A fi sau a nu fi mamă singură

Preluare de pe: spiralacolorata.ro

Anul 2015 mi-a adus multe schimbări în viață: am renunțat la a munci pentru alții, am început construirea unui nou business (agenția de comunicare MAINOI, în prelungirea activității Asociației MAINOI), am câștigat o finanțare de la POSDRU, am evoluat mult cu programul ECO de la Electric Castle, am întărit relația profesională și personală cu echipa GIANT, am dezvoltat noi parteneriate.

Ce mi s-a întâmplat însă în iulie 2015 era ceva de negândit, neașteptat, neprogramat: am aflat că sunt însărcinată. Cu o relație de șase ani proaspăt încheiată, am nimerit într-o combinație de câteva săptămâni, fără angajamente prea puternice din partea niciunuia dintre noi, din care a rezultat o sarcină. O sarcină pe care am încercat să o evit cu o pastilă ”de după”, dar care nu și-a făcut efectul.

El a decis repede ca răspunsul lui e NO WAY și a încercat tot ce a fost posibil să mă convingă că un avort este cea mai bună soluție. Nu e însurat, nu are copii, nici iubită, doar o carieră în afara țării la care ține foarte mult. Și planuri de viață care nu includ un copil neprogramat.

Argumentele pro-avort ale lui:

• nu omori nicio ființă, nu-i mai spune „baby”, e doar un embrion;

• dacă îl păstrezi, vei distruge trei vieți: a mea, a ta si a lui;

• ești egoistă alegând să dai naștere unui copil pe care îl privezi din start de grija, atenția și dragostea tatălui lui natural;

• vei avea un copil handicapat emoțional, care te va urî pentru că l-ai adus pe lume, deși știai că tatăl lui nu îl dorește;

• vei avea mereu probleme financiare și nu îi vei putea oferi singură tot ce va avea nevoie pentru a avea o viață lipsită de griji;

• pentru că noi nu ne iubim, nu suntem căsătoriți și nu avem o familie, copilul nu va avea un model corect pe care să îl urmeze și va avea o viață lipsită de moralitate.

Argumentele pro-avort ale mele (nu pot să fac acest copil pentru că):

• aș avea un copil cu un om pe care nu am apucat să îl iubesc;

• tocmai mi-am deschis afacerea și am câștigat finanțarea, un copil înseamnă să renunț la visele mele de antreprenoriat;

• nu prea am bani, mai ales că nu voi primi indemnizație pentru creșterea copilului. Fact: Legea româneasca îți dă dreptul la indemnizație doar dacă ai fost angajată în ultimele 12 luni înainte să naști. Cum eu am renunțat la serviciu în ianuarie ca să îmi cresc startup-ul și ong-ul, nu am avut carte de muncă în ultimele șapte luni. Nu mai contează cei opt ani de contracte de muncă neîntrerupte și taxe virate către bugetul de stat, reprezentând 72% din venitul meu (contribuțiile angajatului + angajatorului). Statul român crede că e mai bine să le ajute pe femeile care își plănuiesc să facă un copil, se angajează fix cu un an înainte să nască, iar apoi intră în concediu de maternitate, pe banii de la buget. Într-un fel, până și statul român încurajează avortul;

• nu mi-am întâlnit sufletul pereche, nu am făcut nunta, luna de miere și toate celalelate conform planului;

• e prea greu să cresc un copil de una singură, nu sunt suficient de matură, de responsabilă, de deșteaptă, de dedicată;

• nu o să mai pot merge la party-uri, nu o să mai ies cu prietenii mei (majoritatea nu are copii), nu o să pot să mă mai duc la competițiile de ciclism;

• o să îi supăr foarte tare pe părinții mei care nu vor înțelege cu ce au greșit, încât fata lor nu a putut să fie și ea în rândul lumii;

• o să fiu stigmatizată, judecată, catalogată, bârfită, arătată cu degetul, compătimită;

• nu o să îmi mai găsesc niciodată un bărbat cu care să îmi fac o familie, căci cine își dorește o femeie care vine din start cu un copil al altcuiva?

Trei săptămâni de zbateri emoționale intense, de citit pe net și aflat implicațiile fizice ale unei intervenții de întrerupere de sarcină, dar și ce au făcut alte femei, păreri, experiențe, sfaturi. În final, am vorbit cu ai mei părinți, prieteni, colaboratori. Îmi devenise deja clar că dacă tot amân să fac avortul și le spun din ce în ce mai multor oameni de situația mea, înseamnă că inima îmi spune să nu îl fac. Mintea spunea că DA, fă-l că e mai bine pentru tine, inima spunea NU, nu îl face, va fi cel mai rău lucru pentru tine.

Am decis să îl păstrez și am lăsat inima să îmi îmblânzească creierul, ieșind la iveală argumentele anti-avort:

la prima ecografie (7 săptămâni, adică aprox. 5 de la concepție), medicul mi-a pus să îi ascult bătăile inimii; deci o fi fost el un embrion, dar unul care avea inimă;

m-am gândit că a distruge o viață înseamă să o curmi, deci dacă păstrez bebelușul nu distrug nici viața tatălui, nici pe ea mea, nici pe a copilului. Dacă fac avort, cu siguranță distrug viața celui mai nevinovat dintre noi;

faptul că un copil se naște într-o familie (cu părinții căsătoriți) nu îi garantează faptul că el va crește echilibrat emoțional. Sunt milioane de părinți, deopotrivă mame și tați, care își handicapează emoțional copiii, neavând grijă de ei, neiubindu-i, neînțelegându-i, bătându-i, etc.

dacă tatăl natural decide să nu fie alături de copilul lui, este alegerea, asumarea și responsabilitatea LUI, nu a mea;

dacă m-am luptat îndârjit și neobosit pentru cauze care nu sunt ale mele (Roșia Montană, câini vaganonzi, drepturi cetățenești, piste de biciclete, etc), cu siguranță am putere să lupt pentru cea mai importantă și personală cauză a mea: fericirea copilului meu;

dacă până acum lucrurile nu au mers conform planului (întâlnit omul potrivit, prietenie, iubire, locuit împreună, căsătorie, copii), de ce am impresia că în viitor ele se vor așeza așa cum vrea mintea mea să le așeze? Și chiar dacă s-ar întâmpla conform planului, cine îmi garantează că nu am divorța în 3 ani de la nașterea copilului (știați că rata divorțului în Europa este de 60%)?

banii sunt necesari, dar niciodata nu au fost o condiție suficientă pentru fericire. Dacă există șansa să îmi privez copilul de bunuri materiale, sunt sigură că nu îl voi priva niciodată de înțelegere, dragoste, grijă, empatie, ascultare, educație, stimulare mentală, apropiere sufletească. Și sunt convinsă ca acestea sunt ingredientele absolut necesare pentru a crește copii echilibrați. Banii vin și pleacă. Dragostea rămâne;

după cum spuneam mai sus, orice e posibil, chiar să-mi găsesc sufletul pereche, deși am un copil cu alt bărbat;

în orice circumstanță, am convingerea că un copil te transformă într-un om mai bun.

Decizia de a păstra copilul a venit pe fondul argumentelor de mai sus, dar adevărul este că mi-a fost ușurată enorm de sprijinul pe care l-am primit de la: părinții mei, fratele meu, rudele, prietenii, clienții mei, colaboratorii, vecinii, amici mai apropiați sau mai îndepărtați. Toți s-au bucurat sincer când le-am spus cam ce aș vrea eu să fac și m-au asigurat de sprijinul lor necondiționat.

Și nu pot să nu mă gândesc: oare cum ar fi dacă mai multe femei aflate în situația mea, cu un copil respins de cealaltă jumătate procreatoare, chiar și mult mai puțin norocoase decât mine (eu recunosc, am o situație materială cât de cât stabilă, chiar și fără ajutorul de la stat), ar fi sprijinite de comunitate? În primul rînd, ar fi nevoie să nu fie stigmatizate. Stigmatizat ar trebui să fie bărbatul care fuge, nu femeia care alege să întâmpine viața. În al doilea rând, fiecare din jurul mamei și copilului să promită că ajută cu ce poate: un loc de locuit, ceva de muncă pentru mamă, sprijin în creșterea copilului, un pătuț, haine, mâncare pentru copil, ceva bani pentru analize și ecografii, timp pentru babysitting, etc. În al treilea rând, cu sprijin moral, care e cel mai important. Societățile primitive (și multe altele contemporane, dar cu alt model cultural) își cresc copiii la comun, în comunitate. Există celula de bază (mama+tatăl), dar la creșterea copilului participă mulți alți membri din jur. Iar acești copii cresc având mai multe modele, atât masculine, cât și feminine, sunt mai sociabili și mai adaptați vieții.

Finalmente, aș vrea să spun că eu cred că dacă ne-am schimba atitudinea față de ce înseamnă viață, atunci am evita praticarea atât de multor avorturi și, în consecință, traumatizarea atât de multor femei (nu am facut avort niciodată, dar sunt sigură că pe tine, ca femeie, te traumatizează tare un asemenea act). Apropo, știți că suntem pe primul loc in Europa la numărul de avorturi? Practic, la noi, din trei copii, unul nu se naște :(

Nu mă înțelegeți greșit, nu am devenit o militantă anti-avort. Cred cu tărie că e dreptul femeii să aleagă dacă face sau nu o întrerupere de sarcină. Însă, trăind pe propria-mi piele situația de a lua o asemenea decizie, sunt sigură că majoritatea femeilor alege avortul pentru că nu are sprijin de la tatăl copilului, și, în consecință, nici de la comunitatea din jurul ei, care în loc să o sprijine, o acuză și o marginalizează. Ea, în sufletul ei l-ar ține, dar fără să aibă aprobarea celor din jur, coroborat cu alte argumente, alege calea ”ușoară”.

Închei într-o notă optimistă și le spun viitoarelor mămici, singure sau cu partener, că sarcina nu e o boală, că te poți simți minunat în această perioadă, că poți să faci aproape tot ce făceai înainte și că aici nu se termină viața ta și începe viața copilului, ci începe viața voastră nouă și minunată împreună. Pentru mine e nou experiment, care cred că îmi va aduce multe satisfacții.

Ca dovada, eu nu m-am lăsat de biciclit, și nici de activism, așa că vă aștept pe toți părinții cu copii să îmi fiți alături în noua mișcare pe care am făcut-o cu gândul la acest nou început: Mămici pe biciclete! :) Sâmbătă, 26 septembrie, de la ora 14.00 ne întâlnim la Herăstrău toți părinții care își doresc un oraș mai verde pentru copiii lor și facem o tură de biciclete în jurul parcului pentru a arăta că nu ne-am oprit din pedalat, acum că avem copii. Ba chiar am pedala mai mult, dacă am avea infrastructură dedicată. Avem entertainment pentru copii la start și tombolă cu premii pentru mămici la finish. Event facebook aici.

Vă mulțumesc și vă pup,

nico

p.s.:Dacă ești într-o situație de cumpănă, te rog să îmi scrii (saywhatnico @ gmail.com). Cu siguranță, nu o sa încerc să te conving de nimic, doar o să îți fiu alături.

p.s 2: am patru luni, încă nu știu ce e, dar vă anunț curând.

Preluat de pe Știri pentru Viață

VIDEO virale: EL i-a spus EI că e gravidă înainte ca ea însăşi să ştie! Urmăreşte şi drama care a urmat

 

Sam şi Nia sunt o familie de vloggeri. Adică ţin un blog video. La episoadele filmate din familia lor participă şi cei doi copii ai lor.

Pentru că Nia nu trage apa la toaletă noaptea, ca să nu trezească copiii, Sam, care avea o bănuială, s-a strecurat în baie şi, cu o „mostră” din toaletă i-a făcut soţiei un test de sarcină.

Apoi i-a relatat rezultatul într-un mod foarte simpatic. Reacţia pozitivă a întregii familii este uimitoare. Fetiţa lor îi explică frăţiorului mai mic cum e treaba cu copiii care cresc în burtică la Mami şi îl anunţă că va fi, în fine, şi el, fratele mai mare al cuiva.

Video-ul a devenit viral, având în prezent peste 13 milioane de vizualizări:

 

 

Din păcate, după numai câteva zile, următoarea lor postare video venea cu un anunţ trist: Nia a pierdut în mod spontan sarcina. Titlul acestui nou video, cu peste 4 milioane de vizualizări, este “Our Baby Had a Heartbeat” („Copilul nostru a avut puls/i-a bătut inima”) şi reuşeşte să arate într-un mod foarte frust şi direct durerea resimţită de o femeie care îşi pierde copilul nenăscut. Avortul, chiar şi spontan, adică involuntar, răneşte femeia, oricât de devreme s-ar întâmpla. „Mi-am simţit pântecele golit. Nu credeam că femeile se pot simţi aşa (…) Când naşti un copil la termen e un sentiment de imensă uşurare, poţi în fine să răsufli uşurată, ceea ce nu ai mai făcut de nouă luni, dar acum… Sunt în doliu”, mărturiseşte Nia printre lacrimi:

Preluare de pe Știri pentru Viață

A refuzat avortul când a aflat că bebeluşul va avea Sindrom Down

de Sarah Zagorsky, Life News

În 2010, Tom şi Karen Bachofner au aflat că vor avea cel de al treilea copil. La acel moment, Karen avea 39 de ani şi a decis să facă testul de depistare Bart, care poate indica dacă un copil ar putea avea Sindrom Down. După o săptămână, li s-a comunicat că bebelușul lor nenăscut are șansa de 1 la 12 de a avea această boală.

Tom a vorbit cu ziariştii de la publicaţia Mirror Online despre această experienţă: „În Marea Britanie, 1 din 200 de copii este clasat ca fiind cu mare risc, astfel încât 1 la 12 era aproape inevitabil. Când Karen a fost chemată pentru rezultate, m-am grăbit să-i fiu alături”.

Consiliere pro-avort, în loc de sfaturi medicale pentru creşterea unui copil cu Sindrom Down

După testul iniţial, spitalul a oferit cuplului un test de amniocenteză şi, peste şase zile, doctorii au confirmat că bebeluşul lor ar putea avea Sindrom Down. Apoi i-au întrebat dacă doresc un avort, însă ei au refuzat.

Tom a spus: „Karen şi cu mine doream să păstrăm sarcina – nici măcar nu am considerat o alternativă, astfel încât, când întrebarea a venit din partea personalului medical, am refuzat. Păreau surprinşi, pentru că un procent şocant de 90% din sarcinile din Marea Britanie depistate cu Sindrom Down sunt întrerupte”.

Tom a mai declarat că a fost foarte deranjat de modul în care medicii au încercat să conducă discuţia spre subiectul avortului: „Ceea ce m-a deranjat a fost modul în care conversaţia cu consultantul şi asistenta a fost înclinată spre avort. Nu s-a spus un singur cuvânt despre ceea ce viitorul ar putea reprezenta pentru un copil cu Sindrom Down. I-am întrebat dacă au literatură de specialitate pentru a o studia. Ei au murmurat nervos, înainte de a ne da a bucată ruptă de hârtie cu o adresă web. Niciun pliant, nimic. Am fost aruncați în confuzie şi furie. Privind în urmă, pot spune sincer că astfel de profesionişti din sistemul medical (nu vorbesc despre toţi) ar putea cu uşurinţă să convingă un cuplu să ia o decizie pe care apoi să o regrete pentru tot restul vieţii”.

Din păcate, mai târziu, testele au arătat că mai exista o problemă medicală. Copilul avea o gaură în inimă. Acest lucru este foarte obişnuit la copiii cu Sindrom Down şi mulţi nou-născuţi cu această condiţie au nevoie şi de operaţie pe cord imediat după naştere. Aceste intervenţii chirurgicale le permit de obicei acestor copii să continue cu succes să crească la fel ca orice altă persoană cu Sindrom Down.

La câteva săptămâni după diagnostic, au aflat că aveau o fetiţă

Tom povesteşte: „La câteva săptămâni după rezultatul amniocentezei, am venit acasă de la serviciu, iar Karen mi-a spus zâmbind din pragul ușii că avem o fetiță. Am căzut în genunchi, cu lacrimi de bucurie şi uşurare. Întotdeauna îmi dorisem o fiică şi în acel moment am început să accept ceea ce se întâmplă. Aveam o fiică de protejat”.

La 15 martie 2011, s-a născut fiica lor, Rosie, care, la şase luni, a avut şi intervenţia chirurgicală pentru a-i fi reparată gaura din inimă. Tom spune: „Tot ce am vrut a fost să ajungă fetiţa mea acasă în siguranţă. Din fericire, operaţia a fost un succes şi am dus-o acasă după opt zile. Rosie are acum 3 ani și jumătate. Face terapie de vorbire şi limbaj – se joacă şi de-a terapeutul – şi tocmai a început să meargă la grădiniţa locală. Fraţii ei o îndrăgesc foarte mult şi se vede că va fi protejată pe măsură ce va creşte. Am toate motivele să cred că va duce o viaţă deplină şi independentă”.

Fericitul tată a concluzionat: „Copiii cu Sindrom Down sunt oameni. Ei au mai multe în comun cu părinţii şi fraţii lor decât ceilalţi… Noi nu am schimba nimic la ea. La urma urmei, nu Sindromul Down o defineşte ca persoană, sindromul e doar o parte din ea”.

Traducere: Corina Manuc

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Însărcinată la 16 ani, a ales să păstreze copilul

Sursă: LifeNews.com 

Într-un videoclip emoţionant, o tânără mamă îşi împărtăşeşte povestea despre aflarea veştii că este însărcinată la doar 16 ani. Darby şi-a făcut un test de sarcină acasă şi a fost într-o stare de negare, ca şi cum rezultatul pozitiv al testului ar fi fost o glumă.

Despre vizita la doctor:

“Nu-mi venea să cred că totuşi este adevărat. Era ceva de genul <ha,ha ce amuzant, bună glumă>” Dar, mai târziu, când am intrat în cabinetul doctorului pentru răspunsul oficial <da, eşti însarcinată>, acela a fost momentul când lacrimile nu se mai opreau şi emoţiile mă copleşeau.

Despre discuţia cu medicul care a ajutat-o să ia uşor o decizie:

“Am avut multe paciente care au fost în locul tău şi care au regretat decizia de a face avort”, i-a spus doctorul. “Dar nu am întâlnit nicio mamă care să fi regretat aducerea pe lume a unui copil ”

Aceste cuvinte au emoţionat-o pe Darby şi a decis că să nu facă avort.

“Este uimitor cum poţi iubi atât de mult pe cineva aşa de mic”, povesteşte tânără mamă vizibil schimbată de micuţul ghemotoc pe care îl ţine în braţe.

Nu-mi pot imagina să nu-l am azi aici cu mine şi ce aş fi făcut dacă nu ar fi fost prezent în viaţa mea. Cred că aş fi fost pierdută....şi gândindu-mă la acest noiembrie, unde ar fi fost bebeluşul meu? Viaţa e un dar minunat. Cred că nu trebuie să punem la îndoială sau să ne imaginăm că noi putem decide dreptul la viaţă.”

Traducere: Mihaela Dincă Ceauşescu

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Un altfel de caz pro vita

Articol preluat de pe Doxologia

Autor: Preot Radu Brânză

Nu demult, citeam câteva cuvinte despre Părinții Bisericii. O întâmplare din viața Sfântului Macarie Egipteanul mi-a atras atenția în mod deosebit. Pentru a nu pierde frumusețea povestirii, voi reda textul: „A povestit despre sine avva Macarie, zicând: Când eram tânăr și stăteam în chilie în Egipt, m-au luat și m-au făcut preot în sat. Și, pentru că nu voiam să primesc, am fugit în alt loc. Și a venit la mine un mirean evlavios și lua rucodelia mea și îmi slujea. Și s-a întâmplat, din ispită, că o fecioară din sat să cadă în păcat. Luând în pântece, au întrebat-o cine i-a făcut aceasta. Iar ea a zis: pustnicul. Și ieșind, m-au luat din sat și mi-au atârnat de gât oale afumate și toarte de vase și mă purtau prin sat pe uliță bătându-mă și zicând: «Acest monah a stricat pe fecioara noastră. Luați-l, luați-l!». Și m-au bătut până aproape să mor. Venind unul dintre bătrâni a zis: «Până când bateți pe acest monah străin?». Iar cel care îmi slujea mă urma rușinat, căci îl ocărau mult și îi spuneau: «Iată ce a făcut pustnicul despre care mărturiseai tu». Și au zis părinții fetei: «Nu îi dăm drumul până nu dă chezășie că o va hrăni pe dânsa». Și am spus slujitorului meu și mi s-a făcut chezaș. Mergând la chilia mea, i-am dat câte coșuri aveam, zicându-i: «Vinde-le și dă-i femeii mele să mănânce». Și ziceam în gândul meu: «Macarie, iată, ți-ai găsit femeie. Trebuie să lucrezi puțin mai mult ca să o hrănești». Și lucram ziua și noaptea și îi trimeteam ei. Când i-a venit vremea să nască, ticăloasa a rămas multe zile chinuindu-se și nu năștea. Și   i-au zis: «Ce este aceasta?». Iar ea a zis: «Eu știu: pentru că l-am ponegrit pe pustnic și i-am adus învinuire mincinoasă; iar dânsul nu are vină, ci cutare tânăr». Venind cel care îmi slujea, mi-a zis bucurându-se că fata aceea nu a putut naște până ce nu a mărturisit că nu are vină pustnicul, ci că a mințit împotriva lui. Și iată, tot satul vrea să vină aici cu slavă, să se căiască înaintea mea. Iar eu, auzind acestea, ca să nu îmi facă tulburare oamenii, m-am ridicat și am fugit aici, în Sketis. Aceasta este pricina pentru care am venit aici”. (În Părinți și Scriitori Bisericești, Serie nouă, volumul 12, Editura Basilica, București, 2014, p. 30).

În mod normal, o întâmplare cu atâta frumusețe trebuie doar lăsată în sufletul cititorului, cu nădejdea că va aduce folos duhovnicesc. Totuși, nu pot să nu remarc anumite aspecte:

-         Avem un caz pro vita clasic. O tânără încalcă regulile castității și, în loc să găsească fericirea, atât de căutată de tineri în întâlnirea trupescă, își vede grav afectată viața printr-o „sarcină nedorită”. Mai mult, un păcat precum desfrânarea o împinge la alt păcat, învinuire nedreaptă și minciună. Vedem astfel de situații și în prezent. O proporție mare a avorturilor au cauze de acest gen: tineri care se lasă prinși în mrejele promisiunilor deșarte și ale plăcerilor trupești ignoră orice îndemn la castitate, pe motiv că este învechit, depășit; însă, odată ce se întâlnesc cu responsabilitatea unei sarcini, iau decizii proaste, cea mai gravă fiind uciderea copilului.

-         Puterea de a lua lucrurile așa cum ni le trimite Dumnezeu și încrederea în El. Orice om, în locul sfântului, s-ar fi disculpat, ar fi intentat proces, ar fi apelat la martori și expertize, ar fi cerut despăgubiri pentru daunele morale pricinuite. Or, Sfântul Macarie suportă acuzele nedrepte, primește bătăile, muncește din greu. Toate, cu încrederea că ce se întâmplă are un rost. Și într-adevăr, nedreptatea a durat doar câteva luni, până când femeia nu putea naște și și-a vădit singură păcatul minciunii. Trecând în registrul zilelor noastre, observăm o mulțime de motive pe care le invocăm, atunci când ne justificăm ne-dorirea copiilor: este greu, nu avem salarii, trebuie să ne împlinim profesional, nu este încă timpul, nu avem ce mânca, nu avem casa noastră etc. E adevărat, aceste greutăți sunt de multe ori reale și nimeni nu spune că este ușor să ai copii. Dar, ce lucru serios se face în viață, fără sacrificii? Ce reținem atunci când vorbim despre un doctorat, o casă, o carieră profesională? Că sunt lucruri ușoare sau că sunt lucruri greu de realizat, dar și foarte frumoase? Experiența ne învață că, oricât de greu ar fi, Dumnezeu nu ne lasă. Și, pentru a nu fi acuzat că spun cuvinte goale, sau că evoc lucruri demult întâmplate, dar astăzi imposibile, aduc mărturia minunată a unui tată contemporan, domnul Neculai Popa din Roznov, tată fericit a 13 copii, care mi-a spus că „până la al cincilea copil este greu; de la al șaselea până la al optulea, simți din plin ajutorul lui Dumnezeu, iar de la al nouălea, îți ia Dumnezeu orice greutate și te poartă în brațe Sale”.

-         Grija față de femeia însărcinată aflată în dificultate. Este înduioșătoare responsabilitatea Sfântului Macarie față de tânăra însărcinată. Cu siguranță, avea mijloacele legale de a face dreptate în fața societății și de a nu plăti ceea ce noi numim astăzi „pensie alimentară”. Cu toate acestea, din ascultare față de Dumnezeu, dar și din iubire față de viața copilul din pântece, acceptă nedreptatea cruntă și muncește pentru „femeia lui”. Din fericire, sunt și astăzi foarte mulți părinți care își poartă greutățile familiei cu osteneală și demnitate. Oameni neștiuți, cu copii – nu câți și-au programat ei, ci câți le-a dat Dumnezeu – care fac exact ce făcea și Sfântul Macarie: acea trudă zilnică pentru familia lor, pe care o fac cu nădejdea că Dumnezeu nu-i va lăsa. Sunt însă și cazuri în care se fuge de responsabilitate: bărbați care părăsesc în mod laș femeia și nu recunosc copilul, ori femei care nici măcar nu-și alăptează pruncul pentru că este „un copil nedorit”. Nu pot să nu îmi amintesc de o tânără necăsătorită, care refuza să își ia în brațe fetița pentru că, după ce „bărbatul visurilor” a părăsit-o iar familia a repudiat-o, a văzut în bietul copil cauza tuturor relelor din viața ei; sau de alt caz, când am întâlnit o mamă care ținea de mână un copil de 5 ani, în cealaltă mână ținea banii pentru avort, avea ochii învinețiți de bătăile soțului și lacrimi de durere, pentru că înțelegea că merge să își ucidă un alt copil.

-         Dumnezeu nu ne lasă, mai ales atunci când ne este greu. De multe ori, încercând să justificăm avortul sau fuga de o familie numeroasă, invocăm greutățile lumii întregi dar, de fapt, doar ne căutăm argumentele la o decizie deja luată. E ca și cum facem întâi casa, apoi proiectul. Odată luată decizia, totul e simplu: găsim argumentele perfecte care să justifice hotărârea noastră. În realitate însă, totul ține de a vrea cu adevărat. Pentru același lucru putem găsi un număr egal de argumente logice: și pro, și contra. Îmi amintesc de două familii vecine. Ambele aveu cinci copii, aveau aceleași calificări profesionale, același teren în proprietate. Una era în fruntea comunității, cealaltă era mereu în nevoi. De unde această discrepanță? Răspunsul mi l-a dat, într-o zi, chiar omul aflat mereu în nevoi: „Părinte, la mine limita minimă zilnică de alcool este de 300 mililitri de coniac. Uneori, mă duc și la un litru.”

-         Adevărata bucurie și liniște o câștigi atunci când îl ai pe Dumnezeu în suflet.Finalul te lasă aproape fără cuvinte. Cum??? Să nu se savureze dreptatea făcută prin mărturia fetei? Să nu se primească laurii biruinței? Care dintre noi am fi refuzat scena finală în care, mulțimea crudă care l-a pedepsit public, vine acum spășită să-și ceară iertare? Nimeni, în afara sfântului care ne arată că toată perioada de calvar a fost, de fapt, o perioadă de viețuire împreună cu Dumnezeu. Aparențele înșeală. Vedem și astăzi case frumoase, locuite de oameni bogați, dar cu sufletele devastate de păcate și neîmpliniri, la fel cum întâlnim case mici și uneori mai sărăcăcioase, dar locuite de oameni mulți și fericiți.

Și astfel, învățăm de la Sfântul Macarie Egipteanul că fericirea sau nefericirea nu au nimic de a face cu numărul mic sau mare de copiii, cu nașterea, cu serviciul, cu profesia sau sumele din conturi. Totul ține de cât de mult pricepem ce vrea Dumnezeu de la noi, cât de mult considerăm viața noastră și a copiilor noștri drept un minunat dar de la Dumnezeu și, mai ales, cât de mult suntem dispuși la o serioasă colaborare cu Dumnezeu.

Sfinte Macarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!