și prin energiile Duhului dătător-de-viață.

În toată această perioadă, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel înviat și preamărit, în numele Dumnezeirii întregi lucrează necontenit în oameni și în lume, respectând dumnezeiește toată libertatea făpturilor Sale. Prin forța energiilor Duhului Său, Iisus Hristos cel înviat și de-a pururea viu iradiază necontenit pretutindeni, străbate, purifică și transformă, pe nesimțite parcă, oameni și lucruri, tot ce există, toată creația Lui.

El vrea să fie împreună cu noi, prezent și activ în toate: "Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 20) - ne asigură El și adaugă: "Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porți închise. Hristos poate pătrunde peste tot, deci și în noi. Dar pentru că respectă libertatea fiecăruia, așteaptă ca noi înșine să ne limpezim și să-I facem loc în viața noastră, în familia noastră, în societatea noastră.

Praznicul de astăzi tocmai la aceasta ne cheamă pe fiecare dintre noi: la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la iluminare, la conformarea vieții noastre la voia cea sfântă a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele și fericirea noastră, a tuturor oamenilor.

Însuși cuvântul dumnezeiesc, care a răsunat astăzi pe Tabor, la aceasta ne cheamă, zicând: "Acesta este Fiul meu Cel iubit... pe Acesta să-L ascultați" (Matei 17, 5). E ca și cum Dumnezeu-Tatăl ne-ar zice: "Schimbați-vă la față din adânc, toți și toate, după exemplul Fiului Meu. Fiți blânzi și smeriți cu inima, ca El. Fiți îngăduitori unii cu alții, nu vă urâți și nu vă disprețuiți unii pe alții, ci trăiți în pace, în bună înțelegere și în dragoste unii cu alții, ca niște frați buni, ca niște adevărați copii ai Mei, vă zic Eu, Tatăl vostru. Iubiți-vă unii pe alții, iubiți-vă cu fapta și cu adevarul, așa cum v-a învățat El, spre binele și fericirea voastră".

Ascultându-L pe El și Împlinindu-I porunca dragostei, va străluci și peste noi lumina cea pururea fiitoare a Feței Lui. Să nu uităm, frați creștini, că Schimbarea la Față a Mântuitorului începe pe când El se ruga. Și schimbarea noastră lăuntrică trebuie să înceapă tot cu rugăciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor Puterilor cerești, să ne lumineze mintea, inima și viața cu lumina adevărului și a dragostei Dumnezeului nostru, ca să putem birui și schimba tot ce-i rău în noi și în viața noastră de oameni, ca și în noi să strălucească lumina cea mai presus de orice lumină a faptelor bune, spre binele și spre bucuria semenilor noștri și spre slava Dumnezeului nostru. Amin! 

Sursă: Scribd

Predica la Duminica a-XX-a după Rusalii: „Moartea deznădejdii şi învierea sufletului prin nădejde" / Ieromonah Hrisostom de la Putna

  APOSTOLUL

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

 

EVANGHELIA

LUCA 7, 11-16

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Predica Ieromonahului Hrisostom de la Putna (2011): „Puterea plânsului unei mame şi mângâierea iubirii lui Dumnezeu; moartea deznădejdii şi învierea sufletului prin nădejde"

 

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Biserică ne pune astăzi înainte o întâmplare dintre cele mai… ortodoxe. Şi spun ortodoxe pentru că gândirea ortodoxă întotdeauna a fost paradoxală şi antinomica. Hristos întotdeauna ne-a pus în încurcătură, întotdeauna a pus înaintea noastră două lucruri contrarii care nu-şi găseau rezolvarea niciodată în mintea noastră omenească, dar care îşi găseau mereu rezolvarea în iubirea Lui.

Ne vorbeşte Evanghelia de astăzi în primul rând despre lacrimi, spunând că Mântuitorul împreună cu ucenicii săi, intrând într-un oraş numit Nain, a văzut mulţime mare de oameni, un convoi mortuar, deoarece murise un tânăr, unicul fiu al unei femei văduve. Şi era mulţime mare de popor, deoarece durerea era la fel de mare. Durerea şi lacrimile îi scoseseră pe acei oameni, îi adunaseră pe acei oameni împreună.

Lacrimile, aşa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, sunt ca sângele care curge din rănile sufletului. E greu să faci faţă unor astfel de lacrimi, unui astfel de sânge. În faţa acestor răni sufleteşti e greu să rămâi împietrit. Însuşi Dumnezeu este foarte sensibil la lacrimi. De aceea Sf. Prooroc Isaia grăia în timpul Vechiului Testament aceste cuvinte către popor şi către preoţi: „Mângâiaţi pe poporul meu, mângâiaţi”.

De aceea Dumnezeu i-a spus robului său, proorocului Ilie despre Ahab, despre care El însuşi, Dumnezeu spusese mai înainte că niciun om nu-l întrecuse în îndărătnicie şi în fărădelegi. Despre acest Ahab i-a zis Dumnezeu lui Ilie:

„Îl vezi pe robul meu Ahab cum plânge şi merge mâhnit. De aceea nu voi aduce fărădelegea şi pedeapsa în zilele lui”.

N-a suportat şi nu suporta Dumnezeu să-l vadă pe om mâhnit, indiferent că este păcătos sau nu, că este mai mult sau mai puţin păcătos. Dumnezeu nu suporta acest lucru. Iubirea nu voieşte să vadă aşa ceva, nu suferă aşa ceva.

O femeie văduvă îşi ducea la groapa unicul său fiu. E grea crucea aceasta a văduviei. Mari sunt în înaintea lui Dumnezeu văduvele care-şi duc în curăţie văduvia lor, viaţa lor. E foarte grea crucea aceasta, să fii orfană de o viaţă, să mergi singur pe drumul pe care până nu demult ai mers împreună cu cealaltă parte, cu viaţa cealaltă a ta, şi la această durere, la această greutate se adăugase şi pierdere unicului fiu, sprijinul bătrâneţilor cum spunem noi. Este deci lesne de înţeles durerea nu numai a acestei văduve ci şi a celorlalţi. Este lesne de înţeles ceea ce adunase acolo atâta mulţime de oameni. Şi atunci Hristos s-a apropiat, s-a atins de sicriu şi atunci oamenii s-au oprit, convoiul s-a oprit în loc. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.

Această înviere a făcut o foarte mare impresie asupra celor din jur şi asupra celor de după ei, o foarte mare impresie, de ce? Pentru că Dumnezeu a venit într-un moment în care nădejde nu mai era. Văduva plângea moartea fiului ei. Ea nu ştia de înviere şi chiar dacă ar fi ştiut, tot ar fi plâns, pentru că durerea era prea mare. Şi durerea aceasta nu era nicidecum compensată de vreo nădejde. Ce-ar fi putut ea să nădăjduiască? În întoarcerea fiului ei? Peste putinţă, nici nu îndrăznea să ceară aşa ceva. Ce cereau cei din jurul ei? Pentru ce plângeau cei din jurul ei? Pentru ce se tânguiau? Ce sperau ei să facă prin aceste tânguiri? O alinau cu ceva pe văduvă? Puteau să-i întoarcă fiul? Nu. Era o tânguire de compătimire, de împreună-suferinţă, care însă, după cum am spus, era totuşi prea mare datorită lipsei nădejdii. Dar Dumnezeu iată că i-a depăşit aşteptările. Dumnezeu când dăruieşte, copleşeşte. Ea nu s-a aşteptat ca fiul ei să se întoarcă, dar s-a întors.

Însă nu prin asta Dumnezeu a copleşit-o şi pe ea, şi pe cei din jur. Pentru că învierea aceasta nu a fost acea înviere de care vom avea toţi parte, acea înviere pe care o numim învierea cea de obşte. Aceasta a fost o întoarcere din morţi, nu o biruinţă asupra morţii. N-a fost o biruinţă asupra morţii, însă a fost o depăşire a ei. A fost o ridicare deasupra suferinţei, a făcut ca suferinţa să aibă sens. Prin ce a copleşit Hristos? Prin învierea nu a trupului, ci prin învierea sufletului. Cum a făcut aceasta înviere? Redându-i nădejdea. Nădejdea că nu eşti singur, nădejdea că cineva te ocroteşte, nădejdea că cineva este sensibil la durerea şi la suferinţa ta.

Aţi văzut dumneavoastră cum arată un om deznădăjduit. Şi fiecare dintre noi a gustat mai mult sau mai puţin din această deznădejde, din această moarte. Moarte care se insinuează nu în trupul, ci în sufletul nostru.

Trei învieri din morţi a săvârşit Hristos pe pământ. Trei învieri săvârşite la diferite vârste ale celor înviaţi. Trei învieri săvârşite la diferite stadii ale morţii. Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, care era un copil; învierea fiului văduvei din Nain, de astăzi, care era adolescent şi învierea lui Lazăr, care era matur. Trei vârste diferite. Şi trei stadii diferite ale morţii: fiica lui Iair de-abia ce murise, fiul văduvei din Nain murise deja de câteva zile, că iată, îl duceau să-l îngroape şi Lazăr după a patra zi de la înmormântarea sa. De ce aşa, şi ce ne arată nouă Hristos prin asta? Trei vârste diferite arată că Hristos se îngrijeşte cu cea mai mare atenţie de noi, că ne poartă de grijă, ne ocroteşte şi ne izbăveşte indiferent de vârsta trupească sau duhovnicească pe care o avem. Trei stadii diferite ale morţii, trei stadii de pătrundere, adică, a stricăciunii în noi, arătând prin asta că indiferent de cât de mult a pătruns stricăciunea, a pătruns moartea în sufletul nostru, Dumnezeu poate oricând să ne învie. Dumnezeu poate oricând nu numai să ne ridice de unde am căzut, ci să ne pună încă pe înălţimi şi mai mari decât am fost. Aceste învieri sunt cum am zis mai înainte, întoarcere din morţi, nu este învierea cea de obşte. Aceste învieri prefigurează doar, învierea cea de obşte. Ele nu biruiesc moartea desăvârşit. Ele nu reuşesc să alunge suferinţa.

De atunci şi până acum suferinţa lucrează în lume; de atunci şi până acum mor copii, tineri; de atunci şi până acum rămân femei văduve de tinere; de atunci şi până acum rămân copii orfani; de atunci şi până acum moartea secera fără să aleagă. Până la învierea cea de obşte suferinţa rămâne în lume. Aceste învieri nu au înlăturat suferinţa, ci, repet, i-au dat un sens. S-ar putea spune că nu este niciun leac împotriva suferinţei. Este totuşi unul: nădejdea. Ea nu biruieşte moartea, însă o face neputincioasă.

V-am zis mai înainte de cei deznădăjduiţi, că arată ca nişte oameni morţi. Ba încă, a fi mort ar fi scăpare pentru ei, moartea ar fi o uşurare pentru ei, ar părea că este o uşurare. Şi aţi văzut cum dacă o picătură de nădejde îi atinge inima, aţi văzut cum cel care mai înainte era mai mult decât mort înviază, aţi văzut cum renaşte, şi bucuria este mult mai mare, deoarece, după cum am spus, moartea pătrunsese mult mai adânc, ameninţând însuşi sufletul omului.

Deci, iubiţi fraţi creştini, nădejdea este cea care ne pune pe drumul învierii. Aceste învieri aduc nădejde, aceste învieri ne pun pe drumul către adevărata înviere. Nu trebuie să ne speriem, să fugim, să ne temem de suferinţă. Nu spune Sf. Apostol Pavel să nu ne temem de suferinţă? Ci mai vârtos să ne lăudăm în ea, căci spune el că suferinţa aduce răbdare, răbdarea aduce încercare şi încercarea aduce nădejde. Şi nădejdea, spune el mai departe, nu ruşinează. De ce nu ruşinează? Spune tot Sf. Pavel mai departe: căci iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noarte prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă. Nădejdea deci, are nevoie ca să nu ruşineze, ca să rămână şi să crească în noi, are nevoie de dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Are nevoie de astfel de dovezi, nădejdea. Şi pentru a întări aceasta nădejde Hristos a făcut aceste minuni, Hristos a făcut aceste învieri pentru că sufletul nostru să nu piară ci să ajungă la înviere. Hristos ştie că fără nădejde noi nu putem nici măcar rămâne pe drumul Învierii, darămite să ajungem la ea, ştie că ne pierdem pe drum, ştie că, singură, nădejdea este cea care ne ţine viaţa şi viaţa adevărată în noi. El atunci parcă ne spune: Copiii mei, pentru ce umblaţi trişti şi pentru ce alergaţi parcă temându-vă ca nu cumva să pierdeţi dragostea Mea? Dar aceasta este deja a voastră. Tatăl atât de mult v-a iubit încât M-a trimis pe Mine la voi, M-a trimis pe Mine să iau toată deznădejdea voastră odată pt totdeauna.

Iubiţi credincioşi, nu trebuie să căutăm să ne silim să câştigăm iubirea lui Dumnezeu [pt noi]. Iubirea aceasta este un bun deja câştigat, şi câştigat şi plătit odată pentru totdeauna cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Şi vă spun acum un secret şi păcat că este secret: noi nu trebuie să ajungem la dragostea lui Dumnezeu, noi de acolo trebuie să pornim, pe ea trebuie să clădim, pe această dragoste, pe această iubire a lui Dumnezeu [pt noi] trebuie să ne întărim credinţa şi iubirea. De la această iubire pornind, noi trebuie să ajungem la El.

Ce trebuie noi să facem este să-I mulţumim Lui cu vrednicie. Să facem în aşa fel încât viaţa şi moartea lui Hristos să nu fi fost în zadar. Să-I mulţumim cu vrednicie. Dar mai ales, mai ales să îndrăznim. Să îndrăznim să-I cerem ca Unuia care ne iubeşte mai presus de orice şi să nu încetăm să nădăjduim.

Aţi văzut rugăciunea unei mame. Mult poate rugăciunea unei mame. Plânsul ei a atras de îndată mângâierea şi vindecarea din partea lui Dumnezeu. Plânsul unei mame. De aceea nici n-am să închei fără ca să vă spun un lucru legat de aceasta, ca să subliniez cele spuse mai înainte. Am spus că trebuie să pornim de la dragostea lui Dumnezeu [pt noi] şi bazându-ne pe această iubire, să nădăjduim. Întâmplarea de azi acest lucru ne arată. Dumnezeu ne învaţă nădejdea mai presus de nădejde. Iubirea şi nădejdea se sprijină pe credinţă.

Toate aceste trei virtuţi numite virtuţi teologale: credinţă, nădejdea şi dragostea, ne sunt mult mai la îndemână decât credem. Şi cum? Prin harul Maicii Domnului. Ea este întruchiparea tuturor virtuţilor la un loc. Ea este dovada cea mai puternică, cea mai grăitoare a iubirii lui Dumnezeu pt noi. Ea este nădejdea noastră cea mai tare căci ea ne stă cel mai aproape. Mult poate rugăciunea Maicii. Şi v-aş ruga pe fiecare din dumneavoastră, mergând către casele dumneavoastră, să treceţi pe la Maica Domnului şi să-i sărutaţi mâna cu recunoştinţă şi să spuneţi şi pentru noi o rugăciune. Şi cu ale ei sfinte şi preaputernice rugăciuni să facă Domnul milă cu noi, şi dacă am alunecat cumva pe drumul morţii să auzim şi noi prin harul Maicii Domnului aceste cuvinte: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi să ne rugăm la Maica Domnului să întărească în noi nădejdea care este începutul mântuirii, începutul învierii, aici şi acum. Amin.

Sursă: Război întru Cuvânt