Predică la Duminica a IX-a dupa Rusalii - Umblarea pe mare. Potolirea furtunii

APOSTOLUL

I Corinteni 3, 9-17

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

*

EVANGHELIA

Matei 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Arhim. Sofronie Saharov: „Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată”

Rugăciunea e o creație infinită, artă supremă. Mereu și mereu, simțim o năvală înfocată spre Dumnezeu, urmată de o cădere din lumina Sa. Iarăși și iarăși, devenim conștienți de neputința minții de a se ridica spre El. Sunt clipe în care ne simțim la marginea nebuniei.

Uneori rugăciunea pare să slăbească și atunci strigăm: “Doamne, să-mi ajuți mie, grăbește-te!” (Psalm 69, 1). Iar dacă nu lăsăm din mână poala veșmântului Său, ajutorul va veni. Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.

Rugăciunea nu va întârzia să facă din nou vie în noi suflarea dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam și în virtutea căreia Adam “s-a făcut suflet viu” (Facere 2,7). Atunci mintea noastră renăscută se va minuna de înalta taină a ființei și inimile noastre se vor face ecoul laudelor înălțate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom înțelege sensul cuvintelor lui Hristos: “Eu am venit ca viața să aibă și din belșug s-o aibă” (Ioan 10, 10).

Dar această viață e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învățătură a Evangheliei. “Foc am venit s-arunc pe pamant, și cât aș vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49). Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, așadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaștem dintr-o dată, dar cel puțin cunoaștem “în parte” (I Corinteni 13,9), că nu există nicio altă cale pentru noi muritorii de a ne face “fii ai învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această re-creare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiția cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile și Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noțiunile noastre trecute despre Dumnezeu și despre viața întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. “Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). Chiar și numai o șoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu niciun alt conținut al vieții trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă și chinuitoare. Înaintând pe ea, vom suspina mult. Frica aceea care este “începutul înțelepciunii” (Psalm 110, 10) se va agăța de inima noastră și va răsuci întreaga noastră ființă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenția asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioși în a-i urma lui Hristos, ne vom opri înfricoșați. “Și erau pe drum… și Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți; și cei ce mergeau în urma Lui se temeau” (Marcu 10, 32).

Nimeni dintre noi nu poate scăpa de suferință, dacă vrem să ne naștem la o nouă viață în Dumnezeu, dacă vrem să transformăm trupurile noastre firești în trupuri duhovnicești. (După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, “se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” – I Corinteni 15, 44). Numai puterea rugăciunii depășește rezistența materiei și eliberează mintea noastră din această lume strâmtă și inertă spre vastele spații deschise, strălucind de Lumină.

Mintea e năucită de încercările ce cad asupra ei în lupta noastră pentru rugăciune. Nu e ușor să identificăm cauza sau felul acestora. Până ce vom intra “în locașul cel sfânt lui Dumnezeu” (Psalm 72, 17), vom șovăi adeseori, nesiguri dacă faptele noastre sunt bineplăcute Celui Preasfânt. Întrucât nu suntem scutiți de păcat, putem doar crede că faptele noastre rele provoacă furtunile ce bântuie în jurul nostru – deși Sfântul Apostol Petru reamintea primilor creștini în deznădejdea lor că “Duhul slavei” (I Petru 4, 14) odihnea asupra lor. Un lucru însă este mai presus de îndoială: va veni ceasul în care toate încercările și necazurile noastre vor dispărea în trecut. Atunci vom vedea că perioadele cele mai chinuitoare ale vieții noatre au fost cele mai rodnice și ele ne vor însoți dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia Împărăției “de nezdruncinat” (Evrei 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheamă din nimic. Prin firea noastră suntem făcuți din nimic; însă chiar și de la Dumnezeu așteptăm considerație și atenție. Dintr-o dată însă Cel Atotputernic Se descoperă pe Sine într-o smerenie nemărginită. Vederea inundă întreaga noastră ființă și instinctiv ne aplecăm în adorație. Chiar și aceasta nu pare a fi îndeajuns; oricât de mult vom încerca să ne smerim înaintea Lui, nu va fi îndeajuns față de smerenia Lui.

Rugăciunea către acest Dumnezeu al iubirii și smereniei se ridică din adâncurile ființei noastre. Când inima noastră e plină de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin conștienți de apropierea noastră de El – chiar dacă știm foarte bine că suntem doar pământ și țarnă (cf. Facere 3, 19). Cu toate acestea, în înfățișarea văzută a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugrăvit asemănarea Ființei Sale nevăzute și astfel putem sesiza veșnicia. Prin rugăciune intrăm în viața dumnezeiască; și Dumnezeu rugându-Se în noi e viața cea necreată, care ne inundă.

Făcându-ne după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu ne-a așezat înainte nu ca o lucrare a Sa în întregime supusă Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar și pentru El – ca ființe libere. Și în virtutea acestui fapt, relațiile dintre om și Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertătii. Când abuzăm de aceasta libertate și păcătuim, atunci întoarcem spatele lui Dumnezeu. Aceasta libertate de a întoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al voinței libere, dar e o condiție indispensabilă ca noi să ne putem împărtăși de viața cu adevărat dumnezeiască, viața care nu poate fi predeterminată.

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Ii urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârșit Lui. “Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48).

Tatăl nostru Carele ești în ceruri

Sfințeasca-se numele Tău

Tu mi-ai dat să simt sfințenia Ta și sunt gata să fiu sfânt întru Tine

Vină împărăția Ta

Fie ca viața Ta slăvită să pătrundă în mine și să devină a mea

Facă-se voia Ta

În pământul ființei mele create, precum în cer, în Tine Insuți, din veșnicie.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

“pâinea cea adevărată ce pogoară din cer și dă viață lumii” (Ioan 6, 32-33).

Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri

Prin duhul Tău Cel Sfânt, dă-mi să iert semenilor, ca nimic să nu mă împiedice de a primi iertarea Ta.

Și nu ne duce pe noi în ispită

Tu știi ticăloșia mea; că sunt de-a pururea gata să păcătuiesc. Trimite îngerul Tău să stea în calea vrăjmașilor mei atunci când păcătuiesc (cf. Numeri 22, 22).

Ci ne izbăvește de Cel Rău

Izbăvește-mă de puterea vrăjmașului de moarte, vrăjmașul omului și al lui Dumnezeu.

La început ne rugam pentru noi înșine; dar atunci când Dumnezeu, prin Duhul Său Cel Sfânt ne dă înțelegere, rugăciunea noastră dobândește proporții cosmice.

Atunci când ne rugăm cu rugăciunea “Tatăl nostru”, ne gandim la întreaga umanitate și cerem plinătatea harului pentru toți oamenii ca și pentru noi înșine. Sfințească-Se Numele Tău de către toți oamenii. Vină împărăția Ta pentru toate popoarele, ca viața Ta Dumnezeiască să devină viața lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singura îi unește pe toți în dragostea Ta. Izbăvește-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmășie și moarte. (Potrivit interpretarii noastre creștine, răul – ca și binele – există numai acolo unde există o formă personală de existență. Fără această formă personală n-ar exista niciun rău, ci numai procese naturale determinate).

Existența răului în lume în general și în umanitate în special ridică problema participarii lui Dumnezeu la viața istorică a neamului omenesc. Mulți și-au pierdut credința fiindcă li se pare că dacă Dumnezeu ar fi existat, răul n-ar fi putut fi atât de puternic și nici n-ar fi fost răspândită suferința atât de absurdă. Ei uita însă că Dumnezeu ține la libertatea omului, care e rădăcina principală a creației Sale, după chipul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea autodeterminarii și să-l distrugă în același timp. Dar Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.

Hristos a spus: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 34) și “dezbinare” (Luca 12, 51). Hristos ne-a chemat la război pe tărâmul duhului și arma noastră este “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17). Bătălia noastră e dusă în condiții extraordinar de inegale. Suntem legați de mâini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc sau sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași. (…)

Domnul a îndreptat și sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căință totală, și făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri. Purtăm în noi înșine moștenirea păcatelor strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se mântuiește doar pe sine însuși.

Am găsit că monahii de la Sfântul Munte înțelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care și-a dedicat viața lui Dumnezeu, care crede că, dacă vrem ca Dumnezeu să fie în întregime cu noi și în noi, atunci trebuie ca și noi să ne dăruim Lui cu totul, iar nu numai în parte. Monahul renunță la căsătorie și la nașterea de copii, pentru a păzi si ține poruncile lui Hristos, cât mai deplin cu putință. Dacă un monah nu-și realizează adevăratul tau scop – acela de a trăi viața pe pământ, având mintea unită cu Hristos – monahismul său nu este unul sădit așa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajută la continuarea neamului omenesc prin nașterea de prunci, nici nu promovează în întregime nemurirea prin înviere. El renunță la planul istoric, prin refuzul de a-și asuma o acțiune istorică pozitivă – ca să nu spunem și politica – însă nu-și transferă existența în planul spiritual metaistoric. Necâștigând nicio biruință în planul universal al războiului duhovnicesc, el nu-i ajută nici pe semenii săi să realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea, chiar daca monahul nu poate realiza desăvârșirea creștină, năzuintă să ajută chiar și așa întreaga lume.

Sfânta Treime, Părinte, Fiule și Duhule,

Singurul Adevăratul Dumnezeul nostru,

Pururea viu și atotputernic,

Care singur dai tărie celor necăjiți

Și sprijin celor slabi;

Tu, fără de Care cei puternici slăbesc

Și cei tari devin neputincioși,

Cei sătui flămânzesc

Și cei tineri se înconvoaie,

Ascultă-ne în necazul nostru

Și ridică-ne la o slujire vrednică de Tine.

Rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește!

Atunci când prin harul Duhului Sfânt i se dă unui om să “ajungă… la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Efeseni 4,13), un astfel de eveniment se răsfrânge în modul cel mai hotărât nu numai asupra destinului întregii umanități – înrăurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei și se răsfrânge asupra întregii vieții cosmice, fiindca insăși lumea a fost creată pentru om.

Când ne abatem de la calea arătată de Hristos – adică de la îndumnezeirea omului prin puterea Duhului Sfant – întregul rost al venirii omului în lume dispare”.

            

Sursă: Cuvânt ortodox

Arhiepiscop Justinian Chira - Răbdarea (III)

 

Când eram stareț aici, la Rohia, veneau mulți călugări cu diferite probleme: ba că egumenul este prea bun, altul că egumenul e prea rău, altul că fratele lui l-o supărat. Concluzia mea este: nu poți să fii ascultător, dacă nu ai răbdare! Să ai răbdare este foarte simplu. Acesta este elementul cel mai important dintr-o viață de mănăstire: să aibă răbdare frate cu frate, părinte cu părinte, între noi să avem răbdare! De ce? Pentru că noi toți avem slăbiciuni. Toți colaboratorii pe care-i am, dacă nu ar avea răbdare față de mine, ar însemna să se pustiască Episcopia. Că sunt de multe ori așa de rău!

Am ajuns odată la o stare de disperare. Aveam 24 de ani, eram tânăr, nu prea mai erau călugări și m-au pus stareț. Și a venit Episcopul și l-a întâmpinat un grup de călugări care îmi erau potrivnici: „Ce copilul ăsta? O să venim să ocupăm stăreția". Eu așteptam să capăt de la vlădică un cuvânt de încurajare. Episcopul însă, influențat, m-o mustrat: „De ce aia și nu aia?" Adică n-a văzut - deși făcusem și lucruri bune - decât păianjenul din colțul ușii. Că peste noapte, când este secetă, apar păianjeni. Și le-am pregătit masa la toți, 60 de persoane, pe timp de război, iar eu am venit la chilia mea extrem de supărat și de mâhnit. Și m-am pus pe pat și plângeam acolo ca un copil. Duhovnicul meu a observat totul - era și el la masă. A coborât de acolo, s-a așezat lângă mine, m-a luat de după cap și mi-a zis: „Părinte Stareț, nu fi supărat, toate trec" A fost pentru mine medicamentul care mi-a adus cea mai mare bucurie. M-a învățat să le rabd pe toate, să fiu cu răbdare. 

Este foarte important să avem răbdare! „Prin răbdarea voastră, veți dobândi sufletele voastre" (Luc. 21, 19), așa ne învață Scriptura. Sigur că nu e tot timpul plăcut. Dar este o soluție prin care ajungi apoi să te biruiești pe tine și să biruiești toate greutățile vieții.

Poate să existe răbdare fără dragoste, fără iubirea față de aproapele?

La iubire ajungi prin răbdare. Prin răbdare ajungi să-l iubești pe fratele tău, să-l ierți pe fratele tău, să-l respecți pe fratele tău, să vezi că-i mai bun decât tine, să vezi că-i mai frumos decât tine, să vezi că-i mai harnic decât tine. Prin răbdare le vezi pe toate acestea. Abia atunci te ridici. Este bine să faci efortul acesta al răbdării. Nu se poate vorbi de dragoste fără de răbdare și fără de smerenie.

Acestea le cucerește un viețuitor de mănăstire, dacă are răbdare. Dacă n-are răbdare, rămâne totdeauna nemulțumit, mâhnit, supărat. Că nu putem fi perfecți. Nici episcopul, nici starețul, nici fratele nu sunt desăvârșiți. Și atunci avem absolută nevoie de acest dar miraculos - să ne răbdăm, să fim cu răbdare. Răbdarea te face în același timp să fii cu respect față de ceilalți. Este un mijloc de îmbunătățire. Vezi că și planta trebuie să aibă răbdare să crească; dintr-o bobiță crește un spic. Răbdarea este de mare importanță nu numai în mănăstire, ci și, în general, în toată societatea.

Mă uit la părinții de aici. Dacă n-ar fi avut răbdare, n-ar fi putut face nimic. Aici n-avem pământ frumos, ca la Putna, ci uite, niște coaste toate sunt agățate de dealurile acestea. Cum zicea mama unui părinte, Ilarion, care-i mort acum: „Dragul mamei, cum poți tu trăi aici? Că aici, când ieși din casă, sau urci, sau cobori". Aici locul te pune la încercare, te pune să ai răbdare.

 

(fragment din volumul „Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile, căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare).

La prima citire, o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunînd: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”. Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o “verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă “în jos” decât “în sus”, care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde “pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că, fundamental, Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este, astfel, o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe “alţii”. Se poate exprima, la fel de bine, prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează, astfel, cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata “pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este, prin acelaşi simbolism, supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine, este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat, el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt, astfel, “obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată, deci, prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi, rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci, opusul său este tocmai plinătatea. Dacă, de obicei, înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală, îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care, de obicei, trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea, se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul “natural” sau “căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este “iertător”, ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi, în orbirea noastră, nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea, acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: “dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci cînd “vedem greşalele noastre” şi când “nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman, mândria, va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi, asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi “a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne “psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic)

Sursă: Logos

Vreţi să deveniţi neatrăgătoare? Urmaţi sfaturile revistelor la modă (IV)

Soția recalcitrantă – e foc în casă

Sminteala opusă înțelepciunii și extravaganța merg mână în mână cu încăpățânarea. Și nici nu poate fi altfel, întrucât omul smintit care trăiește cu capul în nori pune, mai presus de orice, dorințele lui imediate. Este de la sine înțeles că nu rareori acesta intră în contradicție cu dorințele, planurile și ideile celorlalți oameni. Apare conflictul. Emoțiile care influențează omul smintit, mult mai puternice decât judecata, se aprind și mai tare. Obiectul poftit pare și mai dorit. Când își atinge scopul, individul smintit se împotrivește cu forțe îndoite celor ce-i stau în cale. Și dacă ei (de exemplu părinții) dau înapoi în fața presiunii – și de cele mai multe ori aşa se şi întâmplă fiindcă pe oamenii normali îi lasă nervii în astfel de lupte, - copilul înţelege destul de repede că încăpăţânarea este bună întrucât îţi aduce victorie. Şi acest lucru i se fixează eficient în caracterul său. Dacă nu-i convine ceva – copilul se manifestă şi adulţii cedează, dând neputincioși din mână.

Blândeţea, caracterul conciliant, încă din vremuri străvechi, au fost considerate cele mai importante calităţi feminine, la multe popoare. «Soţia îndărătnică – este foc în casă» ne-a avertizat înţelepciunea populară. Adică răul cel mai cumplit care se poate întâmpla într-o gospodărie. Arde casa – n-o să avem acoperiş deasupra capului; ard hambarele – familia va fi înfometată de moarte.

Shakespeare, confirmând că «dacă toţi cei care au neveste îndărătnice ar fi ajuns la disperare, atunci a zecea parte din omenire s-ar fi spânzurat», a considerat această temă atât de necesară că i-a închinat cunoscuta lui comedie «Îmblânzirea scorpiei». Socoteala lui a fost adevărată: au trecut aproape patru secole şi comedia sa face parte dintre cele mai cunoscute, cele mai jucate, cele mai iubite de public.

Pe bărbatul îndărătnic, care bineînţeles că nu e zahăr, opinia publică nu-l judecă aşa cum face cu o femeie arţăgoasă. Dimpotrivă, şi în acest caz pretenţiile se îndreaptă tot spre soţie: că nu a găsit calea de abordare, n-a fost în stare să cedeze.

Soţia lui Socrate, Xantipa, din vremurile antice, este o întruchipare a soţiei încăpăţânate, arţăgoase. Iar smerenia de care a dat dovadă soţul ei i-a făcut pe contemporani să explice acest lucru prin natura minţii lui deosebite, filosofice. Altul ar fi arătat de mult cine este stăpân în casă, după care, chipurile, ea şi-ar fi venit în fire (idee care apare mai târziu la Shakespeare), iar bărbatul înţelept s-ar fi lăudat, convingându-se pe sine şi pe ceilalţi că dacă poate să se descurce cu o soţie îndărătnică, atunci se poate descurca uşor cu oricine. De fapt n-ar trebui să ne mirăm dacă la cererea feministelor comedia lui Shakespeare ar fi interzisă, mai devreme sau mai târziu, în Occident. Prea contrazice ideile egalităţii.

Este un fapt împlinit că, în virtutea apărării drepturilor feminine, caracterul conciliant încetează treptat să mai fie perceput ca o însuşire feminină pozitivă. Majoritatea divorţurilor în societatea contemporană «civilizată» au loc la iniţiativa soţiilor. Acest lucru nu este altceva decât o dovadă clară că multe soţii s-au dezvăţat să rabde. Femeile, după natura lor, sunt mai emoţionale şi educarea răbdării pentru ele este foarte importantă. La mânie, cuprinsă de sentimente, femeia ofensată săvârşeşte fapte pe care le poate regreta toată viaţa. Răbdarea, fiind dintotdeauna caracteristica cea mai importantă a femeii, este ceea ce o reţine de la impulsivitate şi nesăbuinţă. Acum corul sfătuitorilor – rude şi prieteni – bine organizat cântă cu totul altceva: «Cât poţi să rabzi?! Ia-l la goană! Viaţa este una, grăbeşte-te, altfel îţi pierzi şansa!» În final, de fapt, oricum trebuie să rabzi: să rabzi povara educării copiilor rămaşi fără tată; dificultatea caracterului noului soţ sau singurătatea feminină care, cât ai fi de curajoasă, ţi se pune în gât ca un nod. Cu alte cuvinte, aceasta din urmă este mai amară decât toate, dar nu mai poţi să întorci timpul înapoi.

Deci răbdarea, smerenia şi blândeţea femeii cucernice se îmbină organic cu neîngăduirea răului.

«Facem zgomot, frate, facem zgomot...»

Există încă o trăsătură cultivată cu succes în cultura contemporană şi este normal ca ea să se manifeste tot mai vizibil în comportamentul oamenilor care iubesc această cultură. N. G. Hramova o defineşte ca «gălăgie» (manifestare cu voce tunătoare). Pe de o parte aceasta este o manifestare demonstrativă; tinerii trebuie să-şi facă simţită prezenţa vorbind tare. Pe de altă parte, vorbitul tare (mai ales împreună cu sminteala şi îndărătnicia) de cele mai multe ori duce la scandal – o situaţie puţin agreată, totuşi nu atât de blamată în societatea contemporană precum era înainte când cultura înaltă n-a fost diminuată într-atât, ci, dimpotrivă, era reper chiar şi pentru cei care, datorită situaţiei materiale şi poziţiei sociale, nu aveau acces la această cultură.

Epoca actuală a adus chipuri noi care să fie imitate de tineret. Fetele au crezut că este «cool» nu numai să fumezi, dar să şi înjuri tare de mamă, să faci gesturi obscene, să te îmbeţi până nu mai ştii de tine, să arăţi «trecută prin multe». Acum, chipurile, vremurile s-au schimbat, dar exacerbarea năravurilor este atât de mare că sunt percepute ca o nouă conduită.

Fetele gălăgioase, fără jenă, pentru care înjurătura de mamă nu este înjurătură, ci un vocabular normal, pot fi eleve de învăţământ tehnic profesional sau studente ale universităţilor prestigioase. În aparenţă (cel puţin până la o anumită vârstă, până când viciul nu li se vede pe faţă) ele pot să aibă aspectul unor fete drăguţe, chiar inteligente. În această privinţă, probabil, se arată influenţa postmodernismului cu amestecarea susului şi josului, cu combinarea lucrurilor necombinabile.

Multe femei discută în amănunt în auzul tuturor (chiar la televizor ca să nu mai vorbim de forumurile de pe internet şi de reţelele de comunicare) despre trăirile lor strict interioare, intime. La multe reprezentante ale sexului frumos nu s-a manifestat deloc francheţea feminină, care s-a transformat adesea în lipsă de tact. Articolele din jurnale şi reviste, transmisiunile tv şi radio, care au băgat în cap oamenilor că nu trebuie să fie nimic interzis, şi-au îndeplinit scopul. Fericirea aceasta nu a adus nimic bun, deşi adepţii deschiderii ne-au asigurat că toate relele noastre – vin de la lipsa deschiderii. În acest timp, feminitatea a scăzut vizibil. Atât de mult, încât multe mame ridică nedumerite din sprânceană atunci când ascultă sfatul sfântului episcop Teofan Zăvorâtul: «Pe fată trebuie s-o înveţi ... de fiecare dată, cum să rupă răul, explică-i că nu e bine, - şi adaugă faptul că bărbaţii nu fac altceva decât să vorbească: uite-o şi pe fata asta care nu e mai presus decât un bărbat». Aceste mame se comportă chiar ele masculinizat şi nu văd nimic rău în asta.

«Tandreţea adevărată nu poate fi confundată cu nimic şi ea este tăcută», a scris Ana Ahmatova. Tot aşa şi taina adevăratei feminităţi este tăcută, adâncă, tainică. Aceasta nu este, în niciun caz, taina femeii-vampe şi cu atât mai mult a variantei ei contemporane, vulgarizată dincolo de poate, primitivizată.

O, mult lăudată Maică!

Este timpul să punem punctul pe «i», concretizând, în fine, acel ideal feminin care nu poate fi schimbat de nimeni, oricât s-ar strădui. Acest ideal – Maica Domnului, Pururea Fericita şi Neprihănita Fecioară Maria. Din fericire, au ajuns până la noi înfăţişările chipului Ei făcute de Sf. Evanghelist Luca, precum şi povestirile despre felul cum a fost Ea când a trăit pe pământul nostru păcătos. «Ea a fost fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, ne spune Sfântul Ambrozie Mediolanski. Inima Ei a fost plină de smerenie; Ea a fost înţeleaptă în vorbe, în discuţii nu a fost iute; citea mult; la lucru era vioaie, în conversaţie neprihănită, ca şi cum ar fi vorbit întotdeauna cu Dumnezeu şi nu cu oamenii. Ea nu a jignit pe nimeni – dimpotrivă, le-a dorit la toţi binele; nu a dispreţuit pe nimeni, nici pe cel mai amărât om; n-a râs de nimeni; în toate a văzut binele. Din gura Ei au ieşit numai vorbe de bine, iar în faptele Ei s-au văzut modestia şi fecioria. Aspectul Ei arăta desăvârşirea interioară, exprimând bunătate şi milă».

În Istoricii bisericii, Epifanie şi Nichifor Kallist, O descriu pe Maica Domnului în felul următor: «Ea îndeplinea fiecare lucru întotdeauna cu blândeţe. Vorbea puţin, numai când era necesar şi numai de bine şi cuvintele Ei erau dulci; asculta cu atenţie pe alții şi le dădea atenţia cuvenită. În conversaţiile Ei propunea fiecăruia numai ce era necesar şi cuviincios; niciodată nu a râs şi nu S-a tulburat. Comportarea Ei a fost blândă şi fără mânie. Nu era în Ea niciun fel de mândrie, ci numai simplitate neprefăcută; nu era în Ea niciun fel de gingăşie exagerată, ci în toate o smerenie desăvârşită. Straiele Ei erau simple şi necolorate, fapt dovedit de Acoperământul Ei care se păstrează şi astăzi. Într-un cuvânt, în toate faptele Sale a strălucit dumnezeieşte bunătatea Ei preabogată».

Bineînţeles că nimeni dintre noi nu este în stare să atingă nivelul de desăvârşire pe care l-a atins Maica Domnului. Acest lucru a fost posibil o singură dată, când Ei I-a fost hărăzit să devină Chivotul însufleţit în care S-a zămislit Însuşi Dumnezeu. Cunoscând idealul, noi, cel puţin, înţelegem către ce trebuie să tindem. Și, dacă încercăm să ne convingem că trebuie să căutăm altceva, conştiinţa ne demască.

Mai este ceva care ne ajută să nu ne abatem din cale – icoanele Ei şi rugăciunile către Ea. Recunoscând denumirile icoanelor şi descifrând textul rugăciunii, femeile au parte de orientările necesare. «Mângâietoarea», «Îmblânzitoarea inimilor rele», «Zidul neclintit», «Ocrotitoarea», «Înduioşătoarea», «Miluitoarea», «Dătătoarea de minte», «Econoama» («Îngrijitoarea casei») – aceste denumiri sunt un îndreptar asupra a ceea ce trebuie să fie mama pentru copii ei.

(Puteţi citi aici partea  I, aici partea  a II a, aici partea a III a)  

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com