Născută cu riduri, este abandonată de părinţi, dar bunicul o salvează: „Nu este vina ei că s-a născut aşa”

O fetiţă din India a fost abandonată de câteva săptămâni de ambii părinţi fiindcă suferă de o boală rară: micuţa este plină de riduri.

Născută prematur la 7 luni, medicii susţin că boala fetiţei, care încă nu are un nume, a fost cauzată de un retard de creştere intrauterină şi de câteva anomalii legate de cromozomi.

Mamata Dote, 25 de ani, mama fetiţei, a refuzat să o viziteze în spital, la fel procedând şi tatăl Ajay Dote.

Bunicul a fost cel care a dus-o pe fetiţă la spital, imediat ce aceasta a început să se simtă rău, parcurgând 135 de kilometri de la satul său până în oraş: „Este extrem de trist faptul că părinţii au abandonat-o, dar eu voi face tot ce-mi stă în puteri pentru a o salva” , declară bunicul.

Bunicul a povestit că părinţii se aşteptau să aibă un copil sănătos, aşa cum este fetiţa lor de trei ani, pentru că de la controalele făcute la centrul medical din sat, nu s-a relevat nimic îngrijorător.

„Când ne-au dat fetiţa, am fost şocaţi. Vestea s-a răspândit cu viteză în sat. S-au strâns toţi pentru a vedea fetiţa, dar când au văzut-o au scăpat-o de frică”, a mai spus bărbatul.

Nimeni nu vroia să o ţină în braţe, crezând că boala ei le-ar putea fi transmisă.

„Chiar şi fiul şi cumnata mea au refuzat-o, fiindu-le ruşine pentru că au lăsat-o să se nască”, a mai declarat bărbatul.

„Eu am ştiut că nu este vina ei, şi am început să mă ocup de ea. Singura mea speranţă este că starea ei de sănătate să se îmbunătăţească şi să poată avea o viaţă normală”, spune bunicul : „Voi insista în a-i convinge părinţii, dar dacă vor continua să o refuze, o voi creşte eu”.

„Nu este vina ei că este diferită şi nu o voi abandona din cauza acestei boli”, a adăugat el.

Între timp, la spital se face tot posibilul pentru a i se acorda asistenţă micuţei.

Doamna doctor Minnie Bodhanwala, CEO la spital, a declarat: ”Când a sosit, mă aflam în spital, dacă ar mai fi aşteptat puţin, i-ar fi putut fi fatal. În momentul de faţă răspunde bine la tratament şi starea ei se îmbunătăţeşte”. Pare a fi un caz de Retard de creştere intrauterin, dar nu putem da un pronostic cert până nu primim rezultatele de la laborator”

Noi sperăm că părinţii micuţei vor putea învăţa să îşi cunoască fetița şi să o iubească aşa cum e.

Din păcate, au mai fost cazuri în care părinţii şi-au refuzat copiii din cauza bolii lor, cum este cazul unei mame al cărui fiu suferă de Sindromul Dawn. Din fericire, de acest băieţel are grijă tatăl lui, aşa cum această fetiţă indiană îl are pe bunicul ei.

Sursă: universomamma.it

Traducere: Lidia Ciurezu

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Cucul Cuc şi gâscanul cu cap pătrat / Poveşti pentru trezit copiii 1

de Veronica Iani

În ogradă era mare agitaţie. Gâştele sâsâiau şi dădeau din aripi. De obicei, la ora aceea a dimineţii, era linişte, însă, de data aceasta, viaţa comunităţii fusese perturbată. Dar care era motivul agitaţiei? Un ou. Cum un ou? Un ou e un ou, de ce ar isca aşa forfoteală? Da, dar nu era orice fel de ou.

De dimineaţă, când de abia răsărise soarele, iar gâştele îşi întindeau tacticos aripile, se auzise un ţipăt disperat. Mă rog, un sâsâit disperat:

– Ajutor! Ajutor!, începu să strige una din gâşte.

În câteva secunde, toate suratele ei o înconjuraseră.

– Dar ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva?, îşi arătară ele îngrijorarea.

– O...O..., doar atât reuşea ea să spună.

– O.., ce? Ce vrei să spui? Ai ceva în gât?

– Chemaţi repede un doctor, se îneacă, îşi dădu repede cu părerea o gâscă mai bătrână şi experimentată. O fi tras-o curentul la baltă. Şi doar vă spun de atâtea ori să nu mai staţi atât cu capul sub apă. Când eram eu tânără..., vru să continue ea o poveste plină de învăţăminte din tinereţea ei.

Dar acum nimeni nu avea chef de aşa ceva. Surata lor suferea şi trebuia ajutată. Câteva chiar se apucaseră să aplice nişte tehnici de resuscitare văzute pe o pagină de ziar ce plutea într-o zi pe baltă.

– Ţineţi-o de aripi. O să îi apăs pe abdomen iar altcineva să înceapă să îi facă respiraţie cioc-la-cioc, strigă un gâscan voinic.

– Lăsaţi-mă în pace, vă rog. Nu am nimic, mai apucă ea să spună, dar asta de abia după ce primi câteva ghionturi în stomac. Uitaţi ce am făcut aseară, arătă ea înspre cuibul ei plin de ouă.

– Da, nişte ouă. Ce să vedem?

– Da, dar printre ouă este şi altceva, ce nu arată a ou. Eram obosită aseară şi nu m-am uitat în cuib după ce am făcut şi ultimul ou. 

Toate capetele se îngrămădiră asupra cuibarului, pentru a vedea despre ce e vorba. Ochii li se măriră brusc, mai să le sară din orbite, când au văzut grozăvia. Surata lor făcuse ceva ce nu prea arăta a ou. În loc să fie oval, ca orice ou normal de gâscă, avea o formă de cub. Ce e drept, cu capetele rotunjite, dar cub.

– Are formă de cub, spuse gâscanul ce se îndeletnicea cu lecturarea hârtiilor găsite prin ogradă sau pe islaz.

– Cub, necub, ăsta nu e ou, strigară indignate gâştele. Aşa ceva nu s-a mai văzut vreodată.

– Păi eu deja am început să-l clocesc. Cred, totuşi, că din el va ieşi un boboc. L-am scuturat şi aşa se pare, spuse cu jumătate de sâsâit cea care făcuse oul-cub.

– Mda, aşa se pare, dădu verdictul gâsca cea bătrână şi experimentată. Dar nu ne putem asuma niciun risc. Cine ştie ce ar putea ieşi din el. Un boboc cu patru capete? Câte un cap pentru fiecare colţ al cubului. Nu, nu. Nu putem permite aşa ceva. Vă daţi seama ce s-ar putea întâmpla apoi. Gâsca cea cu patru capete ar face apoi şi alţi pui ca ea şi ne va umple ograda de ciudăţenii. Vom ajunge de râsul curcilor.

Se făcu linişte. Toate gâştele păreau să analizeze situaţia. Însă, în liniştea din ogradă se auzi un cântec:

– Cu-cu! Cu-cu!

– A, uite un cuc. Asta ne mai trebuia acum pe cap. O să meargă şi o să le povestească tuturor despre nenorocirea noastră. Or să râdă toţi de noi. Aruncaţi cu ceva în el, ca să plece, spuse, zburlindu-şi penele din vârful capului, gâsca experimentată ce devenise lider de opinie.

– Poate ar fi mai bine să-l întrebăm pe el dacă a mai văzut un astfel de ou, spuse mama oului. El îşi lasă oul de fiecare dată în alt cuib. Cred că a văzut multe ouă la viaţa lui.

– Bine, fie. Chemaţi-l!

Auzind că este strigat, cucul coborî în mijlocul lor.

Se uitară la el destul de circumspect. Culoarea lui ştearsă şi reputaţia de a-şi lăsa ouăle prin cuiburi străine nu le prea inspira încredere. L-au întrebat totuşi ce părere are despre oul-cub.

– Măi, să fie, spuse el după ce examină oul. Cu siguranţă este ou, dar aşa ceva nu am mai văzut vreodată. De abia aştept să văd ce o să iasă din el.

– Nu va ieşi nimic, declară hotărâtă gâsca experimentată, ridicând şi o aripă pentru a întări cele spuse.

– Păi din orice ou iese ceva, orice formă ar avea, spuse cucul. Îndrăzneala lui însă le enervă pe gâşte. Cum îşi permitea el, un simplu cuc iresponsabil, să îşi dea cu părerea în astfel de probleme?

– Gata, mulţumim, domnule cuc. Puteţi pleca. Noi deja am luat o hotărâre. Acest ou-cub, sau ce o fi, va fi dus departe de ograda nostră. Nu vrem să stricăm integritatea neamului, spuse gâsca ce îşi atribuise rolul de lider. Cred că nu are nimeni ceva de obiectat la această decizie. Mai trebuie să supunem la vot? Să ridice aripa cei care vor să păstrăm oul.

Nimeni însă nu avu curajul de a fi de altă părere decât restul cârdului. Doar mama oului încercă să spună timid ceva, dar nici ea nu a ridicat aripa. Astfel, soarta oului fu hotărâtă. Va fi dus departe pe islaz.

– Vreţi să vă ajut eu?, propuse cucul. Sunt obişnuit să car ouă şi, pentru că zbor, pot să îl duc suficient de departe.

Toată lumea fu de acord, aşa că, de-abia ridicându-se de la sol din cauza greutăţii oului, cucul dispăru în zare. Toate gâştele răsuflară uşurate şi reveniră la activităţile lor zilnice, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar mama oului rămase cu ochii pierduţi în zare. „Poate că totuşi nu ar fi avut patru capete”, se gândi ea. „Şi, până la urmă, chiar şi cu patru capete, ar fi fost un pui drăguţ.” Era însă prea târziu pentru regrete. Cucul nu se mai vedea.

Să revenim la cucul nostru, ce de abia mai zbura, cu limba atârmându-i afară şi cu penele ciufulite.

„Uite cum mă chinui eu acum. Nu puteam să stau liniştit şi să îmi văd de treabă? Dar nu, conştiinţa asta a mea îmi dă tot felul de bătăi de cap. Să nu mai spună cineva că suntem iresponsabili. Da, lăsăm ouăle în alte cuiburi, dar nu le aruncăm pe câmp. Căutăm de fiecare dată un cămin cald pentru ele. Şi dacă nu e oval oul, acum să îl aruncăm? Dar ce mă fac eu acum cu oul ăsta? E prea mare ca să îl pun pe furiş într-un cuib de pasăre. Ouăle de cuc sunt micuţe şi nici nu sunt observate atunci când sunt strecurate. Ăsta distruge cuiburile dacă îl pun în ele.

SIngura soluţie ar fi să îl clocesc eu, dar cine a mai auzit de cuci care să clocească ouă? Iar apoi ce să fac cu puiul? Noi plecăm iarna în ţările calde. Ar însemna să îl las singur. Cine o să aibă grijă de el?”

Cam astea erau gândurile cucului ce se oprise şi se uita la ou scărpinându-se cu o aripă în vârful capului.

– Ei, asta e. O să văd eu ce fac. Trebuie să mă apuc repede să fac un cuib destul de mare.

Spre seară, totul era gata, iar cucul se aşeză cu grijă pe ou, întinzându-şi aripile, pentru a-l acoperi în întregime. Vai, dar ce greu e să cloceşti un ou! Ba îţi amorţeşte un picior, ba o aripă, ba ţi se face sete sau foame. Dar, până a doua zi, nu se mişcă de pe ou. Nu putea risca să lase oul să se răcească. Doar ziua pe la amiază se mai ridica de pe el, dar asta doar pentru a mânca pe fugă ceva. Însă, după câteva zile, se auzi un zgomot din interiorul oului. Apoi apăru o mică fisură care deveni tot mai mare, iar un cioculeţ reuşi să spargă găoacea. Emoţionat, cucul aştepta să vadă cum va arăta puiul. Aha, nu avea patru capete ci doar unul, ce e drept, nu foarte rotund. Mda, avea un cap în formă de cub, dar asta nu îl făcea să arate deloc urât. Era doar altfel decât alte capete. Ba chiar era tare haios!

– Bună, eu sunt cucul Cuc.

– Cu-cu, răspunse bobocul.

– Vai de mine! Dar tu trebuie să spui ga-ga. Nu eşti cuc. Eu doar te-am clocit. Nu ştiu ce voi face cu tine.

– Cu-cu, spuse iar bobocul.

– Vai, mai că-mi vine să plâng, deşi cucii nu obişnuiesc aşa ceva. Bine, bine, vei rămâne cu mine. Acum trebuie să-ţi caut de mâncare. Oare ce mănâncă gâştele? Sper că nu trebuie să învăţ şi să înot.

Astfel, cucul nostru a adoptat micul boboc şi, încetul cu încetul, a învăţat cum să aibă grijă de el. Nici nu vă daţi seama ce înseamnă asta. Cucii nu au grijă decât de ei, dar, de dragul micului boboc, cucul Cuc a renunţat la confortul lui şi nu mai cânta toată ziua fără nicio grijă, sărind de pe o creangă pe alta. Dar, chiar dacă uneori îi era greu, se simţea minunat ştiind că salvase viaţa cuiva.

Încetul cu încetul, săptămânile au trecut, iar bobocul era acum un mic gâscan cu pene albe şi lucioase. Capul îi rămăsese însă tot în formă de cub. Cucul îi povestea în fiecare zi despre locurile pe care le vizitase, astfel că micul gâscan ştia o mulţime de lucruri.

Totul ar fi fost minunat dacă nu ar fi început să se răcească vremea. Cucul se gândea cu disperare că va trebui să plece în ţările calde. Dar nu îl lăsa sufletul să-şi lase puiul adoptiv singur. Aşa că se hotărî să rămână, chiar dacă asta va însemna moarte prin îngheţare. Măcar până la iarnă puiul va ajunge suficient de mare.

Dar, cum soluţii se găsesc întotdeauna, micul gâscan a venit cu o idee salvatoare. Cucul va sta sub aripa lui. Doar capul îl va ţine afară pentru a putea respira.

Problema fiind rezolvată, şi-au văzul liniştiţi de treburile zilnice. Însă, într-o dimineaţă, când soarele de abia începea să răsară, fură treziţi de nişte ţipete disperate de gâscă. Ce să vezi? Chiar în faţa lor apăru o vulpe ce ţinea în gură un pui de gâscă ce se zbătea şi striga disperat. Fără să mai stea pe gânduri, micul nostru gâscan a sărit în picioare şi s-a aşezat chiar în faţa vulpii. Cucul a scos şi el repede capul de sub aripă pentru a vedea ce se petrece. Vă daţi seama ce sperietură a tras vulpea trezindu-se deodată în faţa ei cu o gâscă cu două capete? Unul pătrat şi altul de cuc. Unul făcea: Ga-ga!, iar altul: Cu-cu! Aşa grozăvie nu mai văzuse în viaţa ei. S-a oprit şi, de spaimă, a rămas cu gura deschisă, prilej folosit imediat de gâscă, ce fugi repede spre ograda de unde fusese furată. Când şi-a revenit niţel, a luat-o şi vulpea la fugă, dar în direcţia opusă.

În ogradă, jale mare. Toată lumea plângea după puiul ce fusese răpit. Cea mai îndurerată era însă mama lui. Cum de nu avusese mai multă grijă de el?, îşi reproşa ea întruna.

Dar iată, printr-o crăpătură de gard intră chiar puiul răpit!

– Mamă, mamă!, se repezi el spre mama-gâscă. Am scăpat.

– Cum, cum ai scăpat?, se îngrămădiră toate gâştele din curte în jurul lui. Nimeni nu a mai scăpat din colţii vulpii.

– Staţi să vă povestesc. În timp ce mă ducea spre vizuina ei ţinându-mă în gură, în faţa noastră a apărut o arătare atât de ciudată, încât vulpea s-a oprit pe loc îngrozită şi, de spaimă, a deschis gura. Dacă nu mi-ar fi fost atât de groază că mă va mânca vulpea, aş fi fost şi eu la fel de îngrozit de arătarea aceea albă din faţa noastră. Ştiţi, avea două capete. Unul mare şi pătrat, iar altul mai mic şi gri. Şi scotea nişte strigăte tare ciudate. Arăta a gâscă, dar avea două capete.

O linişte adâncă se lăsă. Nicio gâscă nu mai spunea nimic. În cele din urmă, începu să vorbească gâsca cea experimentată.

– V-am spus eu. Ar fi trebuit să distrugem oul. Vedeţi? Acum trăieşte. Cât credeţi că îi va lua ca să vină la noi în ogradă? Ne va face de râs. Cred că are mintea în colţuri din cauza capului pătrat.

– Tu să taci din gură!, se repezi spre ea mama puiului răpit, care era şi mama gâscanului cu cap pătrat. Am regretat enorm că nu am avut curajul să păstrez oul. Mi-am pierdut atunci un pui şi acum era să mai pierd unul. Dar, culmea, el a fost salvat chiar de puiul pe care noi am vrut să-l omorâm. Ce dacă are două capete? Eu mă duc după el şi să nu îndrăzneşti să mă opreşti. Va sta de acum înainte cu mine. Bineînţeles, dacă va mai vrea, spuse ea cu glas tremurând.

Plecă împreună cu puiul care tocmai fusese scăpat din ghearele morţii, dar urmată şi de alte gâşte cuprinse de remuşcări. Gâsca experimentată se duse nervoasă la ea în coteţ, fără să mai spună nimic.

Iată că alaiul gâştelor ajunse la locul în care îşi făcuseră culcuşul micul gâscan cu cap pătrat şi cucul. Auzind gălăgie, au ieşi repede afară. Întâlnirea a fost foarte emoţionantă. S-a lămurit repede şi misterul celui de al doilea cap după ce cucul a ieşit cu totul de sub aripă. Gâscanul cu cap în formă de cub şi-a iertat mama şi a fost de acord să se întoarcă în ogradă. Evident că l-a luat şi pe cuc. Acesta nu mai stătea decât noaptea sub aripa lui, dar asta doar de dragul micului gâscan. Acum putea zbura fără nicio grijă, căci mama-gâscă îi făcuse o hăinuţă din puf de gâscă şi care era tare călduroasă. Ar fi putut rezista chiar şi la Polul Nord cu haina aceea, îi spusese gâscanul, care citea multe cărţi şi reviste. Dar cucul nu mai dorea să plece nicăieri de lânga noua lui familie de gâşte.

Aşa că, dacă iarna o să vedeţi vreo pasăre cu capul gri, cu corpul acoperit de puf alb de gâscă şi cântând Cu-Cu, să nu vă speriaţi. Este doar cucul nostru. Mic, dar cu o inimă mare.

Vara e posibil să îl găsiţi pe baltă, stând la soare pe spatele unui gâscan cu cap pătrat.

  

Fetiţa din vis. Cum am adoptat doi copii / Revista pentru Viaţă nr.2

Cineva m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre adopția de copii, pentru a încuraja această imensă binefacere. De ce să scriu eu despre asta? Pentru că am făcut acest gest. Nu o dată, ci de două ori! De ce să adopți un copil? Ca să faci un gest frumos, ca să faci un bine, din milă, din simț civic? Nu! Să adopți un copil din iubire! Numai și numai din iubire!

Cine nu iubește copiii, cine nu e capabil să dăruiască iubire, cine nu e capabil de sacrificiu pentru alții, cine nu știe să se uite pe sine, pentru a se dărui total, să nu adopte un copil! Dar cine știe că poate face toate acestea să se ducă într-un centru de plasament și Dumnezeu va îndrepta spre el copilul destinat să-i umple viața. Nu-l alegi tu pe el, te alege el pe tine!

Și, din primul moment, de cum l-ai luat în brațe, știi că va deveni rațiunea ta de a trăi. E greu să spui ce simți atunci! Am trecut de două ori prin aceste momente, dar e ceva atât de profund, încât cuvintele sunt neputincioase.

Primul copil a fost o fetiță abia născută. Dumnezeu mi-a arătat cu două săptămâni înainte semnele că ea va intra în viața noastră. Am visat-o! M-am visat în maternitate, că am născut ușor și stăteam între doctorițe, în picioare, cu o fată frumoasă în brațe. M-am trezit din somn râzând. I-am povestit soțului ce visasem.

Peste două săptămâni, m-au chemat la maternitatea din oraș, unde fuseseră abandonați şase copii, mamele fugind din spital. Cinci băieți şi o fată! Și fata aceea superbă, după trei zile, era în casa noastră: cadou de ziua mea de naștere, cadou de ziua mea de nume, cadou de ziua căsătoriei noastre. Cui nu crede în destin îi spun eu să creadă!

De 21 de ani, această minune e viața, destinul și rațiunea noastră de a trăi! Este frumoasă, deșteaptă, talentată, pentru că pașii ei au fost însoțiți de iubirea noastră imensă, de grija noastră imensă, de prezența și sprijinul nostru permanente. Și fiecare clipă dăruită de ea în viața noastră este o mare bogăție!

La doi ani după prima adopție, în vizită la un centru de plasament, de Crăciun, cu daruri și dulciuri pentru copiii de acolo, Dumnezeu mi-a oprit privirea asupra unui băiețel de patru ani și jumătate care, atunci când fetița de lângă el mi-a mai cerut tort, el i-a dat farfuria lui.

Acest gest i-a schimbat destinul lui, dar și nouă, pentru că, de atunci, a intrat în viața noastră și nu va mai pleca niciodată. Este băiatul nostru pentru totdeauna. Dumnezeu ni i-a trimis, Dumnezeu ne-a netezit drumul adopției lor, Dumnezeu ne-a ajutat mereu, să putem să le fim părinți!

Am fost norocoși. Viața noastră s-a împlinit prin prezența copiilor noştri. Nimic nu e mai greu în viață decât să fii părinte! Dar nimic nu e mai frumos în viață, decât să fii părinte! E multă teamă, e multă grijă, sunt multe spaime, sunt multe obstacole, dar este atât de minunat, atât de multe momente de satisfacție, de împlinire, de iubire! Este păcat să treci prin viață și să nu trăiești asta!

Și sunt atâția copii cu care zarurile vieții nu au fost de la început câștigătoare, dar care doresc să umple viața cuiva! Și sunt atâția oameni care au de dăruit iubire, dar se tem, sau nu știu drumul către brațele întinse de copii care aşteaptă să fie luați în brațe, strânși la piept!

Dacă aveți mintea, inima, sufletul pline de iubire de dăruit unui copil, lăsați-vă conduși de Dumnezeu și dăruiți-le! Un copil adoptat nu înseamnă doar schimbarea unui destin nefericit, ci înseamnă împlinirea vieții voastre. Pe noi Dumnezeu ne-a ajutat. Și viața noastră este plină și cu rost pe acest Pământ. Merită să faceți acest pas! Și copiii nimănui merită această șansă!

de Ioana Vladimir, Bucureşti

(Numele a fost schimbat pentru protejarea identităţii)

Foto: Shutterstock

Sursă: Ştiri pentru Viaţă

Belgia devine prima ţară din lume care aprobă eutanasia copiilor de toate vârstele

de Peter Baklinski, 13 februarie 2014 

Belgia a devenit prima ţară din lume care a aprobat eutanasia copiilor de toate vârstele, după ce parlamentarii ţării au adoptat o lege controversată cu 86 de voturi pentru şi 44 împotrivă. Dintre parlamentari, 12 s-au abţinut. 

Legea se referă la toţi minorii care cer eutanasierea cu consimţământul părinţilor. Se aplică şi copiilor mici care cer eutanasia după ce un medic a certificat faptul că respectivul copil înţelege pe deplin implicaţiile deciziei. 

Alex Schadenberg, director executiv la Coaliţia de Prevenire a Eutanasiei, a denumit măsura ca pe o „formă de abandon”: „Belgia şi-a abandonat vârstnicii, iar acum spune că vrea să-şi abandoneze şi copiii”, a declarat el pentru LifeSiteNews.com. 

El a opinat că legea nu este făcută pentru a alina suferinţa unor copii cu dizabilităţi, ci pentru a extinde „categoriile eligibile pentru moarte”. 

Împotriva legii au protestat numeroase grupuri, care au arătat că o altă lege similară, din 2002, a fost un dezastru.

Schadenberg a declarat că nu a fost surprins de adoptarea ei, spunând că proiectul eutanasiei e „promovat orbeşte” în Belgia de un guvern care a ignorat toate abuzurile care deja au loc în prezent pe baza legii anterioare a eutanasiei. 

„Eutanasia a scăpat realmente de sub control în Belgia de ceva vreme. Cercetările arată că aproximativ 32% din eutanasieri au loc fără să fie cerute. Peste jumătate din aceste ucideri nici nu sunt raportate”, a mai spus el. 

Schadenberg a spus că noua lege le va înlesni şi mai mult medicilor să curme, în mod lipsit de discernământ, dar şi de repercusiuni, viaţa celor mai vulnerabili, despre care astfel se consideră că nu merită să trăiască. 

„Aceasta e logica sinistră a eutanasiei: odată ce uciderea e acceptată ca soluţie la dificultăţile umane, simpla logică dictează că orice limită dispare”, scria despre lege Wesley J. Smith, fost procuror american care acum activează public în domeniul respectării vieţii umane.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

  Traducere: Ştefana Totorcea 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Adolescentă de cincisprezece ani: „Ar trebui să avortez ca să rămân cu prietenul meu abuziv?”

de Ben Johnson, 14 noiembrie 2014

O scrisoare din partea unui adolescente către un autor de editoriale care oferă sfaturi, relevă alegerea dureroasă cu care se confruntă multe femei care au de-a face cu abuzul, abandonul şi avortul.

Fata de cincisprezece ani le-a scris lui Jo Davison şi Nik Brear că prietenul ei a lovit-o cu pumnii după ce a refuzat să avorteze.

Adolescenta a spus că ea şi prietenul ei se întâlneau de mai mult de un an de zile, se iubeau şi au simţit că a face sex însemna mutarea releţiei lor pe un „alt plan”. Apoi a aflat că este însărcinată.

„Dintr-o dată nu vrea să mai aibă de-a face cu mine şi mi-a dat chiar de înţeles cum că bebeluşul ar putea să nu fie al lui, ceea ce m-a durut tare mult”, scrie ea. „Doar ştie că e singurul băiat cu care m-am culcat vreodată.”

Părinţii ei, după ce şi-au revenit din şoc, „au fost minunaţi în privinţa asta. M-au sprijinit în a lua decizia care-i cea mai bună pentru mine, aceea de a păstra copilul.”

„De îndată ce-am aflat că sunt gravidă, am ştiut că nu puteam avorta”, a scris ea. „Dar prietenul meu a insistat să avortez şi mi-a spus că dacă voi păstra copilul n-o să vrea să aibă de-a face nici cu el şi nici cu mine. Acum o săptămână s-a enervat aşa de tare în legătură cu asta, încât m-a lovit.”

Prietenul şi-a cerut mai apoi scuze „şi a plâns, spunând că a avea un copil i-ar împiedica să aibă rezultate foarte bune la şcoală şi să-şi construiască carierele dorite ca şi avocaţi.”

„Ar trebui să avortez ca să nu-l pierd sau ar trebui să ascult ce-mi spune inima şi ce-mi spun părinţii şi să fiu o mamă ce-şi creşte singură copilul?” întreabă adolescenta.

În mod inexplicabil, primul care i-a răspuns, Jo Davison, a insinuat că fata refuza să avorteze tocmai pentru a-şi păstra prietenul.

Davidson a scris că, deşi violenţa nu-şi are nicio scuză, aceasta „este şi un semn că el este cinstit faţă de el însuşi. Iar asta e ceva ce eu nu văd la tine.”

„N-ar trebui să te gândeşti la păstrarea copilului ca pe un mijloc de a ţine legătura cu el. Însă, în mod asemănător, n-ar trebui să avortezi tocmai ca să-l păstrezi”, scrie Jo.

Davidson a continuat punând şi ea presiune asupra fetei: „Trebuie să-ţi iei gândul de la poveştile doar cu final fericit şi să fii brutal de onestă cu tine însăţi”, a scris. „Eşti încă un copil; poţi cu-adevărat să faci faţă maternităţii? Dacă aceasta va pune capăt carierei tale de vis, cum te vei simţi atunci? Vei fi în stare să-i oferi copilului tău resurse nesfârşite de iubire, sprijin şi sacrificiu de care are nevoie?”

Nik Brear a insistat asupra faptului că „nu are absolut nicio scuză pentru faptul de a te fi lovit.”

„Nu te păcăli crezând că asta îl face diferit de alţi bărbaţi violenţi”, i-a atras el atenţia.

Brear a menţionat că sexul duce în mod normal la reproducere. „Din păcate, asta e una din posibilităţile care pot apărea odată cu relaţiile intime – indiferent de vârsta ta – iar tu ai de luat nişte decizii foarte mature care îţi vor afecta restul vieţii.”

Un al treilea respondent, Dr. Jacqueline Lynch, medic psiholog consultant şi director al Chrysalis Associates, a dat nişte semne de aprobare pentru decizia părinţilor şi a fetei. „Tu ai putea fi pregătită să fii mamă, însă prietenul tău nu este pregătit pentru a fi tată , a scris doctorul Lynch. „E de înţeles faptul că e speriat, însă e de neacceptat ca el să te şantajeze pentru a avorta.”

„Întreabă-te dacă merită să renunţi la copilul tău nenăscut pentru el. Vrei să fii cu un bărbat care e pregătit să recurgă la violenţă ca să te facă să îndeplineşti ce vrea el ?”

„Ai decis să păstrezi copilul şi ai sprijin de acasă. Ar fi înţelept să-ţi asculţi părinţii.”

Deşi scriitorii pro-avort şi „progresiştii spun că avorturile impuse sunt un mit, această adolescentă face parte dintr-un trend mai răspândit de avorturi impuse. Deşi adesea nu sunt forţate în mod fizic să meargă la clinica pentru avorturi, acestea spun că sunt abuzate, manipulate emoţional sau obligate să avorteze de către părinţi, prieteni, foşti prieteni, soţi, agresori, chiar poliţişti.

Însă o reţea tot mai mare de activişti pro-viaţă din întreaga lume, distribuiţi în centre care asigură sprijin în cazul crizelor de sarcină, le ajută pe tinerele mame să găsească sprijinul şi resursele de care au nevoie pentru a duce la bun sfârşit sarcina.

Unele femei spun că alegerea de a-şi păstra copilul a fost cea mai bună pe care au făcut-o vreodată.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

 Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

.

Reducerea valorii maternităţii şi a paternităţii ca urmare a distrugerii modului de viaţă tradiţional al familiei - Monahia Nina / Școala de Duminică

În Rusia prerevoluţionară viaţa majorităţii populaţiei era determinată de mărturisirea credinţei ortodoxe. Ideologia de stat se construia pe aceleaşi baze până în anul 1917. Biserica nu era despărţită de stat. Merită subliniat faptul că în ortodoxie este prevăzută o ierarhie clară în relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, iar familia e recunoscută ca având o valoare indubitabilă. Bărbatul trebuie să fie capul familiei, cel care o hrăneşte, o întreţine şi o apără. De la femeie se aşteaptă, înainte de toate, să fie o mamă, soţie şi o gospodină bună. Copiii sunt priviţi ca dar de la Dumnezeu şi se educă în respect faţă de cei adulţi.

Revoluţia din octombrie a atras după sine nu doar schimbarea orientării politice ci şi schimbarea bruscă a ideologiei, care a dus, într-un final, şi la o revoluţie în relaţiile de familie. Ideea realizării „egalităţii universale dintre bărbat şi femeie” în statul sovietic era prevăzută la nivelul actelor legislative. Bărbaţii şi femeile erau egali în drepturi şi obligaţii, aşteptându-se din partea lor o dăruire egală a puterilor fizice şi intelectuale.

Guvernul sovietic încerca să clădească un stat nou, „distrugându-l până la temelie” pe cel vechi. Răspunsurile la o mulţime de întrebări în legătură cu politica de familie erau prevăzute la nivel legislativ.

În data de 18 şi 19 decembrie 1917, Comitetul Executiv Central Rus şi Consiliul Comisarilor Populari al Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse au emis două decrete: „Despre căsătoria civilă, copii şi introducerea registrelor actelor de stare civilă” şi „Despre desfacerea căsătoriei”, în care erau prevăzute:

a) Înlăturarea totală a bisericii de la soluţionarea problemelor legate de familie şi căsătorie

b) Libertate pentru încheierea căsătoriilor şi pentru divorţuri;

c)Egalitatea totală între soţi în privinţa drepturilor personale şi de proprietate

d) Egalizarea în drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei născuţi în familie

La nivel de stat a început să se discute despre ce ar trebui să fie bărbaţii şi femeile într-un stat proletar nou, ei urmând să fie la baza familiei în societatea „de egalitate şi fraternitate universală”. După dezbateri îndelungate în legătură cu bazele întemeierii familiei, s-a acceptat formularea propusă de V. I. Lenin – „căsătoria civilă proletară din dragoste” (Lenin V. I., Colecţia Completă de Opere, vol.49, pag. 56). În acest caz trebuie realizat faptul că prin termenul de „dragoste” se subînţelegea nu altceva decât ceea ce se determină mai corect prin termenul de „dragoste-patimă”. Pentru aceasta e caracteristică dependența psihologică şi fizică de aşa-zisul „obiect al dragostei”. Criteriile duhovniceşti ale dragostei, cum ar fi responsabilitatea, jertfirea de sine, iertarea şi altele, pur şi simplu nu au fost luate în considerare, deoarece „erau o piedică în trăirea vieţii în plinătatea ei”. 

În anul 1918 a fost adoptat decretul „Introducerea remuneţiei egale pentru muncă egală a bărbaţilor şi femeilor”, care a întărit egalitatea economică dintre bărbat şi femeie în condiţiile noului stat. Acesta a fost unul din elementele planului de „emancipare a femeilor”. Raportarea revoluţionarilor la aşa-numită problemă feminină se determina prin ideea principală – „proletariatul nu poate să atingă libertatea deplină până ce nu va realiza libertatea deplină a femeilor”. Numai că inevitabil apar întrebări: Libertatea de ce sau de cine? De soţ? Casă? Copii?

Pe 18 noiembrie 1920, prin hotărârea Comitetului Popular pentru Sănătate şi a Comitetului Popular pentru Justiţie, în ţara noastră, pentru prima dată în lume(!), au fost permise în mod oficial avorturile, ceea ce a dus la o scădere bruscă a natalităţii. Astfel, dacă în a doua jumătate a anilor '20 populaţia Rusiei a crescut cu 3 milioane de oameni pe an, pe întreaga perioadă a anilor 1931-1936 aceasta a crescut cu aproximativ 3,5 milioane de oameni. A devenit evident faptul că, în condiţiile unui astfel de ritm al creşterii populaţiei, în curând nu va rămâne cine să muncească. În anul 1936 a fost reintrodusă interdicţia avorturilor. În 1955, pe vremea guvernării lui Nichita Hruşciov, această interdicţie a fost ridicată. Până în prezent, neţinând seama de faptul că specialiştii caracterizează situaţia demografică a Rusiei contemporane ca fiind una catastrofală, avorturile sunt permise oficial. De abia la sfârşitul anilor '70, prin Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al Consiliului de Miniştri al URSS, „Cu privire la măsurile de întărire a ajutorului de stat pentru familiile cu copii”, s-a stabilit că mamele au dreptul la un concediu plătit parţial pentru copil, până la vârsta de 1 an, şi unul neplătit, până la vârsta de 1 an şi jumătate. În Rusia contemporană se prevede un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului până la 1an şi jumătate, iar cel neplătit, până la 3 ani.

Realizarea mult aşteptatei egalităţi dintre bărbat şi femeie (economice, sociale, politice etc.) era estimată la vremea aceea de activiştii politici, ca fiind una dintre cele mai mari victorii ale socialismului. Însă, oamenii de ştiinţă afirmă altceva. Psihologii, sociologii, demografii ș.a. (Y. E. Alioșina; A. S. Volovici; A. I. Antonov; V. M. Medkov etc.), mărturisesc cu amărăciune că o asemenea politică de stat a familiei a atras după sine o mulţime de urmări negative. Să examinăm doar unele dintre acestea:

1) Diminuarea valorii maternităţii. 

Sentimentul maternităţii nu este înnăscut. Oamenii de ştiinţă au stabilit că acesta se dezvoltă la o femeie, cum se dezvoltă gândirea, voinţa, imaginaţia. El poate să fie dezvoltat dar şi copleşit, prezentând alte orientări ca fiind mai importante. În Rusia sovietică, înainte de toate, se elogia calitatea de muncitoare fruntaşă, cu toate că s-au păstrat şi ecourile unei atitudini călduroase faţă de starea de maternitate. Aceasta se manifesta în special prin apariţia titlului de „mamă-eroină”, însă munca de acasă nu se aprecia. În perioada post sovietică a început încurajarea tendinţei de autorealizare, de atingere a succesului şi a independenţei. Maternitatea nu se încadra în acest sistem de coordonate (sau se încadra foarte greu). Fetiţa, din fragedă copilărie, era orientată spre un comportament exemplar, studiere, apoi – spre alegerea profesiei, reuşită la muncă. Se presupunea, bineînţeles, şi fericirea în viaţa personală, dar şi aceasta era văzută ca fiind însoţitoarea succesului în muncă. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că o mare parte a femeilor ruse contemporane acceptă maternitatea nu ca pe o chemare, ci ca pe o povară, un obstacol în realizarea profesională, ca fiind ceva cu care trebuie să se împace. Această concluzie o confirmă, mai ales, datele obţinute de psihologii O. A. Kopâl, O. V. Bajenova şi L. L. Bâz. Ei au cercetat 50 de femei însărcinate cu o stare socială îndestulătoare, domiciliate în Moscova, având căsătoria înregistrată şi fiind în aşteptarea primului copil. S-a constatat că după 3 luni de sarcină, doar 44 % dintre femei aveau formată necesitatea de a fi mame. 18 % considerau sarcina ca un impas, ca un obstacol, pricina destrămării planurilor. La 33% din femei, motivul, legat de maternitate, era slab exprimat. Luând hotărârea de a păstra sarcina, ele nu manifestau dorinţa de a fi mamă ci, mai degrabă, au hotărât să se împace cu situaţia apărută. Aceste femei nu puteau să se imagineze în rolul de mamă, frazele tipice erau „nu ştiu”, „nu m-am gândit la aceasta”. Cifrele acestea sunt dureroase. Nu degeaba revoluţionarii cântau: „Vom distruge până la temelii, iar apoi…”. Iată unde sunt ruinele. Şi cât de precis a fost aleasă ținta – maternitatea. Căci şi despre Patrie se spunea la noi în ţară Patria-mamă. Ce calcul simplu şi precis – distrugând valoarea maternităţii, să facă o Patrie stearpă, sortită la nimicire.

Deci, acum nu mai trebuie să naştem? Dar Rusia şi aşa se află în stare de catastrofă demografică, când mortalitatea întrece cu mult natalitatea.

E bine că măcar în unele familii naşterea copilului este privită ca o bucurie legată de continuarea neamului respectiv. Probabil datorită acestora noi nu suntem ameninţaţi de dispariţia completă. Ce e de făcut în aceste condiţii? Să reorientăm ţelurile spre importanța maternităţii şi, bineînţeles, să naştem. Să realizăm că maternitatea este o datorie faţă de patrie şi că ea este garanţia propriei fericiri. Da, a fericirii despre care acum se vorbeşte atât de mult, însă se arată în altă direcţie. Să realizăm că dacă fiecare dintre noi se va gândi numai la sine, la cum „să ia de la viaţă totul” şi să nu se gândească la nimic altceva decât la informaţia nouă despre bunuri şi servicii, atunci în curând vom dispărea pur şi simplu, lăsând după noi un vast teritoriu de zăcăminte utile.

2) Scăderea valorii paternităţii

În tradiţia şi cultura creştină, rolul tatălui în familie este deosebit. Tatăl (şi acest cuvânt nu degeaba are aceeaşi rădăcină cu cuvântul patrie) este autoritatea de necontestat. Tatăl poartă răspunderea pentru bunăstarea familiei, acordă asistenţă şi protecţie. El încearcă săţşi coordoneze toate faptele cu voia lui Dumnezeu, înţelegând că de la cel căruia i s-a dat mult, mult i se va cere. În acest sistem de valori se educau băieţii ruşi încă din fragedă pruncie. Bărbaţii maturi creau familii cu conştiinţa faptului că vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru îndeplinirea îndatoririlor din gospodărie. Aşa era obiceiul în Rusia prerevoluţionară. Astfel de cerinţe s-au păstrat în cultura noastră până acum sub forma aşteptărilor a unui „tată adevărat”. Dar ce se observă în realitate?

Doctorul psihiatru, psihoterapeutul de familie Rovenski I. N., subliniază faptul că în familiile ruseşti contemporane, tații ocupă un loc periferic şi distanţat în raport cu mama şi copiii. Acest fapt creează condiţiile pentru devalorizarea rolului său în ochii soţiei şi ai copiilor.

În afară de aceasta, cercetările psihologice contemporane vorbesc despre creşterea numărului de bărbaţi care se căsătoresc având orientări infantile iar uneori chiar şi unele de consumatori în raport cu jumătatea lor.

Nu rar se poate auzi expresia: „Soţul e copilul meu cel mare” (având în vedere că soţul e copilul cel mai mare (!) în familie). Sălbăticie! Cel de la care se aşteaptă un comportament de „cap”, „apărător”, „sprijin”, deseori singur se comportă ca un copil neajutorat.

Bineînţeles, nu toţi tații se comportă astfel. Dar băieţii ruşi de astăzi nu prea sunt orientaţi spre o paternitate conştientă, paternitate ca valoare (cu excepţia unor cazuri aparte în niște familii concrete). În Rusia sovietică, atenţia lor, la fel ca şi la fetiţe, era concentrată spre reuşita profesională, iar astăzi – spre autorealizare, independență şi succes personal. Şi de ce, ne putem întreba, această independență nu se poate îndrepta spre obligaţiile familiale, mai ales atunci când sunt chemaţi „să ia de la viaţă tot” şi nimeni nu răspunde în mod special pentru aceasta?. În limba rusă, cuvântul отец (adică tată) are aceeaşi rădăcină cu cuvântul отечество (adică patrie). „Valori absolute universale”? Când şi soţia s-a obişnuit să se comporte în viaţă ca „omul nostru”? Și, deci, totul e egal, dar în privinţa răspunderii în familie se pune imediat întrebarea – „Dar, de ce Eu..?”

Distrugerea valorii paternităţii nu poate să treacă fără urmări. Există un proverb popular rusesc: „Familia fără tată este ca şi casa fără acoperiş”. Este o expresie foarte precisă în raport cu sentimentul psihologic al „orfanilor cu tată viu” şi al „văduvelor cu soţul în viaţă”.

Dar de ce se întâmplă aşa? Pe lângă destrămarea valorilor familiale tradiţionale pentru cultura noastră, incluzând valoarea paternităţii şi a maternităţii, printre cauzele principale ale acestei situaţii deplorabile, psihologii mai definesc câteva:

a) Mărirea numărului familiilor monoparentale, când băieţelul nu are posibilitatea „să copieze” comportamentul unei persoane mature de acelaşi sex, datorită lipsei fizice a acesteia şi când caracterul copilului de sex bărbătesc se formează sub influenţa mamei şi a bunicii, ale căror modele de comportament şi metode de reacţionare, el le însuşeşte involuntar;

b)Predominarea femeilor în întregul sistem de educaţie, incluzând instituţiile preşcolare, şcolare şi cele universitare;

c)Existența numărului mare de familii cu probleme de dezacord psihologic, în care tatăl există fizic, dar nu-şi îndeplineşte obligaţiile în raport cu casnicii săi, ceea ce de asemenea se însuşeşte, iar la vârsta matură se reproduce în propria familie. Totodată, psihologii au stabilit un model rigid – copilul crescut în respect faţă de tată şi mamă este mai optimist. El trăieşte într-o mai bună armonie cu sine însuşi şi cu cei din jur. Dacă însă respectul faţă de părinţi a fost pierdut, aceasta se repercutează în modul cel mai distructiv asupra sentimentului de sine, iar în viitor şi asupra particularităţilor propriei familii.

3) Creşterea numărului copiilor nesupravegheaţi în urma suprasolicitărilor psihoemoţionale cronice la părinţi. 

Părinţii ajung acasă atât de obosiţi după o zi de lucru încărcată, încât, uneori, pur şi simplu nu sunt în stare să acorde propriilor copii atâta timp cât le este necesar pentru o educaţie normală. În acest caz, copiii rămân singuri, cu toate consecinţele care decurg de aici. La aceşti copii apare simţul propriei vulnerabilităţi şi a lipsei de valoare. Împreună cu acestea, apare probabilitatea ca aceştia să mărească cu timpul rândurile numeroase ale narcomanilor şi alcoolicilor ruşi contemporani, dvenind pradă uşoară a lumii delincvente.

Dar cea mai mare nenorocire, după părerea mea, constă în faptul că astfel de copii nu se simt iubiţi în propria familie. Iar cel care nu a simţit în copilărie iubirea mamei sau a tatălui, nu a absorbit-o ca un burete, acela, la maturitate, devine neajutorat în manifestarea sentimentelor părinteşti.

4) Scăderea numărului de copii în familie.

90% din familiile ruseşti contemporane sunt familii cu copii puţini. 50% dintre acestea au câte un copil. Acest fenomen duce la acea situaţie în care formarea caracterului copilului trece, cum spun oamenii de ştiinţă, prin monopolul povăţuirilor părinteşti. Aceasta înseamnă că un astfel de copil nu e doar lipsit de jocurile cu cei de o vârstă cu el. El se dezvoltă fără să capete acea diversitate a retrăirilor, fără să se familiarizeze cu acea experienţă bogată a comunicării pe care o poţi primi numai în relaţiile de zi cu zi dintre fraţi şi surori. Când se iubesc, dar totuşi se ceartă, când vor să fie împreună, dar încă nu ştiu să cedeze unul altuia. Într-un cuvânt, când împreună învaţă arta comunicării interfamiliale şi interpersonale.

După cum subliniază doctorul în ştiinţe psihologice, V. V. Abramenkova, copilul lipsit în timpul copilăriei de experienţa interacţiunii în grupul fraţilor şi al surorilor, creşte egoist, nevrotic şi, în esenţă, foarte singuratic. Ea afirmă că societatea, care constă în marea ei majoritate din familii cu câte un copil, se condamnă pe sine la cultivarea infantilismului social, la formarea unor astfel de orientări în viaţă, prin care un om deja matur evită luarea deciziilor responsabile.

5) Creşterea singurătăţii sociale. 

Realitatea din Rusia este acea că 90% din copiii orfani sunt de fapt orfani sociali, adică orfani cu părinţi vii. Oamenii de ştiinţă văd ca principal motiv al situaţiei existente faptul că în ţara noastră, pe parcursul a mulţi ani, teoretic şi practic, s-a afirmat prioritatea educării obşteşti (asigurată de stat) asupra educării în familie. După părerea noastră, un procent mare al orfanilor sociali poate fi privit în calitate de indice al nivelului de distrugere a valorilor maternităţii şi paternităţii.

Problema singurătăţii sociale este strâns legată de problema creşterii abandonurilor. Specialiştii evidenţiază că în Rusia contemporană există aproximativ acelaşi număr de abandonaţi ca şi cel care a fost în perioada de după războiul civil. Copiii sunt părăsiţi sau chiar pleacă singuri, în cele mai multe cazuri, scăpând de cruzimea părintească. În final, un număr mare de copii se afla fără supraveghere şi nu au un domiciliu stabil.

Deseori, aceştia ajung sub influenţa mediului infracţional. Viitorul acestor copii se distruge.

Problemele creşterii singurătăţii sociale şi a abandonului au aceeaşi rădăcină. Ambele vorbesc cu elocvenţă despre rezultatele care se produc în urma distrugerii valorilor familiale, a devalorizării maternităţii şi a paternităţii.

Am enumerat doar urmările negative principale ale inovaţiilor îndreptate spre distrugerea sistemului de valori tradiţional pentru cultura noastră, incluzându-le pe cele familiale. În legătură cu cele spuse, aş sublinia în mod special că refuzul modelelor de comportament tradiţional al bărbaţilor şi femeilor care sunt foarte bine îmbinate între ele, înlocuirea lor cu cele noi, bazate pe ideea atingerii egalităţii sexuale universale, este foarte periculos. Într-un final, acesta duce inevitabil la ruinarea întregului mod de viaţă recunoscut într-o cultură oarecare.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere Diana Guţu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com