Părintele Rafail Noica - Cum facem diferența dintre adevărata smerenie și lipsa de atitudine

Părintele Rafail Noica - Conferința Părintele Sofronie Saharov, staretul meu

Unirea cu Dumnezeu

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Sursa: Rafail Noica

Părintele Rafail Noica: Ortodoxia — marea temă a vieţii mele / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească

foto: Doxologia

Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumne­zeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu? Era şi adolescenţa, când trebuia să-mi dau un răspuns: da sau nu. Şi am intrat în criză, pentru că am văzut că alta este viaţa dacă Dumnezeu există şi alta dacă nu există. Eu ce fel de viaţă trebuia să urmez? Nu am putut rezolva această criză, fiindcă atunci nu aveam dovada existenţei lui Dumnezeu şi, în acel moment de adâncă criză, n-am găsit împăcarea decât în gândul că, în definitiv, mie-mi place să trăiesc ca şi când Dumnezeu ar exista şi nu ca şi când n-ar exista. Deocamdată o să trăiesc ca şi cum El ar exista şi, da­ că El există cu adevărat, poate va găsi o cale să-mi arate acest lucru.

Atunci n-am avut înţelepciunea să-mi fac rugăciu­nea pe care, ulterior, nu numai că am recomandat-o multora, dar am găsit-o chiar şi la Sfântul Siluan şi care, esenţial, constă în formula asta: „Doamne, dacă Tu exişti, găsește Tu calea cum să vorbești inimii mele". Dar atunci n-am ştiut să spun asta. Dumnezeu însă „a auzit" ce n-am ştiut eu să spun în prostia şi neputința, în păcatul şi întunericul în care mă zbăteam şi, după un an şi jumătate, cred, mi-a dat o dovadă despre prezenţa Lui în creaţie, dovadă care nu-i un lucru extraordinar, dar, în contextul de atunci, mi-a convins inima şi am înţeles că Dumnezeu există. Aşa că de atunci nu mi s-a mai zdruncinat această parte a credinţei. Aceasta a fost prima criză.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 41-42)

Sursă: Doxologia

Părintele Rafail Noica: Omul nu caută păcatul / Sensul vieții (11)

foto: Pit Zsac (Ortphoto)

Tot omul caută adevărul, caută viaţa de unde vine şi unde este destinat să meargă. Îndrăznesc să mai aduc aici un alt cuvînt al părintelui meu duhovnic: niciun om nu vrea să păcătuiească. M-au uimit atunci fiindcă eu ştiu că toţi vrem să păcătuim, dar îi interzis. Nu-i adevărat! Omul nu caută păcatul. Păcatul în general este o deformare, n-are fiinţă în sine, nu există fiindcă Dumnezeu nu l-a făcut şi ce n-a făcut Dumnezeu nu există.

Ce este păcatul „este o deformare, şi vă dau ca pildă lucrul acesta ce mi s-a lămurit într-o zi: mă gîndeam ce este murdăria. Să luăm bălegarul. În grajd este bălegarul. Rău nu face, dar cînd va trebui să-l cureţi, să-l scoţi de acolo. Pe cîmpul meu unde o să semăn grîu este aur, dar pe covorul meu în salon , acolo îmi este murdărie. Murdăria nu e ce este, ci unde este”. La fel şi cu păcatul, dragoste este nu ce este dragoste. Dumnezeu este dragoste şi zicea un părinte, Dionisie de la Muntele Athos un bătrîn român îmbunătăţit care mai trăieşte, de trei ori am vizitat astă vară Muntele Athos, de trei ori a zis la mai mulţi în mai multe contexte acest cuvînt: „fraţilor, păziţi dragostea că dragostea este de la Dumnezeu. Bineînţeles că este de la Dumnezeu pentru că este Dumnezeu. Deci omul chipul şi asemămarea lui Dumnezeu ce va fi dacă nu dragoste, şi dacă dragostea în om piere, dragoste va căuta, şi dacă nu va găsi în Duh şi Adevăr, ca să reluăm cuvîntul Mîntuitorului, în deznădejdea şi întunericul lui, o va găsi într-un fel strîmt şi tot va trebui să aibă o dragoste. Dacă nu există dragoste dumnezeiască în om va curvi, dar i se va părea lui într-o măsură că asta-i dragoste, se va dezamăgi, poate îşi va reveni ca fiul risipitor şi se va întoarce şi va căuta adevărul, dar poate că nu Doamne fereşte”.

Omul nu poate fără dragoste pentru că nu poate fără tot ce este cuvînt de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă porunci care, cum zice apostolul, ne sunt grele, îngreuitoare. Dumnezeu cînd ne porunceşte ne arată ceea ce suntem noi ori că suntem şi nu conştientizăm, ori că trebuie să devenim. Ori, degradarea dragostei aşa este. În întunericul păcatului omul nu ştie, dar tînjeşte, însetează după ceea ce este adevărul şi neştiind caută aiurea.

Sursă: Sfântul Siluan Athonitul

Părintele Rafail Noica: Toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh / Învățături despre bine și rău

foto: Ovidiu Man ( Orthphoto)

Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, cînd ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărît pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cîndva în viaţa ta. 

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mîine-poimîine trebuie să plec, eu vreau să mă apropriu de Sfînta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropriu de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvînt din Liturghia Sfîntului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă, îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa, la pomeniri, după sfinţirea Tainelor cînd spune „pomeneşte Doamne pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pămînt” spune aşa: „glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău”. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare cînd l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. 

Cînd am auzit cuvîntul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întîmplat minuni dintr-astea.

Sursă: Sfântul Siluan Athonitul

Predica la Duminica a XV-a după Rusalii - Porunca cea mare din lege / Părintele Rafail Noica

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!» - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei - după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit"» - şi noi credem; pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu

 

APOSTOLUL

MATEI 22, 35-46

 

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:  Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.  Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. 

 

 

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)

 

„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”. Şi a adăugat: „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orişice vrem să înţelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înţelegerea noastră teologică, dacă nu ştim să raportăm la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înţeles. 

 

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoinţă – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele. Şi pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca porunca chipul Lui, că într-acel chip să ne asemănăm. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că „a făcut pe om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însuşim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însuşim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră şi pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinţă omului, adică… să devenim că Dumnezeu. 

 

Ce vreau să zic prin asta? Dacă Dumnezeu a dat ca prima poruncă: să ne amintim de poruncă să iubim pe Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic altceva decât că Dumnezeu ne iubeşte pe noi aşa cum ne-a poruncit nouă să-L iubim pe El. Şi dacă ne spune să ne iubim pe aproapele ca însuţi pre sine, înseamnă că aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Fiul pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe noi ne face că în dragostea faţă de aproapele să devenim – în sfârşitul nevoinţei noastre şi când trecem în veşnicie – precum este Dumnezeu Unul în Trei Persoane, şi noi într-un număr nesfârşit de persoane, începând cu Adam cel dintâi zidit până la cel mai de pe urmă, să devenim şi noi un Om, fiindcă porunca lui Dumnezeu nu este poruncă morală – să devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este şi energie pentru noi, pentru ca să devenim acele ce ne sunt poruncite. 

 

Trec la Apostol fiindcă apostolul de astăzi este uimitor de… la ordinea zilei, ca să zicem aşa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodată să răspund şi cu mulţi am vorbit, şi am văzut că fiecare om este, astăzi, o tragedie, fiecare om, astăzi, este o încărcătură de dureri şi de deznădejdi. 

 

Şi iată ce zice Sfântul Pavel: Dumnezeu a luminat în inimile noastre să strălucească cunoaşterea slavei lui în faţa lui Hristos. Această comoară însă o avem în vase de lut. Ca să parafrazez puţin, ca să înţelegem că înălţimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiţi din toate părţile, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi (în altă versiune: prigoniţi dar nu lepădaţi), doborâţi dar nu nimiciţi, totdeauna purtând în trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iată că zice: ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre. 

 

Dacă Sf. Pavel nu ar fi trăit dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate părţile, s-ar fi zdrobit; în cumpănă [fiind], [ar fi] deznădăjduit; prigonit fiind s-ar fi simţit lepădat, cum mulţi dintre noi astăzi ne simţim lepădaţi de Dumnezeu; doborât fiind, ar fi fost şi nimicit, cum mulţi care deznădăjduiesc astăzi – Doamne fereşte – se doboară şi greu le este, sau poate cu neputinţă, să se ridice. 

 

Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe om şi dragostea lui nu poate să părăsească pe om şi, orice s-ar întâmpla omului, chiar dacă nu mai vedem nici o cale de ieşire, rămâne un singur lucru, cuvântul Sf. Siluan astăzi mai actual astăzi decât oricând: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”. Iată că Sf. Pavel şi el îşi ţine mintea în iad, cum ne-a zis părintele nostru, se vede obijduit, se vede în mare cumpănă, se vede doborât, se vede prigonit, dar în nici unul din cazurile acestea nu deznădăjduieşte. Ce înseamnă că nu deznădăjduieşte? Nu înseamnă că nu simţi o deznădejde, până la capăt uneori, până când nu mai ştii ce să faci; în momentul când nu mai ştii ce să faci, îţi iei o oarecare mângâiere, ce-ţi este la îndemână, ştiind că deşi nu o simt eu acum, Dumnezeu mă iubeşte. 

 

Şi cam asta ar fi cuvântul pe care aş vrea să-l dau întregului popor şi tuturor acelora care mi-au scris atâtea scrisori sfâşietoare şi deznădăjduite. Şi deznădejdea mea este de a nu putea, de a mă vedea incapabil şi să le răspund şi să fac ceva pentru ei şi deznădejdea mea mi-o torn într-o rugăciune cât de mică – dacă doar un singur „Doamne…” în timp ce citesc sau când mă gândesc sau când îmi amintesc de cineva – şi puţin credincios oi fi, dar am credinţa că nici un cuvânt la Dumnezeu, care iubeşte pe om, nu se pierde. 

 

Deci cu astea două gânduri aş vrea să vă las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu aşteaptă moralmente să o împlinim, fiindcă El ştie că noi nu o putem împlini, fiindcă nu este porunca morală, ci este descoperire [a ccea] ce este Însuşi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască pe care noi nu o putem în niciun fel atinge, dar putem să strigăm: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi că nu pot s-o trăiesc, cum zicea P. Sofronie: „Vino, Tu, şi sălăşluieşte Tu întru mine, şi lucrează tu întru mine cele cu neputinţă omului”. 

 

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu către Adam, pentru că Adam, înţelegând – dea Domnul ochi lăuntrici înţelegerii noastre ca să vedem frumuseţea acelui Chip, ca să nu mai putem să rezistăm să nu fim aşa şi atunci să se înalţe de la noi o rugăciune, fie [şi] deznădăjduită, o nădejde deznădăjduită, ca să zic aşa, că Dumnezeu ne va da. Şi Dumnezeu ne va da! Şi cum am spus mai multora şi anul trecut, unor tineri din străinătate: când simţi că este aşa de greu să ajungi la vreo virtute dumnezeiască, să ştii că nu este greu, este imposibil; firea ta îţi mărturiseşte, îţi dă mărturie lăuntrică că acel cuvânt îţi este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puţin decât imposibilul să şi aşteptăm! Nimic mai puţin decât imposibilul, fiindcă dacă Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apăi imposibilul este ceea ce aşteptăm de la El şi ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Şi acel lucru imposibil, pentru dragostea şi pentru puterea lui Dumnezeu, îl vei vedea lucrând în tine; şi mă rog lui Dumnezeu ca să primească cuvântul ăsta şi ca îmbărbătare a credinţei voastre - de la un puţin credincios care ştie ce înseamnă puţină credinţă – şi că o rugăciune şi pentru mine şi pentru voi. 

 

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiască pentru a ne îmbăta, pentru a ne îndulci cu frumuseţea chipului Lui, pentru a ne atrage către Împărăţia Lui. Dar este lucru cu neputinţă şi acest lucru cu neputinţă pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru atotputerea lui, aşteptam să îl vedem lucrând în noi. 

 

Şi celălalt lucru este: de ce ni s-a spus să nu deznădăjduim? Ne spune Sfântul Pavel: în virtutea acestei iubiri dumnezeieşti, care, dacă ne zice să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, cugetul nostru, din toată virtutea noastră, cam aşa, în felul Lui dumnezeiesc, Îşi iubeşte Dumnezeu făptura, făptură de El zidită. Care [făptura] căzând prin păcat, cum a făcut Adam, strămoşul nostru, cine a plătit „canonul” răscumpărării decât Hristos Însuşi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Aşa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adică: din toată fiinţa Lui, din tot ce era şi din tot ce avea şi totul a dat pe Cruce. Şi-a vărsat până la ultima picătură de sânge, din solidaritate cu acest om care a păcătuit împotriva Lui. Că era Singurul care putea să treacă prin iad şi să învie din morţi şi să făurească o nouă cale către Viaţă, la care Viaţa Adam nu ajunsese, adică şederea de-a dreapta Tatălui. 

 

Deci în toate deznădejdile noastre, să avem că plasă de siguranţă - cum ar fi la acrobaţii din circ, când fac acrobaţii periculoase pun o plasă dedesubt – plasa aceea de siguranţă să fie: „nu deznădajdui”. Când zice „nu deznădajdui”, nu interzice deznădejdea Dumnezeu, dar zice că nu e nevoie să deznădăjduim. Şi deci putem să trăim deznădejdile noastre, să privim deznădejdea noastră în faţă, să zicem că da, aşa o fi, dar pentru Dumnezeu, în deznădejde nu cred; şi continuăm viaţa noastră cum putem: „Aşteptând, am aşteptat pre Domnul”, zice un psalm, „şi a coborât la mine şi a venit“. Până când se pogoară Domnul şi va veni. Şi într-adevăr va veni! 

 

Deznădejdea, străfundurile alea ale deznădejdii sunt un prag prin care trebuie să trecem, care în mâinile lui Dumnezeu nu sunt decât o premisă pentru învierea noastră din acea stare pentru mântuire; că iată şi Apostolul zice că noi cei vii, pururea suntem daţi spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. 

 

Greu este omului să creadă în clipa deznădejdii că Dumnezeu îi dă acele dureri – sau, mai bine zis, îi îngăduie acele dureri, că Dumnezeu nimica rău nu dă, dar îngăduie - greu ne este să credem că acele dureri care ni se îngăduie şi nouă ne sunt date pentru ca să vedem şi Învierea lui Iisus. Că dacă noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul în greacă însemna afundare – deci afundându-ne cu Hristos în moartea lui Hristos este numai ca să putem cunoaşte şi Învierea lui Hristos, ca şi viaţa lui Hristos să fie în noi, iar viaţa lui Hristos este viaţa cea veşnică. 

 

Deci încă din firea noastră animalică, biologică, din care trăim acuma – şi o zic fără nici un sens de ocară, ci ca realitate a vieţii noastre – încă din starea noastră de acum, Dumnezeu vrea să ne dea să cunoaştem premisele Învierii, care, după ce numim noi moartea, vor putea să se arate cu mult mai multă putere, şi mai ales la Învierea cea de apoi. 

 

Fraţi şi surori, aceste lucruri pe care eu vi le împărtăşesc, nu din teorie ci din dureroasa experienţă, vi le împărtăşesc cu încredere. Dumnezeu să facă restul, să vă dea în inimile voastre răbdare şi încredere. Şi să ştiţi că omul neputincios este, dar asta nu înseamnă că viaţa voastră este compromisă. 

 

Pentru zilele care vin, omul este din ce în ce mai singur şi nu ştiu până unde va merge singurătatea asta. Dar dacă rămâi singur în toată lumea, să nu uiţi că şi Hristos a fost singur în toată lumea, ocărât de toţi, iar cei care Îl iubeau erau departe de el. Şi rămânând şi tu singur şi neputincios şi aparent părăsit de toţi, te-ai asemănat cu Hristos, care şi el a fost ocărât. Dacă vreţi o pricină pentru a nu deznădăjdui… Continuăm în stările alea şi… venind, Dumnezeu va veni şi ne va milui. Aşa să vă facă vouă Dumnezeu şi cum zicea Părintele Cleopa… la poarta raiului, să ne întâlnim cu toţii!“.

 

 

Război întru cuvânt

 

 

 

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (3)

Un amănunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Ştim că preoţii trebuie să ţină taina spovedaniei. Dar să nu credeţi că asta e numai ca să ocrotim de durere şi de ruşine şi ca să încurajăm sufletul care vine la noi să se deschidă fără frică. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. În taina duhovniciei, precum probabil toţi ştiţi, mai ales a spovedaniei, nu poate să pătrundă diavolul. Dar diavolul, care e şi viclean, nu numai rău, ştie el cum să învârtă lucrurile ca să ghicească. Dar cu cât îl lăsăm să ghicească mai puţin, cu atât o să avem mai mult răgaz să se întărească sufletul care vine la noi.

Aş vrea să adaug că în Rusia ţarista era o lege civilă conform căreia, în drept, mărturia preotului era fără valoare. Era multă persecuţie şi atunci, în vremea lui Petru cel Mare, împotriva Bisericii, dar acesta era un lucru într-adevăr minunat, fiindcă prin asta legea voia să ocrotească taina duhovniciei; preotul să nu aibă dreptul să dea mărturie, nici bună, nici rea, fiindcă nu e vorba de asta în preoţie, ci e vorba de a păstra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindcă nu este numai o etică profesională, ca pentru doctori, ci este, iarăşi, o lucrare în duh.

Dacă ucenicul nu păstrează taină, apoi taina este aproape anulată. Fiindcă dacă începe ucenicul să spună: „A, duhovnicul meu mi-a spus aşa şi pe dincolo”, două lucruri se întâmplă: tu, ca duhovnic, nu poţi să dai prăjitura unuia şi bici celuilalt pentru acelaşi păcat, după înţelepciunea ta de duhovnic ştiind ce anume îl va mântui şi pe unul şi pe celălalt, pentru că este nevoie ca duhovnicul – vorbim din nou de putere, a putea da viaţa – să aibă libertate să dea unuia prăjitura şi altuia bici, ştiind că unul prin prăjitura se va mântui şi altul prin bici. Dar dacă fiecare începe să vorbească, o să se smintească. Şi la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea înţelept ca să se smintească. Auzind că duhovnicul îi spusese lui: „Lasa gândurile să intre şi luptă-te cu ele în inima”, iar altuia: „Nu lăsa că gândurile să intre în inimă, ci leapădă-te de ele cum vezi că au venit”, tânărul Pimen s-a dus înapoi la avva şi l-a întrebat: „Ce e asta, că mie îmi spui una şi celuilalt părinte altceva?” Duhovnicul i-a răspuns: „Pimen, fiule, mi-ai spus să-ţi vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ţi-am vorbit. Eu ţi-am spus ce fac eu!” Şi părintele Sofronie explica aşa: călugărul celălalt era – hai să zicem o erezie – „călugăr de rând” (om de rând nu există; fiecare e diferit, dar totuşi, există un adevăr şi în asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.

Dacă ar fi lăsat gândurile să intre în inima lui, şi-ar fi spurcat inima şi nu se ştie cine ar fi biruit -sau, în orice caz, s-ar fi slăbit foarte mult prin aceste gânduri. Pimen însă era aşa de plin de har în tinereţea lui, că – spunea părintele Sofronie – duhovnicul a observat că în orice caz harul ar fi biruit în inima lui. Dar el, fiind aşa de plin de har, dacă nu lăsa gândurile să intre, să se lupte cu ele în inima lui, nu ar fi ştiut mai multe elemente – aici vorbim de elemente omeneşti şi de experienţa omenească – care îi vor fi fost de mult folos în povăţuirea celorlalte suflete. Pimen ştia nu numai calea harului, dar şi vicleşugurile gândurilor celor rele, fiindcă se luptase cu ele în inimă. Şi într-adevăr, a devenit un „pimin”, adică un pastor, aşa cum proorocise unul: „Pimen, pastorale, de numele tău va răsună toată pustia”. Vedeţi, nu numai în duh era mare, dar duhovnicul l-a pregătit şi cu arme mai omeneşti, de care este nevoie.

Acum vreau să revin la temă: unuia i-a spus albă şi altuia i-a spus neagră. Este nevoie ca duhovnicul să aibă libertatea asta. Dacă ştiţi că ucenicul păstrează taina, puteţi să faceţi cu el ce vreţi – adică mântuire, nu aşa cum se spune: „faci ce vrei”. Dacă ştiţi că nu ţine taina, o să fiţi cu mâinile încătuşate în duhovnicia voastră fiindcă ucenicul nu va ţine taina. Dar nu e numai asta; e, iarăşi, o taină mai mare, o taină în duh: când ucenicul risipeşte cuvintele şi povăţuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrăjmaşul nostru prinde mai repede de veste ce s-a întâmplat, care e punctul slab, şi ştie unde să atace. Uitaţi-vă la povestea din rai (îngăduiţi-mi să parafrazez, ca să aduc mai la zilele noastre conversaţia): după ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Din toate acestea vei mânca, dar din acel pom să nu mănânci, pentru că în ziua în care mănânci vei muri” (nu aş zice că îl opreşte, ci îi dezvăluie tainele cele din rai) vine şarpele la Eva, pentru că a găsit-o mai slabă – nu ştiu de ce, dar se vede că acesta era faptul – şi începe a-i spune: „Nu cumva Dumnezeu ţi-a vorbit ceva de pom, de a mânca, a nu mânca…?” – o trage de limbă.

Mă iertaţi că parafrazez în felul ăsta, dar el era mult mai înţelept şi n-a vorbit aşa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca şi cum ştia el toate. Aşa face înşelătorul şi prin oameni, şi prin gânduri (adică vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi), ne trage de limbă. Şi sărmana Eva, ca un copil nevinovat, îi spune tot. Noi spunem în rugăciune „că nu voi spune taina Ta vrăjmaşului Tău”, dar Eva îi spune: „Dumnezeu a zis că din toate putem mânca, dar numai din pomul acela de-acolo să nu mâncăm, fiindcă vom muri”. „Ăă, bun! Acum ştiu unde să dau!” – zice dracul. Şi ştim cum a lovit şi ştim unde a lovit.

Lucrul acesta trebuie evitat în taina duhovniciei. Formaţi ucenicii pe calapodul ăsta: taina să rămână taină, aşa cum făcea Biserică la început. Spovedania nu este un lucra neapărat tainic. Au fost mai mulţi, ca şi cel din „Scara”, care s-au spovedit public. La început, spovedania era publică. Dar aş zice: ce fel de public, pentru că cei care ascultă duhovniceşte, cei care sunt în stare să plângă cu durerile fratelui păcătos, care este păcătos ca mine, ca mine n-ajunge la slavă lui Dumnezeu şi care este în stare să se roage plângând şi aude taina spovedaniei cu rugăciune. Păi, dracul nu poate intra în unul ca acesta, cum nu poate intra în duhovnic. Aşa era comunitatea din Ierusalim. Dar am căzut cu toţii. Acum nu numai că nu putem asculta, dar ne smintim. Şi poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic în spovedanie dacă n-a făcut cumva asta şi aia, şi la un moment dat copilul spune: „Nu, asta n-am făcut-o, dar e o idee bună!” Adică i-a băgat în minte ce să facă.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Părintele Rafail Noica: Despre spovedanie și duhovnicie (2)

Duhovnicia nu este istorie, nici morală, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci înglobează în ea toate acestea, dar este duh şi este adevăr – cuvintele Mântuitorului. Şi iar cuvintele Mântuitorului: este duh şi este viaţă, precum Mântuitorul spunea despre cuvântul pe care îl dădea Apostolilor. Or, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune: în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenicii noştri. 

Aş vrea să vă spun un lucru despre care ne-a vorbit mai desluşit părintele nostru duhovnic Sofronie în ultima vreme şi pe care mai desluşit am început să-l înţeleg în ultima vreme, şi anume cum se poate că duhovnicia sfinţiilor voastre să fie astăzi duhovnicie înaltă. Adică tot ce este lucrare omenească este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta în duh, care se face aşa: pregătiţi-i pe ucenicii sfinţiilor voastre să vină la spovedanie cu rugăciune. Rugăciune nu înseamnă nimic special; să citească ce scrie şi în cărţi, dar mai ales să-şi dea seama şi ei, şi noi, că dialogul nostru este cu Dumnezeu, şi nu cu omul.

Amintiţi-vă de cuvintele asemănătoare ale Sfântului Pavel, care atunci când L-a văzut pe Hristos, s-a dus în pustie, să se pocăiască. Şi s-a întors în puterea duhului, oarecum ca şi Mântuitorul, după 40 de zile de pustie, ca să devină Apostolul neamurilor. Şi Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost dată, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, într-o anumită măsură şi într-un fel diferit în viaţa fiecăruia, se petrece în fond acelaşi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om şi nu este primit de la om, în esenţă – multe primim de la om şi îmbogăţim lucrurile acestea, şi pe noi înşine, şi pe cei care vin la noi – ci este lucru dumnezeiesc. Deci, să vină ucenicul în rugăciune, în conversaţie cu Dumnezeu. Şi conversaţia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un „guru”, eu sunt un duhovnic.

Iar un duhovnic nu ştiu cum să-l definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrări în esenţa ei. Deci, ucenicul vorbeşte cu Dumnezeu: „Doamne, Tu auzi rugăciunea mea, dar eu nu aud cuvântul Tău”. Un exemplu mai uşor: „Nu ştiu pe ce cale să o iau în viaţă: să fac lucrul acesta sau să fac lucrul celălalt. Doamne, miluieşte-mă şi deschide-mi ochii. Mă duc la slujitorul Tău, Doamne, şi prin el să-mi dai cuvânt”.

Slujitorul nu gândeşte în sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie să-l învăţăm: este gândire şi gândire. Bineînţeles că gândim, dar mai ales căutam prin rugăciune. Rugăciunea noastră, ca duhovnici, trebuie să fie în general şi o rugăciune zilnică; poate o stare de rugăciune în toată clipă, ca Dumnezeu să ne dea cuvânt. Nu eu să spun cuvânt în chipul şi asemănarea mea, ci – cum am mai auzit la un duhovnic - „Doamne, dă-mi măcar din greşeală să spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!” – adică neştiut mie. Mă bazez acum şi pe cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, care era într-adevăr un cunoscător de taine şi de inimi.

Vine odată un om la el şi sfântul îi spune acestuia lucruri nemaipomenite: „Spune-i surorii tale Tatiana că nu ea trebuie să se căsătorească. Tu te vei căsători; ea să devină călugăriţă”. Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfântul Serafim. Cum ştia el de numele Tatiana, că voia să se căsătorească s.a.m.d.?

Un om îl întreabă într-o zi pe Sfântul Serafim: „Părinte, cum vezi aşa de limpede toată inima mea şi viaţa mea?” Şi Sfântul Serafim a mărturisit: “Eu nu văd nimic, eu nu ştiu nimic; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl iau drept cuvânt de la Dumnezeu, şi pe acela îl dau. E Dumnezeu care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. îl parafrazez pe Sfântul Serafim, dar cred că nu greşesc, acesta este rolul pe care trebuie să ni-l însuşim: să putem da celui care vine la noi cuvânt care se naşte în inima noastră din rugăciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? – întrebam adineauri.

Şi zic în contextul acesta că duhovnicul este bun în măsura în care ştie să se roage şi să caute cuvânt de la Dumnezeu, ştergându-se pe sine din faţa omului, căutând adică la Dumnezeu ca El să-i pună în inima cuvânt, ştiut sau neştiut lui, înţeles sau neînţeles lui, dar cuvântul pentru ucenic să fie drept. Şi pentru rugăciunea asta, bună sau proastă, înflăcărată sau neînflacarată, cred că Dumnezeu va face taina asta cu noi; şi se vor uimi şi ucenicii voştri, dar şi mai mult ne vom uimi noi înşine. Mă iertaţi că vorbesc aşa; nu ştiu, poate că vorbesc ceea ce deja ştiţi prea bine. Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi, unii chiar preoţi, care nu ştiau tainele acestea, şi aş vrea totuşi să le împărtăşesc sfinţiilor voastre şi să le subliniez.

Revin: aici intervine o nouă greutate în a fi duhovnic bun; intervine ca în toate tainele bisericeşti. Cum se săvârşesc tainele bisericeşti? În virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la început şi până astăzi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Şi-l mângâie pe credincios: „nu pentru vrednicia preotului – n-ai nevoie să-l critici sau să-l ataci dacă vezi în preot nevrednicii -, ci pentru credinţa ta”; pentru rugăciunea ucenicului se naşte în preot, vrednic sau nevrednic, cuvânt de la Dumnezeu.

Aş vrea să aduc două cuvinte – unul de la Sfântul Siluan: un tânăr i-a pus Sfântului Siluan întrebarea asta tragică pe care şi-o pune şi Prea Sfinţitul: „De ce sunt aşa de puţini duhovnici buni astăzi?” Şi Sfântul Siluan îi dă un răspuns probabil neînţeles de tânăr şi neînţeles de mine mulţi ani, dar în perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce în ce mai înţeles. Sfântul Siluan zice: „Fiindcă nu sunt ucenici buni”. Cuvântul Sfântului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseşte, „ucenic” – mai ales în cadrul mănăstiresc – se spune „paslusnik”; „paslusnik” înseamnă şi „ascultător”. Deci, mai ales în cadrul călugăriei, ucenicului i se spune „ascultătorul”; e stareţul şi ascultătorul. Deci: de ce nu sunt stareţi buni? Fiindcă nu sunt ascultători buni.

Părintele Sofronie cita şi el, nu ştiu dacă nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: „Dacă prorocul lui Dumnezeu se va găsi mincinos, este pentru că Eu, Domnul Dumnezeu, l-am întunecat pe acel prooroc”. De ce? „Pentru îndărătnicia poporului Meu. Fiindcă poporul Meu a căutat cu o inimă dublă, făţarnică, cuvânt de la Dumnezeu, prin proorocul meu.” Eu, Domnul Dumnezeu, întunec proorocul meu cel mare şi drept şi adevărat, şi va spune minciună. De ce? Fiindcă poporul Meu este cu inima făţarnică. Într-o zi, când am început să înţeleg taina asta, am mers la părintele Sofronie şi i-am spus: „Părinte, atunci, în duhovnicie este fiul care îşi naşte pe tatăl!” Şi l-a pufnit râsul pe părintele Sofronie, dar a spus: „Aşa e. Este fiul care îşi naşte pe tatăl”. Adică dacă tu, ascultătorule, tu, ucenice, vii cu rugăciune şi cu inima nefăţarnica şi vrei să ştii, eu chiar dacă sunt Iuda, care mâine îl voi trăda pe Hristos, astăzi îţi voi fi duhovnic.

Şi pentru noi asta este şi încurajare, şi înfricoşare, fiindcă noi trebuie să fim la nivelul acestei măreţii, acestei taine înfricoşătoare, într-adevăr. Da, încurajare; pregătiţi-vă ucenicii în felul acesta: „Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”. Bine, poate nu de prima oară – vorbesc acum un pic formal, pentru că nu pot să vorbesc de fiecare caz în parte; dar aici Dumnezeu, nădăjduiesc, dă înţelepciune fiecăruia dintre noi ca să ştim cu fiecare caz cum să facem. Vorbesc de generalităţi, şi generalităţile, precum ştiţi, sunt limitate, dar cazurile sunt fără de limită, în general, pregătiţi-l pe ucenic să vină ştiind că nu cu duhovnicul vorbeşte: „Nu cu mine să vorbeşti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu să vorbeşti! Eu nu fac altceva decât să te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, în rugăciunile mele de seară şi de dimineaţă, ca Dumnezeu să-mi dea cuvânt pentru tine, ca Dumnezeu să nu mă lase să-ţi spun cuvânt nefolositor, darmite cuvânt dăunător mântuirii tale”. Atunci începe să fie o duhovnicie adevărată.

Sursă: rafailnoica.wordpress

Părintele Rafail Noica:Despre spovedanie și duhovnicie (1)

 

Duhovnicia este duh, şi „Duh este Dumnezeu”. Trebuie să găsim felul în care Dumnezeu acum poate să lucreze lucrarea de mântuire în fiecare suflet care vine către mine, păcătosul, şi pe care trebuie să-l aduc la Hristos.

De câţiva ani, mai ales de când sunt eu duhovnic, îmi vine gândul şi uimirea: de ce Dumnezeu a rânduit că mântuirea oamenilor să depindă de păcătoşi ca mine? Nu zic că altul este păcătos; mi-e ruşine să zic, şi totuşi ştim că nu este niciunul drept înaintea lui Dumnezeu. Şi ştiu că şi fraţii şi părinţii mei, mai buni ca mine, au totuşi conştiinţa păcatului. Fiindcă văd că şi cei mai mari sfinţi se numesc pe ei înşişi cei mai mari păcătoşi.

Deci, de ce şi cum va putea face Dumnezeu mântuirea păcătoşilor prin alţi păcătoşi? Eu văd aici o taină mângâietoare, dacă Dumnezeu a îngăduit ca eu, păcătosul, să fiu duhovnic altora… Când nu eram duhovnic şi mă spovedeam la oricine, nu mă gândeam – m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit ce spune Biserica – dacă e păcătos sau nu, dacă e vrednic sau nu. Aveam încredere; nu ştiu dacă mai mult în Dumnezeu decât în om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam încredere în duhovnicie şi mă spovedeam la duhovnic.

Acum este rândul meu, şi tremur: cum, mântuirea unui suflet depinde de mine? Şi atunci cum să fac să nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit însuşi Dumnezeu? Mângâierea mea este că dacă Dumnezeu a rânduit că mântuirea omului păcătos să fie făcută prin păcătoşi, înseamnă că pot să zic: dar ce, păcătosul ăsta va fi împiedicat spre mântuire din cauza păcatului şi a neputinţei mele? Şi sfârşesc zicând: anatema gândului ăstuia! Erezie e gândul ăsta! Că altfel Dumnezeu nu ar fi făcut hirotonie şi hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu.

Deci, să prindem curaj şi să ştim că lucrarea noastră este lucrare nu în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu; şi puterea lui Dumnezeu să o căutăm, şi prin puterea lui Dumnezeu să încercăm să săvârşim aceasta mântuire înainte şi după toată lucrarea omenească.

Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie să o căutăm şi să vină înainte de formarea şi experienţa noastră. Experienţa şi formarea noastră sunt bune pentru îmbogăţirea şi a noastră şi a Bisericii şi pentru multe lucruri, fiindcă omul este şi el împreună lucrător cu Dumnezeu în mântuirea omului, dar până la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte, şi deci înainte de lucrarea omului şi, în sfârşit, după lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte şi prin mine pe cei care vin către mine.

Cum putem intra noi în posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita în lucrarea noastră? Nici nu ştiu cum să exprim lucrul acesta, dar înţelegeţi ce vreau să spun: adică să nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci să fie lucrarea dumnezeiască prin mine, omul.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt foarte îndrăzneţ: „Să împlinesc ceea ce lipseşte jertfei lui Hristos”. Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omenească, cred că noi, dacă vrem să fim astăzi duhovnici buni, trebuie să învăţăm taina rugăciunii. Prin rugăciune, să nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugăciune, să primim în inimile noastre naşterea unui cuvânt. Adică Dumnezeu să nască în inimile noastre cuvânt pe care să îl dăm celui care îl caută – ori un cuvânt de îndrumare, dar chiar şi cuvântul de rugăciune, adică nu cuvânt omenesc. Sfântul Serafim spune – şi Sfântul Siluan, şi el spune – că „atunci când vorbeam omeneşte puteam greşi”. Şi Sfântul Siluan adăugă: „şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari”, fiindcă, aşa cum vorbeam adineauri, ce este mântuirea omului: îndumnezeirea omului, mântuirea Adamului întreg în fiecare persoană care se mântuieşte.

Sfântul Siluan, într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o întrebare retorică): „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi?” Şi Stratonic n-a ştiut să răspundă.

Iar Sfântul Siluan i-a spus: „Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, ci întotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul”.

Iată că, într-un fel, desăvârşirea – cel puţin la nivelul acesta -nu e aşa de grea. Nu noi trebuie să născocim desăvârşirea cuvântului, ci să o căutăm la Duhul. Spunând asta, chiar mă rog Domnului să ne dea El însuşi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar şi fiecărui creştin care vorbeşte cu un alt creştin, cuvânt de mântuire, fiindcă – şi acesta e un lucru important, cred – mântuirea nu este ceva prescris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”; mântuirea este un cuvânt tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a născut în lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvânt.

Vedeţi în Pateric cum vine un călugăr la un avva cutare şi cere cuvânt. Şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia. Mănâncă, bea, dormi, fă tot ce vrei, dar nu ieşi din chilie”. Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc, avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora 6:00”. Poate să iasă din chilie, poate să intre, să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru… Şi, cum spunea părintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte; e vorba de o strategie duhovnicească, unde duhovnicul înţelege fiindcă Duhul îi naşte cuvântul în inimă şi înţelege că strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Întăreşte-ţi armata în punctul acela; dacă în punctul acela tu reuşeşti, în rest o să-ţi fie relativ uşor. Mântuirea îţi e deja asigurată.

Dacă toate punctele le întăreşti, dar acolo este o spărtură mare în peretele cetăţii tale şi o laşi liberă, pe acolo năvălesc armatele vrăjmaşului şi nimic n-ai făcut cu mântuirea ta. Deci, este vorba de a găsi care este acea gaură în perete pe unde pot năvăli armatele.De aceea e nevoie să intrăm în lucrarea lui Dumnezeu, să căutăm cuvânt dumnezeiesc. De toate este nevoie, şi de psihologie, şi de pregătire; dar atâta timp cât n-o avem, cu frică şi cu cutremur să căutăm ca Dumnezeu să nască în inimile noastre acel cuvânt de duh şi de adevăr.

(Cuvinte de folos rostite de Părintele Rafail Noica la mănăstirea Râmeţ, August, 1994: „Despre Duhovnicie şi Spovedanie”)

 

Sursă: rafailnoicawordpress.com

 

Duminica Tuturor Sfinţilor

DUMINICA I DUPĂ RUSALII 

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

CAPITOLUL 10

32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.

35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

CAPITOLUL 19

27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.

30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Întrucât sfinţenia este văzută ca fiind desăvârşirea omului, Biserica cinsteşte pe sfinţi ca fiind icoane ale lucrării Duhului Sfânt în oameni, dascălii cei mai siguri şi prietenii cei mai apropiaţi ai oamenilor, pentru că sunt prietenii cei mai apropiaţi ai lui Hristos Dumnezeu-Omul.

Astăzi, în faţa tentaţiei de secularizare, sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Citeşte mai mult...

Sfinţenia este firea omului, cea pe care trebuie să o dobândim în această vremelnicie şi nu este pentru om nimica deosebit, în sensul că se deosebeşte de vremelnicie, de viaţă biologică, sfinţenia este firea care veşniceşte în Dumnezeu, deci este firea omului. Şi fie în căsătorie, fie în monahism, fie dacă sunt alte căi, tot sfinţenia este ce cauta el. Dar noi am făcut din sfinţenie un şablon şi am făcut un chip mincinos, am pus pe sfinţi pe un piedestal cât se poate de înalt şi îndepărtat de noi şi ne uităm la ei cu binoclul pe partea greşită ca să fie încă mai departe, şi atuncea ne mirăm cum de nu ajungem acolo. 
Părintele Rafail Noica - Război întru Cuvânt .

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor.

Surse icoane: 
http://allsaintsminotrebuildaftertheflood.files.wordpress.com/2011/11/all_saints011.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Icon_second_coming.jpg