Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

APOSTOLUL

I Corinteni 13, 4-13; 14, 1-5

Fraţilor, dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi. Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine. Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere. Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi: dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire.

*

EVANGHELIA

Matei 20, 1-16

Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor unui om stăpân în casa sa, care a ieşit dis-de-dimineaţă, ca să tocmească lucrători la via sa; şi învoindu-se cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Ieşind apoi pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în târg fără lucru şi le-a zis şi acelora: duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul vă voi da; iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut la fel. Pe la al unsprezecelea ceas, ieşind iarăşi, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: de ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: pentru că nu ne-a tocmit nimeni. El le-a zis: duceţi-vă şi voi în via mea şi ce va fi cu dreptul veţi lua. Iar când s-a făcut seară, stăpânul viei a zis către ispravnicul său: cheamă pe lucrători şi le dă plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi. Deci, venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au luat fiecare câte un dinar. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot câte un dinar de fiecare. După ce au luat dinarii, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: aceştia de pe urmă au lucrat numai un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi care am dus greul şi zăduful zilei. Dar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate; oare, nu cu un dinar te-ai învoit mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Dacă voiesc să-i dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie, oare, nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este pizmaş, pentru că eu sunt bun? Tot aşa vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

"Doamne, bine este să fim noi aici". (Matei 17, 4)

În fiecare an, la 6 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine - Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevărat mare acest Praznic, pentru că acolo pe Tabor Mântuitorul Însuși Și-a arătat, ca într-o străfulgerare, slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor Săi. Până acum, Sfinții Apostoli văzuseră și se uimiseră numai de minunile Lui, care erau mari și puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar în sufletul lor ei îl socoteau pe Mântuitorul tot ca pe un om - un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.

Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Față, Sfinții Apostoli se conving pentru totdeauna că marele lor învățător este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu adevărat. Cele văzute și trăite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodată. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut în ultimul an al vieții pământești a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.

După cum ne istorisesc primii trei Sfinți Evangheliști - "Matei, Marcu și Luca - faptele s-au petrecut așa: Iisus venea înspre nordul Țării Sfinte, Se îndrepta către Ierusalim și le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce și Învierea Sa, care îl așteptau în Ierusalim.

Ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi și a luat cu Sine numai trei dintre dânșii: pe Petru, Iacob și Ioan - ucenicii cei mai de nădejde, care vor fi martori și la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Ceilalți Apostoli rămân la poalele muntelui, iar El împreună cu cei trei urcă pe munte, ca să se roage.

Și, pe când se ruga El, Apostolii îngreunați de somn tresar deodată la o priveliște nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada - cum nu se poate nimic înălbi așa pe pământ. Lucru și mai neobișnuit: în această lumină, doi bărbați stau de vorbă cu Iisus despre Patima și Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie.

Ca ieșit din fire, uimit și mulțumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: "Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedându-și seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumină îi învăluie și pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L" (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu fețele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei și le-a zis: "Sculați-vă, și nu vă temeți" (Matei 17, 7). Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Și El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morți. Așa ne este înfățișat în Sfintele Evanghelii faptul Schimbării la Față a Mântuitorului.

Dar ne putem întreba:

- Ce înțeles are acest eveniment pentru Sfinții Apostoli și pentru noi?

- Ce vrea Mântuitorul să ne spună nouă, celor de astăzi, prin acest eveniment?

De la început trebuie să spunem că Praznicul de astăzi este mai întâi de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fața Domnului Iisus - luminând ca lumina soarelui; lumină sunt veșmintele Lui - ca strălucirea orbitoare a zăpezii; lumina e însuși norul care-i învăluie pe toți - o lumină atât de neobișnuită, că-i umple de fiori de spaimă pe Apostoli, încât, de frică, ei cad cu fața la pământ.

Ce fel de lumină este aceasta? Lumină obișnuită, fizică? Sfântul Grigorie Palama și alți Sfinți Părinți ai Bisericii ne spun că această lumină este lumina cea neapropiată în care locuiește Dumnezeu. Este lumina în care Se îmbracă El ca într-un veșmânt. Este lumina dragostei cerești, este lumina slavei dumnezeiești. Această lumină a Schimbării la Față a Mântuitorului îi venea Lui nu dinafară, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit această lumină în El însuși, dar, din iubire pentru noi, în timpul vieții Sale pământești Mântuitorul își ascunde firea dumnezeiască sub vălul unui trup omenesc obișnuit. El o împiedică înadins să se reverse în afară, pentru că o astfel de lumină neîntreruptă, care făcea să strălucească fața și întreaga Persoană a Mântuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Săi și ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Față însă, Mântuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiești să se reverse în toată strălucirea ei asupra Persoanei Sale. Încă o dată trebuie spus că lumina Mântuitorului de pe Tabor nu era o lumină de împrumut, venind din afară ci, dimpotrivă, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurată dumnezeire pe care Mântuitorul o poseda integral și o ținea ascunsă. Acea minunată lumină făcu pe Sfântul Apostol Petru să spună: "Doamne, bine este nouă să fim aici".

Pentru asemenea motive Schimbarea la Față este considerată de creștinătate ca Praznicul luminii dumnezeiești, revarsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești.

Ne întrebăm iarăși: De ce această manifestare din partea Mântuitorului?

Firește, nu putem ști totul, dar din Sfintele Evanghelii aflăm că Schimbarea la Față, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea și Moartea Mântuitorului pe Golgota. Știind Domnul cele ce aveau să se întample în Ghetsimani și pe Golgota și cunoscând omeneasca slăbiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, și prin ei, celorlalți, dovada clară că El nu era numai om adevărat, ci și Dumnezeu adevărat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea să le arate că moartea Sa pe Cruce nu avea să fie un final tragic, ci o cale spre înviere, că Patima Lui era de fapt o Patimă de bună voie și liber consimțită, din iubire pentru mântuirea oamenilor.

Strălucirea Feței Mântuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depăși marea încercare ce avea să vină asupra Apostolilor. De fapt, de strălucirea acestui chip al Mântuitorului își va aminti Petru după lepădarea de Hristos și va plânge cu amar. De strălucirea acestui chip își va fi adus aminte și Apostolul Ioan în credincioșia și statornicia lui neabătută, când I-a urmat lui Hristos până la picioarele Crucii.

Lumina feței Domnului arătată pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mântuitorului, înviat și preamărit - chip care avea să-l cucerească și pe Pavel când se afla pe drumul Damascului, transformându-l total, din cumplit prigonitor, în cel mai renumit Apostol.

În sfârșit, chipul ce a strălucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom învia noi înșine în ziua învierii de obște, de chipul Mântuitorului aveau să se îndrăgostească de-a lungul istoriei toți purtătorii de Dumnezeu, părinți și frați din lume și din mănăstiri.

O ultimă întrebare: Ce dorește Mântuitorul oare să ne spună celor de azi prin Schimbarea Lui la Față?

În Scriptură, intervalul de timp de la Învierea Mântuitorului și până la Venirea din nou a Domnului în slavă, la sfârșitul istoriei, este exact intervalul de timp în care trăim noi, și este prezentat ca o perioadă de transformare, de necontenită înnoire a omului, a vieții și a lumii, prin slujirea dragostei fără margini între oameni și prin energiile Duhului dătător-de-viață.

În toată această perioadă, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel înviat și preamărit, în numele Dumnezeirii întregi lucrează necontenit în oameni și în lume, respectând dumnezeiește toată libertatea făpturilor Sale. Prin forța energiilor Duhului Său, Iisus Hristos cel înviat și de-a pururea viu iradiază necontenit pretutindeni, străbate, purifică și transformă, pe nesimțite parcă, oameni și lucruri, tot ce există, toată creația Lui.

El vrea să fie împreună cu noi, prezent și activ în toate: "Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 20) - ne asigură El și adaugă: "Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porți închise. Hristos poate pătrunde peste tot, deci și în noi. Dar pentru că respectă libertatea fiecăruia, așteaptă ca noi înșine să ne limpezim și să-I facem loc în viața noastră, în familia noastră, în societatea noastră.

Praznicul de astăzi tocmai la aceasta ne cheamă pe fiecare dintre noi: la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la iluminare, la conformarea vieții noastre la voia cea sfântă a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele și fericirea noastră, a tuturor oamenilor.

Însuși cuvântul dumnezeiesc, care a răsunat astăzi pe Tabor, la aceasta ne cheamă, zicând: "Acesta este Fiul meu Cel iubit... pe Acesta să-L ascultați" (Matei 17, 5). E ca și cum Dumnezeu-Tatăl ne-ar zice: "Schimbați-vă la față din adânc, toți și toate, după exemplul Fiului Meu. Fiți blânzi și smeriți cu inima, ca El. Fiți îngăduitori unii cu alții, nu vă urâți și nu vă disprețuiți unii pe alții, ci trăiți în pace, în bună înțelegere și în dragoste unii cu alții, ca niște frați buni, ca niște adevărați copii ai Mei, vă zic Eu, Tatăl vostru. Iubiți-vă unii pe alții, iubiți-vă cu fapta și cu adevarul, așa cum v-a învățat El, spre binele și fericirea voastră".

Ascultându-L pe El și Împlinindu-I porunca dragostei, va străluci și peste noi lumina cea pururea fiitoare a Feței Lui. Să nu uităm, frați creștini, că Schimbarea la Față a Mântuitorului începe pe când El se ruga. Și schimbarea noastră lăuntrică trebuie să înceapă tot cu rugăciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor Puterilor cerești, să ne lumineze mintea, inima și viața cu lumina adevărului și a dragostei Dumnezeului nostru, ca să putem birui și schimba tot ce-i rău în noi și în viața noastră de oameni, ca și în noi să strălucească lumina cea mai presus de orice lumină a faptelor bune, spre binele și spre bucuria semenilor noștri și spre slava Dumnezeului nostru. Amin! 

Sursă: Scribd

Predică la Duminica Ortodoxiei / Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

APOSTOLUL

Fraţilor, prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

EVANGHELIA

IOAN 1, 43 – 51

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Pr. Constantin Coman: Despre vederea Împărăţiei cerurilor

R. Rădulescu: „Noi L-am aflat pe Acela despre care au scris Moise şi profeţii!” Sunt cuvintele lui Filip, viitor ucenic al lui Hristos, rostite după ce s-a întâlnit cu Hristos. Este vorba despre începutul activităţii publice a Mântuitorului. La vârsta de treizeci de ani este botezat de Ioan în Iordan şi îşi începe activitatea în lume. Până atunci nu ştim multe despre Hristos, unde a trăit, ce a făcut. Îşi începe prezenţa în lume cu recrutarea unor ucenici, unul dintre ei fiind Filip. Părinte profesor, de unde atâta siguranţă în cuvintele Apostolului Filip: „L-am aflat pe Acela, despre care au scris Moise şi profeţii!”, adică, „L-am aflat pe Mesia, pe Cel pe care-L aşteptăm de atâta vreme, să vină să ne mântuiască!” De unde această convingere? Ce argumente are Filip că Iisus este, într-adevăr, Cel aşteptat?

Pr. Coman: Nu este vorba despre elemente sau despre factori exteriori, care să confirme recunoaşterea în persoana lui Hristos a celui făgăduit şi proorocit, ci este vorba despre o încredinţare duhovnicească, la nivel lăuntric, pe care i-o dă lui Filip însăşi întâlnirea cu Hristos. Este o certitudine pe care şi noi, deseori, o experimentăm când ne întâlnim cu oameni curaţi, liniştiţi, cu discurs neduplicitar, cu duh drept. Avem o certitudine care vine dinlăuntru, dincolo de semnele exterioare, dincolo de conţinutul cuvintelor. Este evident că întâlnirea propriu-zisă, care este o întâlnire în adânc, în care Mântuitorul Hristos Se descoperă lui Filip, îi oferă certitudinea. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Apostolii Mântuitorului Hristos, din care vor face parte şi aceştia cu care se întâlneşte acum, Filip, Natanail, Petru şi Andrei, vor avea deseori posibilitatea descoperirii lăuntrice a lui Dumnezeu. Aceste încredinţări nu ţin foarte mult.

Întorşi la criteriile exterioare, la evaluarea omenească, aceiaşi Apostoli cad în îndoială, pun întrebări puerile. Siguranţa nu vine din prelucrarea factorilor exteriori, ci dintr-o descoperire adâncă, la nivelul duhului, dintr-o intuiţie profundă, cum am spune într-un limbaj comun. Confirmarea o avem în momentul în care ucenicii Mântuitorului Hristos primesc, la Pogorârea Duhului Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, care se revarsă peste ei ca în nişte vase. Abia atunci, schimbarea lor de atitudine este una radicală. Din momentul acela, nu mai există niciun fel de ezitare, nu mai există temeri şi nici întrebări. Până atunci erau fricoşi, îndoielnici. Martori ai unei activităţi extrem de complexe şi de bogate a Mântuitorului Hristos, ne-am fi aşteptat să fie mai statornici în credinţă, dar nu se întâmplă acest lucru. Toate aceste dovezi exterioare – învieri din morţi, vindecări de surdo-muţi, de paralitici, de alţi bolnavi incurabili, alungări de demoni din oamenii demonizaţi, cuvânt cu putere multă, deşi exercitau o influenţă puternică asupra lor, nu au avut tăria să le dea certitudini durabile. Dovadă stă faptul că s-au lepădat până la ultimul de Hristos în timpul Pătimirilor Sale. Chiar şi cel mai grozav, cel mai entuziast, cel mai zelos, Petru, avea să se lepede de o manieră ruşinoasă, josnică. „Nu-L cunosc pe Omul acesta!” (Matei 26,72), repetă el de trei ori, jurându-se. Aceasta este diferenţa între convingerile întemeiate pe suma informaţiilor exterioare şi încredinţarea duhovnicească lăuntrică.

R. Rădulescu: Aşadar, în logica omenească, între elementele puse cap la cap, se inserează o descoperire de undeva de dincolo de lume.

Pr. Coman: Chiar şi în relaţiile interumane şi interpersonale se întâmplă acest lucru. Dacă nu are loc descoperirea la nivelul duhului, a intenţiei adânci din inimă, numai pe temeiul vorbelor, al gesturilor exterioare, nimeni nu se încredinţează celuilalt. Nu se va însoţi cu acela nici într-o prietenie, nici într-un proiect comun, nici într-o căsnicie. Toţi sondăm adâncurile, lăuntricul, duhul, ca să vedem în ce duh se mişcă celălalt, ce duh îl stăpâneşte. Dacă este lacom ne temem de el, dacă este iubitor de argint ne temem de el, dacă este iubitor de stăpânire, dacă este mândru ne îndepărtăm. Sigur că şi gesturile exterioare îl pot descoperi pe celălalt, dar nu sunt absolut revelatorii. Citirea la nivel lăuntric este convingătoare. Foarte mulţi dintre noi am devenit specialişti în a ne ascunde duhul lăuntric. Constatăm că trăiesc oamenii împreună cincizeci de ani, ca soţ şi soţie, şi nu se cunosc, nu au pătruns în tainiţele sufletului celuilalt.

R. Rădulescu: Natanael îşi exprimă îndoiala referitoare la Nazaret, locul din care provine Mântuitorul Hristos: „Oare, din Nazaret poate să vină ceva bun?” De ce această părere a vremii despre Nazaret?

Pr. Coman: Iconomia dumnezeiască face ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze în condiţii şi în împrejurări foarte umile, care trimit tocmai la reversul percepţiei şi raportării omeneşti. Oamenii văd măreţia în bogăţie, în notorietate, în putere politică sau culturală, în statut social. Ori, mesajul lui Dumnezeu, inclusiv prin condiţiile în care Se întrupează Fiul lui Dumnezeu, este că trebuie căutată alt fel de măreţie, care nu se măsoară cu indicatorii obişnuiţi. Nu volumul, nu vizibilitatea, nu criteriile exterioare dau evaluare justă, ci dimpotrivă, zona duhovnicească adâncă, tainică şi invizibilă. Ce era Nazaretul? Un sătuc. Nazaretul nu este pomenit niciodată în Vechiul Testament Erau atâtea alte cetăţi cunoscute. Reacţia umană este foarte firească. Din Nazaret să se nască Mesia, Izbăvitorul?! Este evidentă, din nou, confruntarea dintre percepţia omenească şi perspectiva dumnezeiască. După cum vedeţi, perspectiva dumnezeiască răstoarnă radical lucrurile. Nu le răstoarnă, de fapt, ci le reaşează, arătând că omul are o privire amăgită şi strâmbă.

R. Rădulescu: Totuşi, îl convinge pe Natanael să vină să vadă. Mântuitorul Hristos îi spune că L-a văzut mai înainte de a-i spune Filip, pe când era sub smochin. Aşa îşi dă seama Natanael că este ceva cu acest personaj. Aş vrea să insistăm, părinte profesor, pe ultimele cuvinte din textul evanghelic: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,50-51). La ce se referă Mântuitorul Hristos cu aceste cuvinte?

Pr. Coman: Se referă exact la ceea ce spune. Este o perspectivă realistă asupra lucrurilor. Când spun realist, adaug la ceea ce este accesibil simţurilor noastre şi lumea duhovnicească accesibilă şi ea omului care îşi cultivă simţul duhovnicesc, vederea duhovnicească, înţelegerea duhovnicească, inima duhovnicească. În Dumnezeiasca Liturghie, preotul se roagă la ieşirea cu Sfânta Evanghelie:

„Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care slujesc împreună cu noi şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta!”

Pentru ca, înainte de Vohodul Mare, să mărturisească:

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti, Aliluia!”.

Nu este o alegorie, nu este o vorbire metaforică, ci este o vorbire foarte realistă. Noi nu îi vedem pe îngeri pentru că nu sunt materiali, sunt duhuri, fiinţe nemateriale. Trebuie să ne încredinţăm de faptul că există o lume duhovnicească, nematerială, după cum este şi o componentă duhovnicească a lumii materiale şi a omului. Trupul material este chipul unei persoane care sunt eu, sau dumneavoastră, sau altcineva. Dar trupul nu epuizează persoana mea. Este chipul în care eu ma arăt, în care trăiesc,  în care mă manifest. Dar existenţa nu se epuizează în trup. Este una duhovnicească, în duh. Conştiinţa de sine ce este? Bucuria ce este? Iubirea ce este? Iertarea ce este? Îndelunga răbdare ce este? Toate acestea sunt atitudini, mişcări duhovniceşti ale inimii, ale gândului. Conştiinta de sine este o sinteză a fiinţei noastre. Tot duhovnicească este prezenţa lui Dumnezeu ca şi a îngerilor. Cerul este realitatea duhovnicească prin excelenţă.

Noi credem că această deschidere a cerului despre care vorbeşte Hristos lui Natanael este reală. Sunt sfinţi ai Bisericii care descriu şi mărturisesc că au văzut aievea această coborâre şi urcare a îngerilor peste Fiul lui Dumnezeu, această pogorâre şi urcare a îngerilor peste Hristos cel euharistic, la Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Dacă nu se vede, nu înseamnă că nu există! Dacă nu are expresie materială nu înseamnă că nu există!

Afirmaţia de aici a Mântuitorul Hristos este una extrem de importantă pentru contemporanii Săi, este chiar şocantă, pentru că la evrei gândul sau ideea că ar putea Dumnezeu deveni accesibil, sau vizibil, era cu totul şi cu totul străină. Dumnezeu era de nevăzut, nici nume nu îndrăzneau să-i dea. Ori vestea Mântuitorului Hristos este că de acum înainte veţi vedea aceste lucruri pe care nu vi le puteaţi închipui. Se deschide cerul, se descoperă Dumnezeu.

Deschiderea cerului înseamnă tocmai accesul omului la cele dumnezeieşti. În istoria Bisericii există o neîntreruptă mărturie care vine din această zonă, până în secolul nostru. În ultimele decenii ale veacului al XX-lea, avem nenumărate mărturii scrise ale unor părinţi athoniţi, dar nu numai, ci şi din România, Rusia, Serbia, care ne descriu astfel de vedenii sau experienţe personale”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru Cuvânt