Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul (I) / Sfaturi pentru părinţi

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Savelyeva

- Părinte Pavel, cât de mult, după părerea dumneavoastră, este importantă dezbaterea și interpretarea problemelor legate de păstrarea contactului cu copilul – atât în viața obișnuită, cât și în cea duhovnicească?

- Simțirea legăturii, a comuniunii cu copiii noștri – este cea mai importantă în relațiile cu ei. De aceea, neliniștea oricărui părinte normal de a nu pierde contactul cu copilul este de la sine înțeleasă. La acest lucru trebuie să ne gândim tot timpul, în fiecare zi, și nu numai la cum să-l hrănim, să-i dăm să bea, să-i oferim educație; toate acestea pentru ca pruncul nostru să nu fie mai prejos decât alți copii.

De fapt, dacă fiul sau fiica noastră vor fi mai prost tratați în plan material decât alți copii, acest lucru nu este cel mai rău: o oarecare constrângere îi este de folos omului. Și eu, ca preot care trebuie să răspund la întrebările oamenilor și ca tată și cap de familie, mă străduiesc să cuget la importanța păstrării legăturilor părinților cu copiii lor în mod permanent.

- De ce se pierde legătura cu copilul – el fiind trup din trupul nostru, drag, literalmente legat ombilical de noi?

- Ivan Alexandrovich Iljin, cunoscut filosof rus, a spus că „cea mai delicată, cea mai nobilă și cea mai responsabilă artă pe pământ - este arta educării copiilor”. Și așa și este. Să educi copilul – nu este un lucru simplu: nașterea lui nu înseamnă deloc că totul merge de la sine, automat în educarea lui. De exemplu, în țara noastră, generația a cărei copilărie și adolescență s-au desfășurat la începutul anilor 1990 a crescut, de fapt, ca iarba – am în vedere pe cei care au acum 20-25 de ani, pentru care este timpul să-și întemeieze familie și să nască copii. Dar, din păcate, mulți dintre ei sunt infantili, nu au de gând să-și întemeieze familie – nu înțeleg de ce este necesar acest lucru: părinții lor nu au fost capabili să le arate în ce constă importanța familiei.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că părinții aproape că nu i-au educat: părinții nu au avut timpul și posibilitatea fizică să se ocupe de copii. Au muncit cât mai mult, având chiar mai multe slujbe, iar multe mame au fost singure. Exact în această perioadă, conform statisticilor, a fost cel mai mare număr de divorțuri și sinucideri. În acea mare tragedie de pierdere a statului, care cât de cât apăra omul, dădea un țel în viață și asigura stabilitatea, mulți și-au părăsit copiii, uneori în direct la televizor în programe de divertisment, - și au alergat să câștige bani: trebuiau să supraviețuiască. Pe acești părinți, desigur, poți să-i înțelegi, să le dai dreptate, dar fără comunicare cu copiii lor au pierdut contactul cu aceștia, iar, în consecință, acești copii nu au primit ce este mai bun, ce este mai important – și a rezultat ceea ce a rezultat. Acum problema părinților și copiilor a devenit foarte acută – această generație trăiește de sine stătătoare.

- Cum să faci să nu pierzi contactul?

- Când într-un grup determinat de oameni – la întreprindere, la firmă, în echipă sau în oricare altă societate – s-au stabilit relații calde, de prietenie, toți suferă pentru același lucru, comunică neformal, se susțin unul pe altul, spunem, de regulă: trăiesc ca într-o familie. Dar în familia din ziua de astăzi, din păcate, rar întâlnim asemenea relații. Mai degrabă, dimpotrivă: rudele trăiesc vieți separate. Ce vedem în familii, uneori chiar în cele cu mulți copii? Fiecare este închis în cercul propriilor interese: soția – prietene, cunoștințe, mama; bărbatul – de cele mai multe ori computerul și televizorul; copiii – același faimos computer, internetul, amicii, prietenii. Chiar și vremea prețioasă a concediilor și sfârșiturilor de săptămână, care ar putea fi petrecută împreună, în familia actuală fiecare se străduiește s-o petreacă separat: părinții vor să se odihnească separat unul de altul și de copii – cum le e mai confortabil.

În consecință se pierde contactul și așa destul de slab cu copiii – întrucât unitatea de interese se naște în contactul personal. Dacă nu comunici mult timp cu cineva se pierd legăturile atât sufletești cât și spirituale.

Trebuie să avem în vedere că copiii noștri nu vor fi totdeauna alături de noi. Nu trebuie, în niciun caz, să economisim timpul petrecut pentru comunicarea cu copiii noștri! Nu trebuie să lăsăm să ne treacă momentul: numai până la începerea școlii ei sunt alături de noi toată ziua, după care stăm cu ei numai câteva ore pe zi iar, mai târziu, devin adulți, cu viețile lor, fără noi, și alții sunt oamenii care au influență puternică, nu totdeauna binefăcătoare, asupra lor. Dacă noi nu suntem interesați de viața copilului când el are 10 ani și nu știm cu cine este prieten, ce preocupări are, atunci când va face 15 ani nu vom avea despre ce discuta cu el, iar la 20 de ani nu va comunica de fel cu noi, poate doar la sărbători!

Trebuie să ne grăbim: să ne grăbim să-i facem bine, să ne grăbim să investim în ei, să ne grăbim să comunicăm cu copilul! Așa cum a spus Antoine de Saint-Exupery: „Luxul cel mai mare pe lume – este luxul comunicării umane”.

Pentru a nu pierde legăturile familiale trebuie să-ți amintești mereu: din momentul în care am intrat în viața familială, noi nu putem să ne mai percepem separat de familia noastră, de oamenii apropiați nouă. Fericirea și problemele lor, interesele lor – sunt comune cu ale noastre.

Cu copiii trebuie să comunicăm de la vârstă fragedă. Fără comunicare, fără o grijă permanentă de a ne găsi timp liber să facem acțiuni comune cu ei, noi nu vom fi interesanți pentru proprii copii. Ei vor „fugi” de la noi la prieteni, vor pleca din casă pentru că pe ei nu-i interesează propria familie, în care fiecare este pentru el, vor trăi numai cu propriile interese, vor fi ocupați cu treburile lor... În ziua de astăzi, pe membrii familiei chiar computerul îi interesează diferit – nici măcar aici interesele lor nu se intersectează: pe soție – site-urile pentru femei; soțul se cufundă în „Colegii”; copilul este interesat de jocurile on line.

Aș vrea să vă povestesc o parabolă, nu prea mare, destul de actuală. De fapt această istorioară s-ar fi putut întâmpla în orice familie. Odată tatăl, capul familiei, vine acasă de la slujbă – obosit, flămând, hărțuit. În ușă îl întâmpină fiul lui cel mic și-l întreabă: „Tată, spune-mi și mie cu cât ești plătit pe oră?” Tatăl, auzind aceasta, mirat și indignat, dar ținându-și firea, răspunde: „Trei sute de ruble”. „Poți să-mi dai două sute de ruble?” – a întrebat fiul. În acest moment tatăl nu se mai abține și țipă: „Marș în camera ta! Am obosit, vreau să mă odihnesc, iar ție, bineînțeles, îți trebuie bani pentru jucăriile tale prostești!” După un timp, tatăl, calmându-se puțin, se uită în camera copilului: „Fiule, iartă-mă, m-am enervat, ține două sute de ruble”. Imediat, copilul scoate de sub pernă încă o sută și-i spune tatălui mirat: „O, tată, mulțumesc mult! Iată acum am exact trei sute de ruble. Pot să cumpăr și eu o oră din timpul tău? Te rog, vino mâine cu o oră mai devreme și petrece-o cu mine”.

Despre ce este vorba în această parabolă? Despre aceea a cât de importantă este, în special pentru băiat – care va deveni bărbatul de mâine, comunicarea cu tatăl lui. Despre cât de importantă este pentru copii comunicarea cu părinții.

Majoritatea taților din ziua de astăzi (dar chiar și a mamelor), din păcate, consideră că grija lor de bază – este să câștigi bani; ei uită că prima grijă a lor este nu cea a îndestulării materiale a copiilor, ci cea a comunicării cu ei!

La preoți se vine adesea cu problemele adolescenților: copilul este obraznic, nu ascultă, stă tot timpul la calculator, pleacă la prieteni. Este clar că acest lucru este doar vârful aisbergului, este ceea ce s-a întâmplat cu el mult mai devreme: încă din copilărie au fost pierdute momentele importante de formare a relațiilor cu copilul. Mulți cred că atât timp cât copilul este mic nu înțelege nimic: deci lasă-l să crească și atunci o să încep să comunic cu el. Dar recuperarea acestei perioade este foarte dificilă. Atunci când copilul este mic, mama și tata – ambii părinți – trebuie să se ocupe cu sârguință de copil. Problemele adolescenților, de regulă, sunt legate de faptul că în copilărie au fost pierdute momente importante privind educația lor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei

Vrei să știi cine ești cu adevărat? Înfiază un copil / Sfaturi pentru părinţi

foto: Gazeta.ru

Gelia Haritonova / 4 iunie 2015, Pravmir.ru

Înfierea unui copil este șansa ta. Aceasta este convingerea Geliei Haritonova, care împărtășește cititorilor “Pravmir” experiența ei cu adevărat ascetică.

L-au iubit pentru că le era asemănător ?

Opt temeri ale celor care înfiază

Elena Fortuna: orice copil poate fi iubit

Iubirea universală a tuturor orfanilor

Nici nu-mi mai amintesc în ce moment mi-a venit ideea înfierii. Fie au prezentat la televizor un subiect despre un copil abandonat, fie am citit un articol despre o casă de copii, pe scurt, am suferit, mi-a părut rău, am plâns și, în final, am simțit o iubire universală față de toți copiii abandonați. Da, exact. I-aș fi luat pe toți… Vreo doi ani m-a chinuit acest lucru. Dar asemenea lucruri nu se fac sub impulsul emoțiilor.

La început, soțul meu a fost șocat. Nici prin cap nu i-a trecut un asemenea gând. El era fericit să fie tatăl propriilor copii, dar ca să devină tatăl unui copil străin nu s-a gândit nicicum și niciodată.

Dar picătura tocește piatra și eu, ca o rugină a fierului, l-am “tocit”. Doi ani. Cât timp m-am frământat, l-am “tocit” și pe el. Am sentimentul că această sâcâială a fost nu numai pentru soțul meu, ci și pentru mine: vorbind tot timpul despre asta, parcă mi-am întărit gândul despre înfiere. În final, el a fost de acord, “din dragoste pentru mine” – mi-a zis.

Copiii mei erau mici și nu am discutat cu ei prea mult. Le-am spus numai că în curând vom mai avea un copil, ei au aprobat și au pus întrebări de genul “când?” și asta a fost tot. Fiica cea mare avea în jur de 20 de ani, nu mi-a spus nimic, dar am avut impresia că ea nu prea agrează această idee. Cel mai greu mi-a fost cu mama. Ea a fost categoric împotrivă. Mi-a adus argumentele deja cunoscute despre faimoasele gene pe care nu le poți “inhiba cu un deget”, despre faptul că voi împărți inegal dragostea mea față de copii, iar acest nou-venit va crește și-i va omorî pe toți…

Cum să alegi copilul? Casa de copii nu este magazin.

Am început, eu și soțul meu, să întocmim în liniște documentele. Eu nu puteam deloc să înțeleg cum voi alege copilul. Nu-mi imaginam realizarea practică a acestei hotărâri. M-am rugat foarte mult la Dumnezeu să-mi arate calea către copilul nostru.

Și, odată, m-am nimerit la o întâlnire, unde m-am cunoscut cu o femeie – educatoare într-o casă de copii. Am înțeles clar atunci că mă aflam la această întâlnire exact pentru ea. I-am relatat situația mea și am rugat-o să-mi dea fie un ajutor, fie un sfat. Ea mi-a spus: am pe cineva în vedere, pe care eu însămi l-aș fi înfiat, dar nu-mi permite vârsta (sunt înainte de pensionare). Și eu, fără să stau prea mult pe gânduri, am considerat că aceasta este providența Domnului și am hotărât că pe acest copil trebuie să-l iau.

Apoi, după vreo două zile, când educatoarea mi-a trimis în formă electronică fotografia lui, mi-am întors capul de la monitor – într-atât mi s-a părut că acesta nu este “copilul meu”. Iată că nu l-am acceptat de prima dată. Dar m-am liniștit treptat, mi-am zis că această primă impresie nu este adevărată, este doar o fotografie. Am hotărât să nu dau înapoi…

Vania – oglinda mea

L-am luat acasă pe Vania, după instanță, și nu numai că nu simțeam iubire pentru acest copil, dar, pur și simplu, nu-l puteam suferi: un miros necunoscut și neplăcut, o altă conformație corporală, mâinile păroase, picioarele, spatele, unghiile – sunt altfel decât la copiii mei și mănâncă, scoțând niște sunete caracteristice, vorbește cu un accent groaznic, plânge îngrozitor, și râde așa de răsunător – de nesuportat.

Ce mai, când din toată lumea de copii abandonați, pe care am iubit-o de la distanță, s-a desprins acest omuleț, am realizat că nu sunt în stare să-l iubesc… Mama mea, însă, l-a iubit pe Vania de la început și pentru totdeauna.

Eram la limită. Am citit o grămadă de literatură, până când o mamă adoptivă înțeleaptă m-a informat că 60% dintre persoanele care înfiază trec prin așa-numita depresie de adopție și mi-a enumerat tocmai simptomele pe care le aveam și eu.

Și după… După și până în prezent, înțeleg că Vania este oglinda mea. Datorită acestui copil, am aflat cine sunt eu de fapt.

Totul a fost fără speranță și greu. Nicio licărire de bucurie, nicio înduioșare, niciun fel de compătimire – nimic. Doar oroarea faptei pe care am făcut-o. Groaza de mine însămi, că am crezut despre mine că sunt în general un om bun și s-a dovedit că sunt o nemernică, ce nu poate iubi un orfan nefericit.

Dezamăgirea de sine a fost foarte puternică. Ura față de copil, de asemenea. De exemplu, puteam să mă uit la el și să gândesc: cum poate să mănânce așa, cum poate să-și smiorcăie nasul, cum merge, cum își strâmbă gura când plânge… și tot așa până la nesfârșit.

Odată, pentru a nu știu câta oară, mi-am ieșit din fire, iar el urla într-una, m-am apropiat de el, l-am luat de umeri și i-am zis: uită-te la tine cum arăți și l-am întors cu fața spre oglindă ca să-și vadă fața schimonosită, … dar în acest moment am văzut în oglindă fața mea. Mi-a fugit pământul de sub picioare. O astfel de față groaznică, rea, n-am mai văzut niciodată. Gâtuită, m-am dus la bucătărie, am avut un șoc de la ce am văzut… Șoc de mine.

Deosebit de greu mi-a fost atunci când mi-a agresat fiul cel mic. Încă din prima lună de stat la noi, Vania l-a împins spre colțul ascuțit al mesei și băiatul s-a lovit în frunte (între sprâncene) și i-a curs sânge. L-am apucat pe Vania de mâini, iar el a început să sară în pat și să râdă. A fost groaznic. Am crezut că-l voi pocni în momentul acela, dar m-a reținut fiul meu, pe care l-am luat în brațe.

Foto: mk.ru

În urma mea, parcă s-a închis o ușă

De fapt, mi s-a părut că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă uram. Dar nici nu l-am dat înapoi pe Vania. La început mi-era rușine de lume. Apoi am sperat că totul se va schimba, poate că-l voi iubi, iar eu renunț la el înainte ca această iubire să vină.

Iar apoi, când situația a devenit de nesuportat, mi-am imaginat pur și simplu cum îl dau înapoi și am încercat să trăiesc în sinea mea, amănunțit, pas cu pas: cum îl duc înapoi , la orfelinat, cum plânge, cum se uită înapoi în timp ce educatoarea îl duce de mână, cum mă întorc acasă, ce le spun copiilor, cum continui să mă duc la muncă, cum fac mâncare, cum îmi trezesc copiii dimineața, cum le citesc cărți… – în general cum o să trăiesc fără Vania. Cum am putut, am suferit în mine și am înțeles că fără el, chinul va fi și mai cumplit, că, pur și simplu, mă va mustra conștiința, că toată nefericirea, care se va întâmpla cu mine și cu copiii mei, o voi pune pe seama faptei mele, ca plată pentru aceasta, și, în final, voi înnebuni.

Nu mai vorbesc despre ce lecție și dovadă de trădare le ofer eu copiilor mei și cum se va reflecta acest lucru în atitudinea lor față de mine în următoarea perioadă a vieții lor. De aceea, trăind în minte acest scenariu groaznic, mi-am propus ca nici măcar prin gând să nu-mi mai treacă ideea de a-l returna pe Vania.

M-am liniștit, am simțit ca și cum în spatele meu s-a închis o ușă. Am încetat să mă învinovățesc pentru lipsa mea de iubire, să-mi scot din minte acest lucru. Am înțeles că ar fi fost prea simplu și de necrezut – să accept și să iubesc, din primul moment, din toată inima un copil străin. Pentru aceasta trebuie să te străduiești. Foarte mult. Și în funcție de cât te străduiești, vor veni și rezultatele.

Iată că mă străduiesc. Lucrez cu mine, nu cu Vania. Asta pentru că singurul om pe care pot să-l schimb – sunt eu. Cel mai important lucru este cum mă educ eu, alături de Vania. Iar Vania – este oglinda mea, în care îmi văd toată urâțimea, tot păcatul meu. Iar dacă oglinda îmi arată toată urâțenia mea, cum pot eu să-l iubesc…

Când se întâmplă să am accese de bunătate, dispoziție și simpatie față de Vania, practic mă agăț de ele și încerc în aceste momente să fac, cât de cât, ceva pozitiv – să-l mângâi pe cap, să-i spun o vorbă bună, să zâmbesc, să-l laud, să-l îmbrățișez. Nu se poate explica acest lucru și cel care n-a trecut prin asta, nu-l poate înțelege.

Înainte nu puteam să-l îmbrățișez. Așa un lucru mărunt – să-l îmbrățișezi, pur și simplu să te apleci și să-ți trece mâinile peste umerii și spinarea lui, dar NU PUTEAM. Nu mi se împreunau mâinile în jurul lui, nu puteam să-mi înclin corpul. O mamă adoptivă înțeleaptă mi-a spus că nu trebuie să fac lucruri pe care nu le simt și nu le doresc, întrucât copilul simte acest lucru și de astfel de “îmbrățișare” el nu are nevoie. Trebuie să simți nevoia de a-l îmbrățișa sincer, călduros și numai atunci să o faci.

Copiii mei, cu timpul, au început să-l iubească. Sunt acum cei mai buni prieteni, toți trei, se apără unul pe altul, învață împreună, își dau prioritate, se iartă. Când eu nu-i pot oferi lui Vania nimic bun, o fac ei pentru mine, ei umplu acea breșă, pe care nu pot eu s-o închid.

Exact de astfel de copil am nevoie

La început, el a fost un copil cu un comportament deviant tipic, care se abătea de la toate normele. El făcea tot ce fac copiii din orfelinate, dar cel mai mult mă scoteau din sărite țipetele lui, plânsul și istericalele pe care mi le făcea pe stradă. Fără să aibă vreun motiv, absolut niciunul. Din te miri ce începea să urle isteric. Era, pur și simplu, imposibil de calmat.

El putea s-o țină timp îndelungat “ma-ma-a-a-a”, fără nicio inflexiune emoțională. Se balansa dintr-o parte în alta. Făcea în ciudă. Amenința că omoară pe mama, tata, fratele și sora – acest lucru fiind ca o joacă pentru el. În general, însă, a fost și este un băiat bun.

Îmi era indiferent. El era un străin. De multe ori mă întorceam la prima impresie, când l-am văzut pe ecranul calculatorului și m-am gândit că atunci ar fi trebuit să-mi ascult instinctul.

Treptat, însă, am ajuns la convingerea că Dumnezeu mi-a dat acest copil în familia mea. Exact un astfel de Vania îmi trebuia pentru ca eu să nu mai fiu o tanti egoistă, nervoasă și rea și să învăț să împart. Chiar și acum îmi este greu să-i pun lui Vania cotletul cel mai bun și cel mai mare și nu copiilor mei.

Pe Vania l-au plăcut și îl plac toți cei din jurul nostru, fără excepție. Și acest fapt m-a indignat și m-a făcut să gândesc: ce fel de om groaznic sunt, ce fel de persoană de nimic sunt, care nu poate, mai bine-zis, nu vrea să vadă acel lucru minunat, bun, generos, care se află în Vania. Din cauza aceasta aș fi vrut să mor, să nu mai fiu, să nu mai respir, să nu mai aud, să nu văd – pur și simplu să nu mai exist, întrucât mi-a fost cumplit de greu să înțeleg și să conștientizez cine sunt eu, de fapt.

Trăiesc cum pot în momentul de față

Am înțeles că pot să citesc sute de cărți despre educație, să ascult și să văd zeci de exemple de mame destoinice, însă toate acestea nu mă apropie deloc de tipul acelei mame, care, după mine, ar trebui să fiu. Tot timpul sunt nemulțumită de mine. Și cel mai bine îmi iese atunci când uit de faptul că sunt o mamă rea și, pur și simplu, trăiesc – așa cum pot în momentul dat.

Desigur, eu fac tot ce se cuvine – îi spăl, spăl rufe, fac curat, îi hrănesc, le citesc. Dar eu nu mă joc cu păpușile, cu soldățeii, nu-mi învăț fiica să coasă, pentru că eu însămi nu știu, nu-i învăț să facă curat prin casă, pentru că mi se pare că eu fac mai repede. Desigur, ei spală vasele, m-ajută să fac mâncare, își strâng jucăriile, patul și altele. Dar asta face parte din normă.

Singura mea comoară – este faptul că-mi iubesc soțul și el mă iubește pe mine, avem o relație minunată, pentru că soțul meu este un om unic, de o generozitate sufletească, frumusețe și putere de jertfire extraordinare. Trăim ca două suflete pereche și acest lucru este observat de copiii noștri. Ei parcă trăiesc sub aura acestei iubiri, se încălzesc cu ea, cresc cu ea. Ei văd cum noi avem grijă unul de altul, cum cedăm reciproc, niciodată (!) nu ridicăm glasul unul la altul, ne ajutăm reciproc. Sper foarte mult, că, văzând relațiile dintre noi, copiii vor lua ce e mai bun din ele.

Venim în întâmpinare unul către celălalt

Deja nu mai fac față cu sentimentul de vină. Am încetat să mă mai autoflagelez și să mă torturez. Am acceptat faptul că în mine nu există iubire pentru Vania. Și mă urăsc pentru asta. Am înțeles că nu pot să dezvolt această iubire în mod artificial. Eu pot să fac tot ce-mi stă în putință, să mă străduiesc emoțional și atunci, poate, Dumnezeu îmi va da iubire pentru acest copil.

M-am obișnuit cu el. El este, fără îndoială, membru al familiei noastre. Nu mă mai irită. Sigur că, uneori, mă supăr pe el, dar mă supăr și pe proprii copii, și îi cert la fel ca pe Vania. Se pare că lui îi este bine la noi.

Acum câțiva ani am invitat o psiholoagă care să îmi ajute să mă descurc cu mine însămi și cu copiii. Ea a venit, s-a ocupat de copii, a discutat cu mine și la sfârșit mi-a spus că lui Vania îi este bine la noi în casă, se simte confortabil. Atunci, eu am aflat de la psiholoagă că, de regulă, din doi, unuia singur îi este neconfortabil – fie părintelui adoptiv, fie copilului adoptat.

M-am bucurat foarte mult. Am fost fericită că lui Vania îi este bine. Este mai bine să-mi fie mie așa cum îmi este, decât lui. Probabil că n-aș fi supraviețuit să știu că acestui copil îi este rău la noi în casă. Faptul că lui îi este bine mă încălzește și mă ajută mult. Pentru nimic în lume nu l-aș da pe Vania cuiva, acum. Și nu regret deloc ce am făcut.

Eu și cu Vania venim în întâmpinare unul către celălalt, uneori ne oprim, facem popasuri, uneori ne prăvălim, mergem în direcția greșită, ne întoarcem, dar oricum ne mișcăm. Și această mișcare este, de fapt, viață. Conviețuirea noastră este grea, dar este plină de viață.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

******************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Cum să te apropii mai mult de copilul tău / Sfaturi pentru părinţi

foto: www.freedigitalphotos.net

Fiecare om își construiește viața, ghidându-se după anumite valori și principii pe care el însuși le alege. Când devenim părinți, astfel de lucruri se dovedesc a avea o deosebită influență asupra comunicării noastre cu copiii. Ce fel de principii sunt acestea, cum ne influențează viața și cum acționează în relația cu copilul? 

Săptămâna trecută, într-o zi oarecare, Yael, mama Lenorei, o fetiță de 5 ani și jumătate, muncea din greu la desertul pe care se gândise să-l ofere oaspeților. În timp ce gătea, i-a dat fiicei sale să guste o prăjiturică. Peste câteva minute, Yael a observat că mai dispăruse încă o prăjiturică din tavă. A întrebat-o pe Lenora dacă nu cumva a luat ea acea prăjitură. Fata a răspuns că nu. Supărându-se de-ndată, Yael a certat-o foarte tare și i-a spus că ceea ce a făcut a dezamăgit-o foarte rău, deoarece a mințit. Lenora s-a supărat și ea și, plângând, a fugit în camera ei. 

După ceva timp de la acest incident, Yael îi povestea unei prietene că, din punctul ei de vedere, în educația copiilor, cele mai importante două lucruri sunt: sinceritatea și respectul. Iar ca urmare a combinării lor reiese că un comportament sincer e acela prin care fiecare îl respectă pe celălalt. 

Să fii părinte e o sarcină destul de grea, care implică multe lucruri, fiind o sarcină mereu în schimbare, mereu mai solicitantă. Copiii cresc, iar odată cu ei cresc și problemele noastre. Adesea, părinții simt că se pierd în căutările căii celei mai bune pentru educația copilului, mai ales când vine vorba despre copiii cu probleme de învățare sau cu sindromul atenției deficitare. 

În multe dintre situații, când părinților le e greu să ia o decizie, cauza constă în conflictul dintre principiile si valorile pe care ei le consideră importante, așa cum am văzut în cazul relației dintre Yael si Lenora. De asemenea, în multe alte situații, părinții acționează fără să-și măsoare propriile intenții. 

Sistemul nostru de valori depinde de cultura în care trăim: fiecare societate este bazată pe idei și norme de comportament, valabile pentru toți și care se transmit din generație în generație. Valorile înrădăcinate într-o anumită cultură stabilesc ceea ce este moral sau imoral, ceea ce se cuvine și ce nu, ceea ce este corect și ce nu este corect. Aceste principii ne conduc modul în care ne comportăm și ne ajută să alegem modul în care să acționăm în diferite situații.

Când alegem între două variante de comportament, provocate de două sisteme de valori diferite, oricare dintre variante pe care am refuza-o va fi strâns legată de refuzul unuia dintre aceste sisteme. 

Nevoia de a alege o singură variantă din două, știind că acestea au la bază aceleași principii, îi creează părintelui un conflict interior. De exemplu, când mama îi spune fiului să meargă să-și facă temele imediat după ce se întoarce de la școala, provoacă un conflict. Pe de o parte, ea se gândește la responsabilitatea ei de părinte și la viitorul copilului ei. Pentru ea e foarte important ca el să aibă rezultate bune, să deprindă abilități și calități, care să îl ajute în viață. Dar pe de altă parte, ea nu se gândește la empatia cu fiul său și la libertatea acestuia de a alege. 

Una dintre mame povestește: „Când îi dau voie fiicei mele să meargă la culcare când vrea ea, îmi arăt răbdarea, înțelegerea și o atitudine calmă față de ea, îi recunosc libertatea de a alege. Cu toate astea, înțeleg destul de bine că încalcă ora de culcare și că nu va mai dormi cât trebuie ca să se trezească devreme pentru școală și să fie astfel atentă și receptivă la ore. În plus, simt că pun prea mult accent pe autoritatea mea de părinte.” 

Pentru a ajunge la o înțelegere între ceea ce e important pentru părinți și ceea ce e important pentru copii e nevoie să creăm condițiile unui dialog deschis. Prin discuțiile cu copilul, părinții vor putea să înțeleagă ce lucruri și ce idei consideră el ca fiind utile pentru el și cum se reflectă asupra comportamentului său. Trebuie să se lămurească și după ce principii se ghidează ei, ca părinți, și de ce le consideră importante. Într-o astfel de discuție se poate da dovadă, prin exemplul propriilor părinți, de respect reciproc și de o iubire sinceră, care să construiască poduri peste toate neînțelegerile și să stabilească un contact puternic și pozitiv între părinți și copil. 

Sursa: www.matrony.ru 

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Emanuel Vârdol 

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com 

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici. 

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.