Smerenia și teama de Dumnezeu / Cuvinte despre bine și rău

Smerenia este „o virtute atât de prețuită în lumea noastră tocmai pentru că îți ușurează viața”. Sunt cuvintele pe care Orhan Pamuk le pune în gura bătrânului Osman, un miniaturist din secolul al XVI-lea. Este una dintre cele mai scurte și mai surprinzătoare definiții piezișe ale smereniei, care nu vine să îți spună ce este, ci doar îți arată de ce ar trebui căutată: îți simplifică viața, elimină din ea tot soiul de contorsionări și de pretenții inutile. Aș spune, mai mult chiar, că smerenia este cea care face viața posibilă: a ta și a celorlalți. A fi plin de sine, după cum inspirat sună expresia românească, este nefiresc; o proastă raportare la tine însuți și la ceilalți. Smerenia este, în schimb, o cât se poate de firească recuperare a sinelui prin ignorarea lui bine temperată. Dacă smerenia îți ușurează viața, înseamnă că despre ea putem face o afirmație paradoxală: e nevoie de un mare efort pentru a ajunge la smerenia care ușurează viața. De obicei însă cedăm în fața efortului.

Avva Ioan cel Pitic zicea că „smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile”. Calitatea acestor virtuți este dată tocmai de faptul că le fac posibile pe celelalte; sunt ca o temelie rezistentă pe care se poate clădi durabil. În pildele lui Solomon se spune că „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7). Pe aceeași linie putem afirma, bazându-ne pe experiența părinților duhovnicești, că smerenia este începutul dragostei. Dar, la fel cum frica de Dumnezeu nu încetează odată cu dobândirea înțelepciunii, nici iubirea nu ia locul smereniei, care este singurul mediu în care dragostea se poate manifesta. Chiar oamenii cei mai plini de sine când iubesc pe cineva, fie și cât de puțin, o fac tocmai pentru că s-a fisurat pe undeva platoșa greu penetrabilă a egoismului.

Smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile pentru că, dacă sunt căutate atent, pot fi găsite în toate celelalte, într-o formă sau alta. Smerenia înseamnă să iei distanța necesară față de tine însuți așa încât să îi poți vedea pe ceilalți; să îți cureți privirea de obsesiile privindu-te pe tine și calitățile tale pentru a te putea uita la celălalt cu apreciere genuină. În cele din urmă, smerenia, în relația cu ceilalți, înseamnă să îți poți vedea aproapele prin ochii lui Dumnezeu. Smerenia, deși are o componentă ce ține de relația cu Dumnezeu, guvernează în primul rând relația omului cu sine însuși și cu cei din jur. Teama de Dumnezeu este suverană în relația omului cu Ziditorul. Iar această virtute este înțeleasă în conformitate cu vârsta și gradul de maturitate duhovnicească a fiecăruia. Dacă la început frica este orientată către pedeapsa lui Dumnezeu, pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu și Îl cunoaște mai mult, teama devine, de fapt, grija de a nu răni dragostea nemărginită și infinit delicată a Domnului. Despre o asemenea evoluție vorbește și avva Antonie, care a zis despre sine: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama”.

Smerenia și teama de Dumnezeu sunt caracteristicile cele mai pregnante nu doar ale sfinților, ci ale tuturor care încearcă să aibă o minimă viață creștină. Prin universalitatea lor și pentru că, dincolo de aparențe, fac viața mai ușoară, întrec toate celelalte virtuți, după cum ne încredințează avva Ioan cel Pitic.

Autor: Paul Siladi

Sursa: Ziarul Lumina

Părintele Arsenie (Muscalu): Căile către smerenie

foto: Anca Larisa (OrthPhoto)

– Părinte, ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te! Dar cum să te smereşti?

– Sunt tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la smerenie. Smerenia în sine e de necuprins, de neînţeles cu mintea, fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin rugăciune.

Apoi spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala trupească” zic ei – adica si cele trupesti cumva ajuta la smerenie. Să spun cum am înţeles eu lucrul acesta. Pentru un şofer, de exemplu, o stare de suflet are când e la volanul unui Jeep, şi alta este când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti, să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare, în toate, lucrurile simple te ajută.

Dar Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce înseamnă smerenia. Şi ştiţi că la Avva Dorothei e şi discuţia Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice doar atât: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!”. Avva Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul acesta:

„Aşa cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să spui: în momentul ăsta am deprins-o – croitoria, nu poţi să zici «în momentul ăsta am deprins-o» –, ci stai lângă un meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”.

În porunci este ascuns Hristos. Prin strădania de împlinire a poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Hristos, la un moment dat omul descoperă că însuşirile lui Hristos i se comunică şi lui. Iar Hristos este smerit.

“Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29)

Adevărata smerenie și falsa smerenie

Am zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… e mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente „smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. E ceva foarte fals, e ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător. E ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa. Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că oamenii de la biserică sunt mai răi. E mai greu să te înţelegi cu ei. O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc”. Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai înţelegătoare.

– Nu că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa lăuntrică…

– Și omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină care-i stă rău. Nu i se potriveşte, e strâmtă, nu-i cade bine. Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola e bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! – nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici.

Aşa zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El. De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Hristos ascuns –, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos este de neatins. Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare cumva, efortul omenesc, demersul omului către Hristos – e adevărat, binecuvântat de Hristos acest efort. Dar smerenia lui Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om: însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o dobândi. Este smerenie fiinţială.

Copilul meu, să duci lupta cea bună a vieţii celei veşnice!

foto: Jarek Charkiewicz (Orthphoto)

Să-ţi ţii larg deschişi ochii sufletului tău; păzeşte-ţi simţurile, atât cele ale trupului (mai ales ochii), precum şi cele ale sufletului (mai ales înfrânarea minţii de la vagabondaj). Acest lucru este necesar deoarece numai prin aceste simţuri se furişează toţi germenii otrăvitori ai bolilor spirituale. Şi astfel, în timp, creştinul neglijent contractează numeroase boli şi îşi pierde sănătatea de nepreţuit a nemuritorului său suflet. Adulterul sufletului apare foarte uşor atunci când noi îngăduim gândurile necurate dimpreună cu nălucirile ce le însoţesc înăuntrul nostru ca să ne biruiască. Copilul meu, fii atent la priviri dacă vrei să biruieşti demonul desfrânării. Prin urmare, nu este mai puţin periculos să te uiţi la scene indecente, ziare, reviste.

Copilul meu, să duci lupta cea bună a vieţii celei veşnice. Să pui început bun pentru a avea parte de un sfârşit excelent. Păstrează-ţi mintea în întregime absorbită de aducerea aminte a lui Iisus, iar El va deveni totul pentru tine – bucurie, pace, întristare duhovnicească şi o mulţime de lacrimi de viaţă dătătoare, care îţi vor face sufletul mai alb ca zăpada şi mai uşor decât un nor. Copilul meu, atunci când suntem tăcuţi şi spunem rugăciunea cu atenţie – adică atunci când mintea e atentă la rugăciunea rostită, fără să rătăcească spre altceva în afara rugăciunii – atunci mintea ta începe să se apropie de dulceaţa lui Iisus. Smerirea de sine permanentă îţi va fi de mare ajutor pentru a atinge acest ţel. Smerenia înseamnă să te învinuieşti pe tine întotdeauna la vreme de ispită sau în orice altă problemă şi să-ţi îndreptăţeşti mereu fratele.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 272-273)

Sursă: Doxologia

Pr. Zaharia Zaharou: "Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu"

Este bine sau nu să ne smerim în fața unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Foto: Orthphoto

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos față de El. Cum a reacționat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68,11; Rom. 15, 3) Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credință. Dar duhul pe care îl învățăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nicio rezistență, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8). 

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieți: noi vom dărui mica și mărginita noastră viață lui Hristos și vom primi în schimb viața Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruință pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată”. La această biruință ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul(cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptățească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieții desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Sursă: „Merinde pentru monahi” de Arhimandrit Zaharia Zaharou

Arhiepiscop Justinian Chira - Omul contemporan şi smerenia (VII)

foto: Sergiy Krasnyanskiy (Orthphoto)

De ce credeți că, în general, omul contemporan nu prea este interesat de smerenie?

Nu există interes pentru smerenie deoarece, la ora aceasta, mulți oameni sunt dominați de patimile trupești. Întotdeauna un om care este stăpânit puternic de niște plăceri sau pofte necurate devine și orgolios, mândru, disprețuitor. Acesta este un aspect. Un alt aspect: stadiul la care ne-am ridicat prin civilizație îi dă omului contemporan senzația de atotputernicie. I se pare că nimeni nu a mai fost ca el. Dar tot e un om neîmplinit, chiar dacă e un om luminat, un om deștept, un om învățat. Foarte puțin conștientizăm tainele care există în jurul nostru. Suntem, totuși, foarte limitați.

De exemplu, cum pot eu să mă mândresc cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu? Însuși faptul că omul este în stare de așa de multe creații, asta arată că trebuie să fie mulțumitor față de Tatăl ceresc. Acest covor, aceste obiecte, aceste cărți, toate sunt lucruri, într-un fel, de excepție. Toate sunt fructul inteligenței și al rațiunii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Și atunci noi, bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu ne putem declara atotputernici. Ci suntem întotdeauna cu recunoștință față de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al rațiunii, al cugetării, cu care am putut să creăm și cu care vom crea în continuare. Gândind în felul acesta și văzând în toate lucrarea lui Dumnezeu, bucurându-te, știi să apreciezi.

Dumnezeu ne-a dat lumina ochilor. Dumnezeu ne-a dat cuvântul. Ce dar! Închipuiți-vă cum ar fi un om dacă nu ar avea un limbaj, cum ar fi dacă am conversa numai prin semne. Cui îi trece prin cap să-I mulțumească lui Dumnezeu că ne-a înzestrat cu puterea cuvântului? Cum doar nouă ni s-a dat darul cuvântului? Cum de nu s-a dat și la celelalte animale? Cum de a rămas cioara tot la cârâit? Cum de a au rămas câinii tot la lătrat? Cum, adică, a rămas maimuța la starea pe care a avut-o mii de ani? Ea nu are posibilitatea de a comunica decât prin sunete nearticulate. Ori, având atâtea mărturii, oamenii limitați în gândire, ignoranți, nu știu să aprecieze. Li se pare că tot ceea ce realizează este exclusiv rezultatul forțelor proprii.

Apoi, omul s-a desacralizat. Având atâtea cunoștințe, informații de tip materialist, s-a desacralizat, în general vorbind. În fiecare dintre noi sunt elementele profane și elementele sacre. Și s-a dezvoltat mai mult în noi elementul profan. Acest lucru îl înstrăinează pe om deDumnezeu și, astfel, cade în multe și nenumărate patimi care îl fac robul pornirilor animalice. Așa ajunge omul să fie și orgolios. I se pare că smerenia este un act de slăbiciune, de primitivism. Însă cel care-L iubește cu adevărat pe Hristos își dă seama ce culme a desăvârșirii este virtutea smereniei. 

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Arhiepiscop Justinian Chira - Despre smerenie (VI)

foto: Даниил Иванов (OrthPhoto)

Ce este smerenia și cum o putem dobândi?

Smerenia este fructul înțelepciunii. Un om înțelept și învățat este întotdeauna smerit. Ignoranții sunt orgolioși. Și asta este foarte important de știut. Mai mult, un om cu viață sfântă totdeauna este smerit. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îți vezi propriile tale limite și îți dai seama că nu îți poți permite să fii mândru, orgolios.

Eu, dintotdeauna, am iubit foarte mult curățenia fizică și curățenia morală. N-am putut suporta murdăria, așa cum nu am putut suporta niciodată ignoranța care este tot o murdărie, dar de natură spirituală. Curățenia te poate ajuta să fii smerit. De ce? Pentru că ea este un pisc pe care nu-l poți atinge niciodată. Nu poți realiza în totalitate curățenia. Și atunci te umilești pe tine, în primul rând. În forul tău interior nu-ți vine să te mândrești. Zici: „Sunt păcătos", deși poate că ai o curățenie și o viață morală destul de înaintată. Dar nici cel mai mare sfânt nu este desăvârșit. Și atunci, văzând că n-ai realizat ceea ce iubești așa de mult - puritatea, curățenia, desăvârșirea - atunci, în mod normal, devii foarte smerit.

De ce credeți că în Pateric și în Viețile Sfinților se vorbește atât de mult de faptul că smerenia este cea mai importantă virtute, când, totuși, în Noul Testament, Mântuitorul ne spune că punctul culminant al trăirii creștine este iubirea de Dumnezeu și de aproapele (Mat. 22, 35-40)?

Da, așa este cuvântul Mântuitorului, însă tot Domnul Iisus Hristos ne spune: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre" (Mat. 11, 29).

Să fim blânzi și smeriți cu inima! Acesta este chipul cel mai frumos pe care îl prețuiește Mântuitorul: blândețea și smerenia. Iubirea este o virtute care este peste toate celelalte virtuți. Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu l-a creat pe om și întregul univers din iubire. Și dintr-o infinită iubire față de noi S-a întrupat și S-a făcut om precum suntem noi, ca pe noi să ne ajute să ne îndumnezeim20. Cine a fost mai smerit decât Iisus Hristos?

Deci, iubirea este o virtute care e de altă natură decât smerenia și blândețea. Smerenia și blândețea realizează iubirea. Un om care nu-i blând, un om care nu-i smerit, acela nu poate iubi în profunzime; iubirea în înțeles de agapi, iubire duhovnicească, nu iubirea trupească, lumească, care e cu totul altceva. Iubirea face parte din cele trei virtuți teologice capitale, alături de credință și nădejde. Tradus, oarecum în mod liber, virtuți teologice ar însemna puteri de Dumnezeu grăitoare.

Un creștin nu se poate realiza duhovnicește dacă este robit de orgoliu, de mândrie. Care a fost primul păcat din care s-au născut toate relele? Orgoliul, mândria. Și atunci, ca să putem să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu, în primul rând trebuie să ne smerim.

Smerenia ne ajută să ne eliberăm de dispreț și de toate închipuirile: că suntem mai grozavi, mai teribili decât alții Mândria aduce disprețul față de alții, așa cum citim în pilda cu vameșul și fariseul. Fariseul avea toate calitățile, nu era minciună ce spunea! Postea, era un mare învățat, un iubitor de lege, un iubitor de neam, dar pe toate le anula prin mândria care îl împingea la dispreț: „Nu sunt ca ceilalți oameni!" (Luc. 18, 11). Auzi, ce cuvânt îndrăzneț și ce cuvânt dureros; nu dur, ci dureros!

Un om smerit privește totdeauna cu respect la toată lumea, vede calitățile tuturor oamenilor, vede darurile pe care le-a primit fiecare de la Dumnezeu. Un om smerit este un om lucid, un om realist.

Smerenia se poate dobândi făcând ceva anume?

Smerenia se câștigă cunoscând toate acestea; cunoscându-ți limitele și ajungând la credința că toate darurile pe care le ai sunt primite și nu este vorba de meritul tău.

Eu niciodată nu am crezut că darurile - multe, puține - cu care m-a înzestrat Dumnezeu sunt fructul înțelepciunii mele. Slăbiciunile, greșelile, acelea le declar, mi le împropriez, acelea sunt ale mele. Dar dacă am mai multe sau mai puține daruri, sunt foarte convins, constat, că ele sunt primite. Al meu este numai că m-am învoit cu îndemnurile și cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Este o conlucrare a voinței mele libere cu voința lui Dumnezeu. Când ești conștient de toate acestea, atunci nu poți să fii orgolios.

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile, căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare).

La prima citire, o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunînd: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”. Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o “verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă “în jos” decât “în sus”, care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde “pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că, fundamental, Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este, astfel, o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe “alţii”. Se poate exprima, la fel de bine, prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează, astfel, cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata “pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este, prin acelaşi simbolism, supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine, este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat, el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt, astfel, “obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată, deci, prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi, rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci, opusul său este tocmai plinătatea. Dacă, de obicei, înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală, îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care, de obicei, trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea, se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul “natural” sau “căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este “iertător”, ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi, în orbirea noastră, nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea, acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: “dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci cînd “vedem greşalele noastre” şi când “nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman, mândria, va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi, asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi “a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne “psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic)

Sursă: Logos