Eveniment unic în ţară - "Picnicul copilului adoptat", prilej de întâlnire pentru 26 de familii din judeţ

Douăzeci şi şase de familii din toate colţurile judeţului au participat la un eveniment unic în ţară, organizat azi în localitatea Hodod. "Picnicul copilului adoptat" a fost prilej de întâlnire cu familiile care în ultimii trei ani au decis să dea o şansă unei vieţi fericite unui suflet care a fost abandonat într-un orfelinat. 
 

Un eveniment emoţionant a fost organizat azi într-o localitate din judeţul Satu Mare. "Picnicul copilului adoptat" este unic pe plan naţional şi a ajuns anul acesta la a doua ediţie. Organizator a fost Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Satu Mare, care a dorit ca prin acest eveniment părinţii, dar şi copii să se cunoască între ei şi poate să găsească anumite răspunsuri la întrebările pe care le au.

 

Anul acesta au răspuns afirmativ invitaţiei de a participa la atelierele de lucru şi la discuţiile informale 26 de familii din judeţ care în ultimii trei ani au adoptat un copil sau în prezent sunt aproape de a finaliza documentele pentru ca un suflet de copil să poată creşte într-o familiei. De asemenea au fost invitate autorităţile locale, asistenţii maternali şi un reprezentant al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, dar şi profesorul universitar din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, Ana Muntean care realizează o cercetare la nivel naţional pe tema adopţiei. În deschiderea evenimentului, conducere D.G.A.S.P.C Satu Mare le-a mulţumit părinţilor pentru faptul că au răspuns pozitiv acestei invitaţii, unii dintre ei venind de la mare distanţă pentru a putea fi prezenţi la activităţile propuse pentru părinţi şi copii. În cadrul evenimentului au fost organizate ateliere de olărit, de realizat obiecte hand made, iar cei mici au fost învăţaţi jocuri şi cântecele pentru vârsta lor.

Poveşti cu final fericit

În sală au fost prezente şi familii cu poveşti de viaţă impresionante, care fie că nu au reuşit să aibă un copil, fie au fost binecuvântaţi cu patru copii, iar pe al cincilea l-au adoptat, după ce mama lui vroia să îl abandoneze într-un spital.

Aşa a început şi povestea lui David, un băieţel care a avut şansa să îşi cunoască părinţii cu sufletul, fiindcă din cauza deficienţelor de vedere pe care le are, nu le poate distinge bine trăsăturile, însă ştie că ei sunt părinţii lui, după voce şi după atingerile pe care le primeşte de la cei care au refuzat să îl lase să crească într-un centru de plasament alături de alţi zeci de copii, care probabil şi acum mai au speranţa că cineva se va gândi şi la destinul lor. David mai are patru fraţi, unul dintre ei are doar câteva luni, însă părinţii nu fac nici o deosebire între ei, iar fraţii lui mai mari au fost învăţaţi să îl respecte pe David şi să îl ajute să crească ca un copil normal. 

Legea adopţiei simplificată 

Conducerea D.G.A.S.P.C a ţinut să îi felicite pe părinţii care au decis să îşi deschidă inimile pentru a dărui din iubirea lor acestor copii şi totodată îi încurajează să împărtăşească şi altor familii care nu pot avea copii din experienţa lor, pentru că în felul acesta îi pot încuraja să adopte un copil. Anul acesta a fost simplificată şi legea adopţiei, motiv pentru care mulţi tineri căsătoriţi şi nu numai, vor putea trece peste barierele birocraţiei pentru a se concentra pe educaţia şi dezvoltarea emoţională a celor mici, atât de nerăbdători să cunoască dragostea unei familii. 

“Prin noile reglementări au fost găsite soluţii şi pentru copii din sistemele de protecţie. Copiii cu părinţi necunoscuţi pot fi declaraţi adoptabili în 30 de zile de la naştere. Un lucru şi mai important face referire la copii ai căror părinţi nu sunt interesaţi să-i crească. Astfel, în cazul unei adopţii, se poate trece peste consimţământul părinţilor care nu se arată interesaţi de soarta copiilor lor”, a precizat Mariana Dragoş, directorul D.G.A.S.P.C Satu Mare.

Directorul a mai precizat că, în 2016, sunt aşteptate simplificări radicale şi în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale. În perioada 2012-2015, un număr de 57 de familii din judeţul Satu Mare au adoptat copii. Trei dintre acestea au adoptat chiar şi câte doi copii. Dintre acestea, 16 familii au adoptat copii aflaţi în plasament maternal.

Sursa: adevarul.ro

Din 2016 procedura de adopţie va fi mai simplă

Guvernul a aprobat proiectul de lege pentru simplificarea adopţiei, anunţă Gandul.info şi libertatea.ro. Scopul este creşterea numărului de copii adoptabili, mai ales al celor între 0 şi 6 ani, ceea ce va spori şi numărul de adopţii, scurtând durata de şedere a copiilor în sistem care nu poate fi decât traumatizantă, deoarece mediul familial este esenţial pentru dezvoltarea emoţională şi intelectuală a copilului.

Legea vizează şi scurtarea perioadei de soluţionare a dosarelor de adopţie prin simplificarea procedurilor.

Iată care sunt schimbările aduse de noua lege adoptată de guvern în septembrie 2015:

- termenul de apel în instanţa judecătorească va fi redus de la 30 la 10 zile

- primul termen de judecată va avea loc în 15 zile de la înregistrarea cererii

- nu va mai fi necesară citarea părţilor pentru judecarea cererilor de încredinţare spre adopţie

- dacă părinţii biologici refuză să se prezinte la două termene după ce sunt citaţi de instanţa judecătorească, copilul lor a fi declarat adoptabil

- adopţia va putea fi stabilită şi în cazul în care părinţii/rudele declară că nu doresc să se ocupe de copil, însă ulterior refuză să semneze declaraţiile care permit declararea ca adoptabil a copilului

- procedura de adopţie va putea fi demarată dacă după 6 luni de la instituirea măsurilor de protecţie specială părinţii şi rudele copilului până la gradul al patrulea nu sunt găsite

- va fi eliminat termenul de 2 ani în care expira statututul de adoptabilitate al copilului, valabilitatea acestui statut prelungindu-se până la încuviinţarea adopţiei sau până ce copilul împlineşte 14 ani

- eligibilitatea pentru adopţie internaţională va fi declarată la un an de la deschiderea procedurii, nu după doi ani, ca până acum

- se va acorda un concediu de acomodare de maximum 90 zile şi o indemnizaţie lunară pe durata încredinţării spre adopţie pentru unul din soţii familiei adoptatoare, dacă acesta realizează venituri impozabile. Concediul se acordă pentru adopţia unui copil cu vârstă mai mare de 2 ani, iar valoarea indemnizaţiei va fi în cuantum de 6,8 ISR (indicator social de referinţă, de 500 lei în prezent).

- pentru efectuarea evaluărilor impuse de obţinerea atestatului şi pentru realizarea potrivirii practice, persoanele care doresc să adopte un copil vor avea dreptul la timp liber, cu păstrarea drepturilor salariale, în limita a 40 de ore/an.

- valabilitatea atestatului de familie adoptatoare este prelungită de la un an la 2 ani.

Preluat de pe Știri pentru Viață

Interviu cu Alexandra Nadane, Preşedinta Studenţi pentru viaţă: „Se spune că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte, însă în situația mea aș spune că ea m-a găsit pe mine”

Foto: Dinu Savopol Photography

Alexandra Nadane are 22 ani și este studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice ( SNSPA) din București și Președinte al Asociației „Studenți pentru viață”. Mai multe detalii legate de activitățile realizate de Alexandra, de care noi, românii trebuie să fim mândri, vom afla din următorul material.

– Bună ziua Alexandra și îți mulțumesc că ai acceptat să ne acorzi acest interviu.

– Bună ziua! Vă mulțumesc și eu pentru invitație și vă felicit pentru inițiativa de a promova viața printre românii din diaspora și nu numai.

– Aș dori să ne dai câteva detalii despre felul în care a început proiectul „Studenți pentru viață” și care sunt principiile care stau la baza acestuia.

Se spune adeseori că oamenii își găsesc o cauză pentru care să lupte sau o vocație, însă în situația mea aș putea spune că ea m-a găsit pe mine. Totul a început în urmă cu 6 ani. Aveam 16 ani, eram elevă și, la fel ca mulți adolescenți de vârsta mea, îmi plăcea să mă implic în diferite activități de voluntariat. În acea perioadă eram coordonator media într-o organizație umanitară și într-o zi am primit un mail de la o tânără de 24 de ani, care spunea că este însărcinată și că are nevoie de ajutor, deoarece părinții o presează să facă avort și o amenință că o vor da afară din casă în cazul în care va păstra copilul. Era un apel disperat, chiar ea spunea că e o ultimă șansă pentru viața acelui copil și că nu mai are puterea de a merge mai departe în lipsa unui sprijin. Am arătat mailul superiorilor mei, iar răspunsul a fost că nu îi interesează și că nu e treaba lor. După discuția cu aceștia, am mai citit odată mailul și mi-am dat seama că nu pot să îl închid și să merg mai departe, am simțit că trebuie să fac ceva pentru această tânără. Am sunat-o și am stabilit o întâlnire în următoarele ore. Înainte să o sun m-am gândit că nu știu cum să o ajut și nici ce ar trebui să îi spun, era și prima dată când mă loveam de o astfel de situație, dar am zis, totuși, să mă văd cu ea, așa, ca să știe că îi sunt alături.

Ne-am întâlnit și singurul lucru pe care am putut să i-l spun a fost: „Fii puternică, porți o viață în interiorul tău. Ai curajul să mergi mai departe, indiferent de presiunile care vin de la ceilalți. Eu îți voi fi alături și te voi sprijini de acum încolo, poți să mă consideri sora ta”. A fost un moment emoționant și pentru ea și pentru mine. Ea s-a liniștit că a găsit o persoană care să o asculte și să o sprijine, iar eu m-am bucurat că am putut să îi fiu de ajutor. Stând de vorbă, mi-a trecut prin minte gândul că, dacă va ajunge acasă, presiunile părinților vor continua și lucrurile vor ajunge iarăși în același punct, prin urmare i-am spus: „Vin cu tine acasă să vorbesc cu părinții tăi”. Ea s-a bucurat, pentru că era foarte neliniștită gândindu-se că iarăși se va lovi de atitudinea lor negativă. Când am ajuns la ea acasă am făcut cunoștință cu părinții, iar ei au început să îmi spună dintr-o dată toate motivele pentru care acel copil nu merită să trăiască: lipsa unei locuințe, lipsa banilor, a alimentelor, lipsa unui serviciu pentru tatăl copilului, lipsa banilor pentru controale, investigații medicale și tot ce necesita dezvoltarea sarcinii și nașterea. Era așa, un fel de asalt. Peste tot se auzeau motive care justificau presiunile. Până la urmă i-am oprit și i-am rugat să punem toate problemele existente pe hârtie. După ce s-a făcut acest lucru, am luat hârtia și le-am zis că eu o să îi ajut să își rezolve toate aceste probleme. Din fericire, ei m-au crezut, deși eu n-aveam nicio idee despre cum aș putea să fac asta, mai ales că situația mea financiară nu era una deosebită, iar părinții mei n-aveau idee despre ce promisiuni fac eu în acel moment. Discuția s-a încheiat pașnic, într-o notă foarte optimistă. Ei au început să se pregătească sufletește de venirea pe lume a copilului, eu am plecat acasă cu lista și o poză cu ei. Când am ajuns acasă am început să mă gândesc ce aș putea face eu cu acea listă. Mi-a venit ideea salvatoare de a scrie o poveste despre această tânără și de a o posta pe internet, împreună cu numărul de telefon, deși nu știam dacă va citi sau nu cineva acel mesaj.

A doua zi am primit un telefon de la o doamnă, care mi-a spus că a citit anunțul și ar vrea să asigure costurile pentru investigațiile medicale (tânăra nu avea asigurare de sănătate), apoi cei din cadrul organizației în care făceam voluntariat s-au decis să o sprijine lunar cu un pachet de alimente, după care au început să apară diferite persoane sau organizații care să îi sprijine. Acum tânăra este căsătorită cu tatăl copilului și au împreună 3 copii. Pentru mine, acel moment a însemnat o schimbare foarte mare. Mi-am dat seama că implicarea în salvarea vieții acestor copii este cea mai frumoasă formă de voluntariat pe care o poate face cineva. Prin urmare, am renunțat la toate activitățile de voluntariat pe care le făceam și m-am gândit să merg pe această direcție.

Inițial nu prea știam ce ar trebui să fac, dar, scriind articole de informare pentru viață, am primit într-o zi vreo 20 de mesaje de la tinere din diverse colțuri ale țării, toate cu un conținut asemănător: „Bună ziua, mă cheamă X, sunt din orașul Y, am rămas însărcinată, prietenul mă amenință că mă părăsește dacă nu fac avort, iar părinții îmi spun că dacă voi păstra copilul mă vor da afară din casă. Vă rog să mă ajutați”.

În momentul acela am realizat că femeile aflate în criză de sarcină au nevoie de încurajare și de informare, însă acestea două nu sunt suficiente și că este mare nevoie de sprijin concret. Așa a apărut în anul 2013 Asociația Studenți pentru viață, o asociație studențească înființată cu scopul de a oferi sprijin tinerelor și adolescentelor aflate în situații de criză și de a pregăti, de a forma și informa tinerii pentru viață, pentru familie și pentru integrare socială.

– Ai întâmpinat multe obstacole în realizarea acestui proiect? Ce te motivează să continui, chiar și atunci când lucrurile nu sunt întotdeauna roz?

– Desigur că există obstacole la tot pasul, nu e deloc ușor și se întâmplă asta din două mari motive. Primul este legat de faptul că majoritatea femeilor nu își doresc cu adevărat să facă avort: circa 85% dintre ele sunt presate de către partener, soț, familie sau alte persoane din jur să facă avort împotriva voinței lor, iar presiunile ajung până la situații de violență gravă. De exemplu, am avut o tânără din Brașov care ne-a cerut ajutorul. Era într-o relație de concubinaj cu un militar, iar acesta a ajuns să o bată cu picioarele în burtă pentru a-i provoca avortul și, cu toate că am încercat să îi oferim sprijin, a ajuns să facă avort pentru că frica a biruit. Astfel de situații grave sunt frecvente, iar încercarea noastră de a sprijini femeile care trec prin astfel de momente este dificilă, uneori siguranța noastră fizică este pusă în pericol. În al doilea rând există obstacole pentru că în societate nu există o cultură care să promoveze și să protejeze viața. De multe ori ne ascundem în spatele indiferenței spunând că este decizia femeii, iar alteori pur și simplu spunem că nu e treaba noastră. O consecință a indiferenței noastre este faptul că femeia ajunge să considere avortul singura soluție. De exemplu, a ajuns la noi o femeie de 35 de ani, care spunea că a făcut 6 avorturi cu același partener și că regretă foarte mult. Vorbind cu ea ne-a spus că i-ar fi păstrat pe toți cei 6 copii, chiar dacă nu era căsătorită cu acel bărbat, chiar dacă el era de altă naționalitate și locuiau într-o țară străină, însă indiferența lui, faptul că i-a spus: „Descurcă-te singură” și faptul că s-a simțit lipsită de orice sprijin au determinat-o să facă 6 avorturi.

Cea mai puternică motivație este bucuria pe care o ai atunci când sprijini femeile aflate în astfel de situații și când știi că ai participat la schimbarea și salvarea unor vieți, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.

– Știu că voi ați organizat și „Marșul pentru viață” de pe 21 martie (a.c.) la București. A decurs conform așteptărilor?

– Pe 21 martie a avut loc Marșul pentru viață cu tema „Fiecare viață este un dar”. Evenimentul s-a desfășurat în 77 de orașe din România și Republica Moldova, au fost mii de oameni din toate orașele care au ieșit pe stradă în aceeași zi să transmită un mesaj puternic de sprijin pentru viață. Gestul lor a avut un impact pozitiv în spațiul public în ce privește conștientizarea faptului că fiecare viață este un dar, că viața unui copil cu dizabilități este la fel de importantă ca viața unui om de știință sau ca viața oricăruia dintre noi. Pe 21 martie este și Ziua Mondială a Sindromului Down și, având în vedere că la nivelul Uniunii Europene 96% dintre copiii diagnosticați intrauterin cu probabilitatea de a avea acest sindrom sunt avortați doar pe acest criteriu, am încercat să atragem atenția că acest lucru este nefiresc și este împotriva umanității. Copii diagnosticați cu Sindrom Down sunt copii extraordinari, care pot face multe lucruri dacă sunt încurajați și sprijiniți. Cu ocazia Marșului pentru viață noi am încercat să promovăm poveștile lor. Aici puteți citi o mărturie emoționantă a unui tată care a vrut să își avorteze fetița cu Sindrom Down, despre cum s-a schimbat viața familiei de când s-a născut copilul și despre bucuria pe care le-a adus-o acest copil.

Ne-am bucurat de faptul că mulți oameni au sprijinit acest demers și sperăm ca la anul să crească numărul de localități în care se organizează Marșul pentru viață sau alte activități de informare pentru viață. Marșul pentru viață este pentru fiecare dintre noi o ocazie excelentă de a ieși din spațiul indiferenței și de a sprijini viața.

– Problema avortului în România, rămâne un subiect destul de controversat, cu păreri pro și contra, iar statisticile arată niște rezultate greu de imaginat. Cum le putem ajuta pe tinerele fete din ziua de azi, să nu mai recurgă la un asemenea gest?

– Dacă tot vorbiți de statistici, aș vrea să vă dau câteva cifre. Din 1958 până în 2012, în România s-au făcut 21.739.412 de avorturi, cu precizarea că avorturile efectuate în clinicile particulare nu sunt raportate, deci nu sunt incluse în statistici, prin urmare, la acest număr se adaugă avorturile făcute în clinicile particulare, a căror număr este necunoscut. De asemenea, cred că la numărul real al avorturilor în România ar trebuie adăugat numărul de avorturi pe care îl fac românii în străinătate, despre care nu am citit niciodată măcar vreo estimare; oricum, având în vedere că sunt plecați în străinătate în general persoane active, cred că acest număr este, la rândul său, uriaș.

Aș vrea să mai precizez un aspect mai puțin cunoscut legat de avort în perioada comunistă. Între anii 1967-1989, în perioada în care avortul a fost restricționat prin celebrul decret 770/1966, în România s-au făcut 6.549.823 de avorturi legale – nu vorbesc despre avorturile ilegale, care nu au fost cuprinse în statisticile oficiale.

Din cauza faptului că din societate lipsește o cultură a vieții, iar informarea legată de această problemă, despre cauze, efecte și soluții este extrem de redusă, se întâmplă de multe ori ca în momentul în care cineva aduce în discuție problema avortului și a consecințelor acestuia asupra femeii, a copilului și a familiei să fie imediat acuzat că dorește să se întoarcă la comunism sau că promovează interzicerea avortului. Puțini oameni își dau seama că în timpul comunismului nu a existat un interes real pentru sprijinirea și protejarea femeilor și a copiilor, pentru viața lor, ci necesitatea forței de muncă pentru realizarea planurilor dictaturii comuniste a determinat apariția acestui decret. Avortul a fost legalizat în România în anul 1958, în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, deci tot de către comuniști, iar faptul că existau o serie de posibilități prin care femeile puteau face avort arată că nu viața femeii sau a copilului era importantă. De exemplu, dacă mama avea deja 4 copii putea face avort în mod legal. În plus, un aspect prea puțin cunoscut este acela că doctorii ginecologi erau obligați să facă avorturi, nu puteau refuza pe motive de conștiință avorturile la cerere, deci cele fără specificații medicale – iar aceasta spune mult despre adevărata atitudine a regimului comunist față de valoarea și demnitatea vieții umane. Pentru a înțelege și mai clar că restricționarea avortului nu este corelată cu ideologia comunistă, avem exemplu primului stat care a legalizat avortului în istorie, URSS, în 1920, de către comuniștii conduși de Lenin. De altfel, o altă țară comunistă, China, urmând același principiu al reglementării forțate a natalității pentru îndeplinirea dezideratelor de stat a introdus în 1979, și menține și în prezent, politica copilului unic, în cadrul căreia se fac circa 10.000.000 de avorturi forțate anual.

Dincolo de aspectele legate de statistici, cam 80-85% dintre femei sunt presate să facă avort de către partener, soț, părinți, familie sau alte persoane din jur. Din cauza acestui lucru, de cele mai multe ori avortul nu este decizia femeii, ci ea este obligată să se conformeze acestor presiuni, în caz contrar rămânând fără sprijin sau chiar pe drumuri. Prin urmare, demersul de sprijinire a femeilor aflate în situații de criză este foarte important și fiecare dintre noi ne putem implica, fie cu o vorbă bună, fie cu o încurajare, fie cu sprijin moral, material, fiecare cu ce putem, important este să le fim alături și să nu ne ascundem în spatele indiferenței. Pe site-ul www.studentipentruviata.ro găsiți datele noastre de contact și modalitățile prin care puteți ajuta.

– Pe lângă faptul că ești președintele unei asociații și te ocupi cu foarte multe acte de voluntariat, întâi de toate ești tânără. Povestește-ne despre o zi din viața ta. Ce face Alexandra într-o zi obișnuită, atunci când nu pune bazele unui proiect?

– Am o viață obișnuită, la fel ca mulți tineri din generația mea. În primul rând am bucuria faptului că am alături prieteni și oameni dragi care au aceleași preocupări și încercăm întotdeauna să ne gândim la lucruri constructive pe care le putem face împreună. A fi pentru viață nu e doar o activitate de voluntariat, e un mod de viață, care se regăsește și în relațiile personale cu oamenii, în discuțiile cu prietenii sau în alte lucruri pe care încerc să le fac. Pe lângă voluntariat îmi place să fac lucruri care să îi aducă pe oameni împreună, chiar dacă asta înseamnă un meci de volei, o ieșire pe munte sau o plimbare în parc. Cred că este foarte important ca tinerii să își găsească prieteni cu care să împărtășească aceleași idei, pentru că așa se pot lega multe lucruri frumoase, care să pună în practică talentele și capacitatea fiecăruia de a face ceva.

– Spune-ne, te rog, câteva cuvinte și despre revista „Pentru viață” .

– Până în acest moment au apărut 4 numere din revista pentru viață și fiecare dintre ele a avut o temă: „Iubește-i pe amândoi”, în primăvara anului 2013, „Adopția, o alegere nobilă”, în primăvara anului 2014, „Bărbatul și femeia, egali și complementari” în toamna anului 2014 și „Fiecare viață este un dar” în primăvara anului 2015. Le găsiți pe toate pe site-ul nostru, www.studentipentruviata.ro. Revista a apărut dintr-o nevoie de informare. Vorbind cu oamenii ne-am dat seama că foarte multe lucruri nu se știu, iar lipsa de cunoaștere a problemei determină lipsa de atitudine și conduce la decizii greșite, motiv pentru care ne-am gândit că trebuie să facem ceva și așa a început apariția revistei „Pentru viață”. Este un format simplu, A4, de 12 sau 14 pagini și fiecare număr a fost distribuit în zeci de mii de exemplare. Au fost multe persoane în situații de criză, care au ajuns la noi prin intermediul revistei și ne-au cerut sprijinul, la fel cum au fost persoane care și-au schimbat părerea după ce au citit mărturiile și articolele din revistă. Cu această ocazie aș vrea să-i îndemn pe cei care pot da o mărturie să își găsească curajul și să povestească experiența prin care au trecut pentru că astfel de mărturii sunt foarte importante pentru femeile care se află într-o situație de criză și nu știu ce să facă. Mărturiile se pot trimite pe adresa asociației: studentipentruviata@gmail.com.

– Care sunt planurile tale de viitor? După ce vei termina facultatea, spre exemplu, ce-ți dorești să faci mai departe?

– Am convingerea interioară că n-aș putea să fac altceva decât ceea ce fac acum. Sunt mii de femei și copii din România care au nevoie de sprijinul nostru, care au nevoie de programe care să le vină în ajutor, mai ales că în țara noastră nu există o strategie publică de sprijin pentru femeile aflate în situații de criză de sarcină, care trec prin momentele dificile, descrise mai sus. Prin urmare, efortul fiecăruia dintre noi este extrem de important și poate contribui în mod pozitiv la schimbarea vieților acestor persoane și la salvarea copiilor. Îmi doresc să termin ceea ce mi-am propus să fac pe plan educațional și să folosesc cunoștințele și competențele obținute în dezvoltarea unor programe care să vină în sprijinul femeilor aflate în situații de criză, să îmbunătățească situația lor și să sporească conștientizarea în spațiul public în legătură cu problematica vieții.

– Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl faci, pentru a ajunge aici?

– Depinde cu ce comparăm. Dacă comparăm greutatea lucrurilor prin care trecem noi cu dorința ca totul să fie ușor, să nu existe nicio problemă și totul să meargă mereu bine, atunci foarte multe lucruri sunt grele, dar dacă facem comparația între greutățile pe care le întâmpinăm noi și greutățile, abuzurile și presiunile de care se lovesc mii de femei aflate în situații de criză sau cu jertfa unor oameni care și-au dat și viața pentru salvarea celorlalți, atunci nimic nu e greu. De exemplu, Măriuca Zaharia a fost o fetiță care s-a născut în satul Răzoare, în regiunea Moldovei. În anul 1919, când ea avea 12 ani, frontul a ajuns în dreptul satului ei și acolo a avut loc o grea bătălie între armata română și armata germană. S-a întâmplat ca armata română să instaleze un post de observație tocmai în nucul din grădina bunicului ei, Ion Zaharia. Un soldat stătea mereu ascuns între ramurile nucului și supraveghea prin binoclu mișcările armatei germane. Soldatul transmitea tot ce vedea sergentului, care stătea la rădăcina nucului, iar acesta transmitea mai departe ceea ce văzuse. În a zecea zi de luptă, soldații germani au descoperit observatorul din nuc și au început să îl bombardeze, iar o schijă l-a atins pe soldatul observator și l-a ucis. Măriuca, fără să stea pe gânduri, s-a urcat în nuc în locul soldatului observator și a început să transmită și să dea indicații esențiale armatei române. În scurt timp armata română a reușit să contraatace și să îndepărteze armata germană, însă, la un moment dat, un soldat german a observat-o pe Măriuca și a tras, iar glonțul a lovit-o în piept și a ucis-o. Măriuca a îndeplinit o misiune eroică și este singurul copil îngropat în Mausoleul de la Mărășești. Datorită jertfei ei, asaltul armatei germane nu a mai continuat. Nu putem să nu ne întrebăm ce avea Măriuca: putere nu avea, arme nu avea, capacități ieșite din comun nu știm să fi avut, însă a avut foarte mult curaj și dorința de a-și ajuta semenii, iar asta a ajutat-o să meargă până la capăt. Și nouă, de multe ori, ni se pare că e greu să ajutăm, că nu avem ce ne trebuie, însă avem nevoie doar de curaj și de dorința de a sprijini.

Dincolo de asta, da, uneori trebuie să renunți la anumite lucruri legate de propriul confort și să te gândești mai mult la ceilalți, să dăruiești mai mult. Alteori este greu că oamenii nu te înțeleg, nu sprijină astfel de inițiative sau că te privesc în mod negativ pentru că ai ales să faci asta, dar trebuie să îți găsești forța de a merge mai departe.

– Te-ai gândit vreodată să pleci în străinătate? Ce te-a reținut să rămâi și să desfășori activități aici în România?

– Nu numai că m-am gândit, dar am avut și câteva ocazii. Foarte mulți prieteni și colegi au plecat la studii și nu odată mi-au zis: „Hai cu noi”, dar n-am putut. Nu m-a lăsat inima să plec. Nu se compară sentimentul și bucuria pe care le am când sunt în țară cu momentele în care plec pentru scurt timp în străinătate. Acasă sunt părinții, bunicii, strămoșii, locurile în care m-am născut, oamenii dragi, tradițiile și credința acestui popor, de care eu nu pot să mă despart, indiferent de oportunitățile și avantajele pe care le-aș avea în străinătate. În respect foarte mult pe românii din diaspora, chiar le-am zis prietenilor mei că, din când în când, ar trebui să mai transmitem un gând bun și o rugăciune, pentru că nu e deloc ușor să fii plecat din țară. Fiecare are greutăți, probleme, momente în care simte că nu mai poate, iar la asta se adaugă dorul de casă și de cei dragi.

Cred că nu e rău ca oamenii să plece să facă studii, să aprofundeze anumite domenii sau să se dezvolte, însă este foarte necesar să se întoarcă acasă. Societatea are multe probleme pe care le știm cu toții, dar ele nu se pot schimba fără efortul celor plecați. Am făcut odată un bilanț și mi-am dat seama că cei mai capabili și inteligenți colegi și prieteni, care ar fi putut schimba ceva aici sunt plecați din țară, de aceea consider că întoarcerea e esențială și pentru noi și pentru ceilalți. Desigur, veți spune că în România nu ești la fel de bine primit, că eforturile nu sunt recunoscute la fel, că salariile nu sunt atât de mari, însă schimbările în bine nu se produc fără jertfă. Trebuie să ne propunem să depășim aceste probleme și, în ciuda ostilităților, să avem curajul să facem ceva în țară, iar acest lucru va influența în bine viitorul societății și al copiilor noștri. Și am sentimentul că prea puțini dintre românii plecați în străinătate reușesc, pe termen lung, să se împlinească așa cum ar fi putut să o facă în România…

– Eu te-am cunoscut în tabăra de voluntariat „Împreună pentru copiii de la Valea Plopului”, unde împreună cu asociația „Studenți pentru viață” și alte filiale ASCOR, ai făcut parte din organizare. Acolo, pe lângă proiectele pe care le desfășurai împreună cu Pr. Nicolae Tănase, te ocupai și de activitățile din tabără. Când obosește Alexandra? Dar, cel mai important, cum își încarcă Alexandra „bateriile”?

– Obosesc repede când sunt multe de făcut, dar mai ales când nu dorm când trebuie. Pentru ca lucrurile să meargă bine, e nevoie de un echilibru în toate. Bateriile se încarcă și în urma acestor activități, pentru că orice ajutor pe care îl oferi aduce multă bucurie și împlinire, iar acestea reprezintă o puternică motivație pentru a merge mai departe. În rest, avem o țară frumoasă și sunt multe locuri în care putem regăsi liniștea și firescul, departe de zgomotul marilor orașe. Însă, până la urmă, cred că puterea de a face binele vine de la Dumnezeu.

– Acum pe final, te-aș ruga să le transmiți un mesaj elevilor, studenților, tinerilor dar și cititorilor noștri de peste hotare.

– Sprijinirea femeilor aflate în criză de sarcină și salvarea vieții copiilor depinde de fiecare dintre noi. E suficient să privim cu atenție la ce se întâmplă în jur și în scurt timp vom descoperi o rudă, o prietenă, o colegă de serviciu sau de facultate care trece printr-o astfel de situație și are nevoie de ajutor. Hai să ne oprim și să îi fim alături, să nu trecem mai departe ignorând situația. Și chiar dacă nu avem pe cineva apropiat, sunt mii de femei care trec prin astfel de momente, iar unele dintre ele ajung la Asociația Studenți pentru viață și solicită ajutor. Puteți sprijini aceste femei prin intermediul asociației noastre, puteți să le trimiteți un mesaj de încurajare, puteți să le sprijiniți material pe parcursul sarcinii, să ne trimiteți mărturiile voastre sau să faceți voluntariat pentru viață acolo unde sunteți, să scrieți articole de opinie, să faceți traduceri, să distribuiți materiale de informare pe contul vostru de Facebook, orice efort care sprijină îmbunătățirea situației este binevenit.

Și nu în ultimul rând aveți grijă la alegerile pe care le faceți în viață. De multe ori, atunci când o tânără rămâne însărcinată în mod neașteptat, are impresia că lumea se prăbușește peste ea și că tot viitorul ei se va schimba în rău, motiv pentru care ajunge să considere avortul o soluție, dar lucrurile nu stau deloc așa. Atunci când o femeie alege viața spre binele ei și al copilului, efectele pozitive nu vor întârzia să apară. Anul trecut a ajuns la noi o tânără din Suceava, însărcinată în 7 luni, care fusese părăsită de prieten pentru că nu a dorit să facă avort, iar părinții erau din alt oraș și nu știau că fiica lor este însărcinată. Noi am încercat să-i oferim sprijinul de care avea nevoie, ei îi era foarte teamă de ce vor zice părinții, iar într-o zi, când era aproape să nască, mama ei s-a hotărât să-i facă o vizită și a aflat de sarcină. S-a bucurat pentru fiica ei și a rămas cu ea să o ajute în primele luni de după naștere. După ce a născut și s-a întors acasă, prietenul ei care o părăsise a venit și și-a cerut iertare pentru gestul lui și a cerut-o în căsătorie.

– Îți mulțumesc frumos pentru interviul acordat și sper să ne revedem curând în noile proiecte în care vom colabora. A fost o onoare pentru mine să îmi acorzi acest interviu, iar România, DA – avem studenți cu care trebuie să ne mândrim. Avem studenți care coordonează și desfășoară activități, asociații și fac un BINE țării.

Vă mulțumesc și eu pentru ocazia de a transmite un mesaj românilor din diaspora și vă felicit pentru entuziasmul cu care promovați viața.

Sursa: Agenţia de Presă Aşii Români

Preluat de pe Știri pentru Viață

Vrei să știi cine ești cu adevărat? Înfiază un copil / Sfaturi pentru părinţi

foto: Gazeta.ru

Gelia Haritonova / 4 iunie 2015, Pravmir.ru

Înfierea unui copil este șansa ta. Aceasta este convingerea Geliei Haritonova, care împărtășește cititorilor “Pravmir” experiența ei cu adevărat ascetică.

L-au iubit pentru că le era asemănător ?

Opt temeri ale celor care înfiază

Elena Fortuna: orice copil poate fi iubit

Iubirea universală a tuturor orfanilor

Nici nu-mi mai amintesc în ce moment mi-a venit ideea înfierii. Fie au prezentat la televizor un subiect despre un copil abandonat, fie am citit un articol despre o casă de copii, pe scurt, am suferit, mi-a părut rău, am plâns și, în final, am simțit o iubire universală față de toți copiii abandonați. Da, exact. I-aș fi luat pe toți… Vreo doi ani m-a chinuit acest lucru. Dar asemenea lucruri nu se fac sub impulsul emoțiilor.

La început, soțul meu a fost șocat. Nici prin cap nu i-a trecut un asemenea gând. El era fericit să fie tatăl propriilor copii, dar ca să devină tatăl unui copil străin nu s-a gândit nicicum și niciodată.

Dar picătura tocește piatra și eu, ca o rugină a fierului, l-am “tocit”. Doi ani. Cât timp m-am frământat, l-am “tocit” și pe el. Am sentimentul că această sâcâială a fost nu numai pentru soțul meu, ci și pentru mine: vorbind tot timpul despre asta, parcă mi-am întărit gândul despre înfiere. În final, el a fost de acord, “din dragoste pentru mine” – mi-a zis.

Copiii mei erau mici și nu am discutat cu ei prea mult. Le-am spus numai că în curând vom mai avea un copil, ei au aprobat și au pus întrebări de genul “când?” și asta a fost tot. Fiica cea mare avea în jur de 20 de ani, nu mi-a spus nimic, dar am avut impresia că ea nu prea agrează această idee. Cel mai greu mi-a fost cu mama. Ea a fost categoric împotrivă. Mi-a adus argumentele deja cunoscute despre faimoasele gene pe care nu le poți “inhiba cu un deget”, despre faptul că voi împărți inegal dragostea mea față de copii, iar acest nou-venit va crește și-i va omorî pe toți…

Cum să alegi copilul? Casa de copii nu este magazin.

Am început, eu și soțul meu, să întocmim în liniște documentele. Eu nu puteam deloc să înțeleg cum voi alege copilul. Nu-mi imaginam realizarea practică a acestei hotărâri. M-am rugat foarte mult la Dumnezeu să-mi arate calea către copilul nostru.

Și, odată, m-am nimerit la o întâlnire, unde m-am cunoscut cu o femeie – educatoare într-o casă de copii. Am înțeles clar atunci că mă aflam la această întâlnire exact pentru ea. I-am relatat situația mea și am rugat-o să-mi dea fie un ajutor, fie un sfat. Ea mi-a spus: am pe cineva în vedere, pe care eu însămi l-aș fi înfiat, dar nu-mi permite vârsta (sunt înainte de pensionare). Și eu, fără să stau prea mult pe gânduri, am considerat că aceasta este providența Domnului și am hotărât că pe acest copil trebuie să-l iau.

Apoi, după vreo două zile, când educatoarea mi-a trimis în formă electronică fotografia lui, mi-am întors capul de la monitor – într-atât mi s-a părut că acesta nu este “copilul meu”. Iată că nu l-am acceptat de prima dată. Dar m-am liniștit treptat, mi-am zis că această primă impresie nu este adevărată, este doar o fotografie. Am hotărât să nu dau înapoi…

Vania – oglinda mea

L-am luat acasă pe Vania, după instanță, și nu numai că nu simțeam iubire pentru acest copil, dar, pur și simplu, nu-l puteam suferi: un miros necunoscut și neplăcut, o altă conformație corporală, mâinile păroase, picioarele, spatele, unghiile – sunt altfel decât la copiii mei și mănâncă, scoțând niște sunete caracteristice, vorbește cu un accent groaznic, plânge îngrozitor, și râde așa de răsunător – de nesuportat.

Ce mai, când din toată lumea de copii abandonați, pe care am iubit-o de la distanță, s-a desprins acest omuleț, am realizat că nu sunt în stare să-l iubesc… Mama mea, însă, l-a iubit pe Vania de la început și pentru totdeauna.

Eram la limită. Am citit o grămadă de literatură, până când o mamă adoptivă înțeleaptă m-a informat că 60% dintre persoanele care înfiază trec prin așa-numita depresie de adopție și mi-a enumerat tocmai simptomele pe care le aveam și eu.

Și după… După și până în prezent, înțeleg că Vania este oglinda mea. Datorită acestui copil, am aflat cine sunt eu de fapt.

Totul a fost fără speranță și greu. Nicio licărire de bucurie, nicio înduioșare, niciun fel de compătimire – nimic. Doar oroarea faptei pe care am făcut-o. Groaza de mine însămi, că am crezut despre mine că sunt în general un om bun și s-a dovedit că sunt o nemernică, ce nu poate iubi un orfan nefericit.

Dezamăgirea de sine a fost foarte puternică. Ura față de copil, de asemenea. De exemplu, puteam să mă uit la el și să gândesc: cum poate să mănânce așa, cum poate să-și smiorcăie nasul, cum merge, cum își strâmbă gura când plânge… și tot așa până la nesfârșit.

Odată, pentru a nu știu câta oară, mi-am ieșit din fire, iar el urla într-una, m-am apropiat de el, l-am luat de umeri și i-am zis: uită-te la tine cum arăți și l-am întors cu fața spre oglindă ca să-și vadă fața schimonosită, … dar în acest moment am văzut în oglindă fața mea. Mi-a fugit pământul de sub picioare. O astfel de față groaznică, rea, n-am mai văzut niciodată. Gâtuită, m-am dus la bucătărie, am avut un șoc de la ce am văzut… Șoc de mine.

Deosebit de greu mi-a fost atunci când mi-a agresat fiul cel mic. Încă din prima lună de stat la noi, Vania l-a împins spre colțul ascuțit al mesei și băiatul s-a lovit în frunte (între sprâncene) și i-a curs sânge. L-am apucat pe Vania de mâini, iar el a început să sară în pat și să râdă. A fost groaznic. Am crezut că-l voi pocni în momentul acela, dar m-a reținut fiul meu, pe care l-am luat în brațe.

Foto: mk.ru

În urma mea, parcă s-a închis o ușă

De fapt, mi s-a părut că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă uram. Dar nici nu l-am dat înapoi pe Vania. La început mi-era rușine de lume. Apoi am sperat că totul se va schimba, poate că-l voi iubi, iar eu renunț la el înainte ca această iubire să vină.

Iar apoi, când situația a devenit de nesuportat, mi-am imaginat pur și simplu cum îl dau înapoi și am încercat să trăiesc în sinea mea, amănunțit, pas cu pas: cum îl duc înapoi , la orfelinat, cum plânge, cum se uită înapoi în timp ce educatoarea îl duce de mână, cum mă întorc acasă, ce le spun copiilor, cum continui să mă duc la muncă, cum fac mâncare, cum îmi trezesc copiii dimineața, cum le citesc cărți… – în general cum o să trăiesc fără Vania. Cum am putut, am suferit în mine și am înțeles că fără el, chinul va fi și mai cumplit, că, pur și simplu, mă va mustra conștiința, că toată nefericirea, care se va întâmpla cu mine și cu copiii mei, o voi pune pe seama faptei mele, ca plată pentru aceasta, și, în final, voi înnebuni.

Nu mai vorbesc despre ce lecție și dovadă de trădare le ofer eu copiilor mei și cum se va reflecta acest lucru în atitudinea lor față de mine în următoarea perioadă a vieții lor. De aceea, trăind în minte acest scenariu groaznic, mi-am propus ca nici măcar prin gând să nu-mi mai treacă ideea de a-l returna pe Vania.

M-am liniștit, am simțit ca și cum în spatele meu s-a închis o ușă. Am încetat să mă învinovățesc pentru lipsa mea de iubire, să-mi scot din minte acest lucru. Am înțeles că ar fi fost prea simplu și de necrezut – să accept și să iubesc, din primul moment, din toată inima un copil străin. Pentru aceasta trebuie să te străduiești. Foarte mult. Și în funcție de cât te străduiești, vor veni și rezultatele.

Iată că mă străduiesc. Lucrez cu mine, nu cu Vania. Asta pentru că singurul om pe care pot să-l schimb – sunt eu. Cel mai important lucru este cum mă educ eu, alături de Vania. Iar Vania – este oglinda mea, în care îmi văd toată urâțimea, tot păcatul meu. Iar dacă oglinda îmi arată toată urâțenia mea, cum pot eu să-l iubesc…

Când se întâmplă să am accese de bunătate, dispoziție și simpatie față de Vania, practic mă agăț de ele și încerc în aceste momente să fac, cât de cât, ceva pozitiv – să-l mângâi pe cap, să-i spun o vorbă bună, să zâmbesc, să-l laud, să-l îmbrățișez. Nu se poate explica acest lucru și cel care n-a trecut prin asta, nu-l poate înțelege.

Înainte nu puteam să-l îmbrățișez. Așa un lucru mărunt – să-l îmbrățișezi, pur și simplu să te apleci și să-ți trece mâinile peste umerii și spinarea lui, dar NU PUTEAM. Nu mi se împreunau mâinile în jurul lui, nu puteam să-mi înclin corpul. O mamă adoptivă înțeleaptă mi-a spus că nu trebuie să fac lucruri pe care nu le simt și nu le doresc, întrucât copilul simte acest lucru și de astfel de “îmbrățișare” el nu are nevoie. Trebuie să simți nevoia de a-l îmbrățișa sincer, călduros și numai atunci să o faci.

Copiii mei, cu timpul, au început să-l iubească. Sunt acum cei mai buni prieteni, toți trei, se apără unul pe altul, învață împreună, își dau prioritate, se iartă. Când eu nu-i pot oferi lui Vania nimic bun, o fac ei pentru mine, ei umplu acea breșă, pe care nu pot eu s-o închid.

Exact de astfel de copil am nevoie

La început, el a fost un copil cu un comportament deviant tipic, care se abătea de la toate normele. El făcea tot ce fac copiii din orfelinate, dar cel mai mult mă scoteau din sărite țipetele lui, plânsul și istericalele pe care mi le făcea pe stradă. Fără să aibă vreun motiv, absolut niciunul. Din te miri ce începea să urle isteric. Era, pur și simplu, imposibil de calmat.

El putea s-o țină timp îndelungat “ma-ma-a-a-a”, fără nicio inflexiune emoțională. Se balansa dintr-o parte în alta. Făcea în ciudă. Amenința că omoară pe mama, tata, fratele și sora – acest lucru fiind ca o joacă pentru el. În general, însă, a fost și este un băiat bun.

Îmi era indiferent. El era un străin. De multe ori mă întorceam la prima impresie, când l-am văzut pe ecranul calculatorului și m-am gândit că atunci ar fi trebuit să-mi ascult instinctul.

Treptat, însă, am ajuns la convingerea că Dumnezeu mi-a dat acest copil în familia mea. Exact un astfel de Vania îmi trebuia pentru ca eu să nu mai fiu o tanti egoistă, nervoasă și rea și să învăț să împart. Chiar și acum îmi este greu să-i pun lui Vania cotletul cel mai bun și cel mai mare și nu copiilor mei.

Pe Vania l-au plăcut și îl plac toți cei din jurul nostru, fără excepție. Și acest fapt m-a indignat și m-a făcut să gândesc: ce fel de om groaznic sunt, ce fel de persoană de nimic sunt, care nu poate, mai bine-zis, nu vrea să vadă acel lucru minunat, bun, generos, care se află în Vania. Din cauza aceasta aș fi vrut să mor, să nu mai fiu, să nu mai respir, să nu mai aud, să nu văd – pur și simplu să nu mai exist, întrucât mi-a fost cumplit de greu să înțeleg și să conștientizez cine sunt eu, de fapt.

Trăiesc cum pot în momentul de față

Am înțeles că pot să citesc sute de cărți despre educație, să ascult și să văd zeci de exemple de mame destoinice, însă toate acestea nu mă apropie deloc de tipul acelei mame, care, după mine, ar trebui să fiu. Tot timpul sunt nemulțumită de mine. Și cel mai bine îmi iese atunci când uit de faptul că sunt o mamă rea și, pur și simplu, trăiesc – așa cum pot în momentul dat.

Desigur, eu fac tot ce se cuvine – îi spăl, spăl rufe, fac curat, îi hrănesc, le citesc. Dar eu nu mă joc cu păpușile, cu soldățeii, nu-mi învăț fiica să coasă, pentru că eu însămi nu știu, nu-i învăț să facă curat prin casă, pentru că mi se pare că eu fac mai repede. Desigur, ei spală vasele, m-ajută să fac mâncare, își strâng jucăriile, patul și altele. Dar asta face parte din normă.

Singura mea comoară – este faptul că-mi iubesc soțul și el mă iubește pe mine, avem o relație minunată, pentru că soțul meu este un om unic, de o generozitate sufletească, frumusețe și putere de jertfire extraordinare. Trăim ca două suflete pereche și acest lucru este observat de copiii noștri. Ei parcă trăiesc sub aura acestei iubiri, se încălzesc cu ea, cresc cu ea. Ei văd cum noi avem grijă unul de altul, cum cedăm reciproc, niciodată (!) nu ridicăm glasul unul la altul, ne ajutăm reciproc. Sper foarte mult, că, văzând relațiile dintre noi, copiii vor lua ce e mai bun din ele.

Venim în întâmpinare unul către celălalt

Deja nu mai fac față cu sentimentul de vină. Am încetat să mă mai autoflagelez și să mă torturez. Am acceptat faptul că în mine nu există iubire pentru Vania. Și mă urăsc pentru asta. Am înțeles că nu pot să dezvolt această iubire în mod artificial. Eu pot să fac tot ce-mi stă în putință, să mă străduiesc emoțional și atunci, poate, Dumnezeu îmi va da iubire pentru acest copil.

M-am obișnuit cu el. El este, fără îndoială, membru al familiei noastre. Nu mă mai irită. Sigur că, uneori, mă supăr pe el, dar mă supăr și pe proprii copii, și îi cert la fel ca pe Vania. Se pare că lui îi este bine la noi.

Acum câțiva ani am invitat o psiholoagă care să îmi ajute să mă descurc cu mine însămi și cu copiii. Ea a venit, s-a ocupat de copii, a discutat cu mine și la sfârșit mi-a spus că lui Vania îi este bine la noi în casă, se simte confortabil. Atunci, eu am aflat de la psiholoagă că, de regulă, din doi, unuia singur îi este neconfortabil – fie părintelui adoptiv, fie copilului adoptat.

M-am bucurat foarte mult. Am fost fericită că lui Vania îi este bine. Este mai bine să-mi fie mie așa cum îmi este, decât lui. Probabil că n-aș fi supraviețuit să știu că acestui copil îi este rău la noi în casă. Faptul că lui îi este bine mă încălzește și mă ajută mult. Pentru nimic în lume nu l-aș da pe Vania cuiva, acum. Și nu regret deloc ce am făcut.

Eu și cu Vania venim în întâmpinare unul către celălalt, uneori ne oprim, facem popasuri, uneori ne prăvălim, mergem în direcția greșită, ne întoarcem, dar oricum ne mișcăm. Și această mișcare este, de fapt, viață. Conviețuirea noastră este grea, dar este plină de viață.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

******************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Un cuplu adoptă doi frați iar apoi decide să adopte și ceilalți șase frați ai lor

LifeNews.com, 25 noiembrie 2014

Potrivit Administration of Children and Families, copiii stau în centrele de plasament în medie aproape trei ani până să fie reuniţi cu familiile lor sau să fie adoptați. Dar, din păcate, 20% din copii așteaptă cinci ani sau chiar mai mulţi ani  înainte de a avea o familie permanentă. Există cazuri în care copiii au fost plasați în 20 sau chiar 30 de cămine diferite.

Acest lucru poate fi foarte dificil pentru copii, în special în cazurile în care frații sunt separați între două familii diferite. Copiii care au fost în situații de acest gen spun că este “o pedeapsă în plus, o despărțire și o durere inutilă”.

Deși sunt cazuri în care despărțirea este necesară, indiferent de motiv, frații care sunt separați întâmpină dificultăți pe parcursul vieții lor.

Din acest motiv povestea Melissei și a lui Scott Groves este atât de frumoasă.

Inițial, cuplul s-a hotărât să adopte doi băieți aflaţi în situații mai dificile; în orice caz, atunci nici nu le trecuse prin gând că îi vor adopta și pe ceilalți șase frați.

Primii copii adoptați au fost doi băieți care aveau nevoie de îngrijire de urgență: Noah de 3 ani și Chase de 22 de luni. S-au atașat unii de alţii foarte repede și, mai târziu, i-au adoptat în mod legal.

Dar apoi au primit un telefon care le-a schimbat viața. Era de la un îngrijitor din cămin care le spunea că noii lor copii au un nou frățior care, de asemenea, are nevoie de îngrijire. Iar apoi, după 11 luni, un telefon similar.

“Nu s-a pus problema să nu îi luăm. Cum aș fi putut să refuz fiilor mei și acestui nou născut posibilitatea de a fi împreună?” a spus Melissa ziarului Daily Mail. Ea și Scott au adoptat și pe cei doi frați, iar după aceea încă doi frați. Apoi, mama naturală s-a rugat de ei să adopte și pe următorul copil al ei încă nenăscut, al șaptelea fiu din familie. Apoi, micuțul Zayn s-a născut anul trecut. El a avut de suferit ca urmare a expunerii la droguri încă din timpul sarcinii, fiind diagnosticat, de asemenea, cu sindrom Down.

“Nu a fost nici urmă de îndoială că îl vom adopta imediat”, a spus Melissa. Zayn a fost adoptat în mod oficial chiar de ziua națională a adopției.

Clanul Grove a crescut cum nimeni nu se aștepta, însă părinții spun că este o familie mare și fericită cu nouă copii în total. “Este o nebunie. Noi o numim un haos dulce, pentru că exact asta este; mereu se întâmplă ceva”, a spus Melissa pentru KETV.

Melissa a concluzionat: “Pentru noi, adopția a fost inițial doar o cale de a ne completa familia, atunci când am realizat ca nu putem avea copii biologici. Însă, a devenit cu mult mai mult pentru noi. Ne-a deschis ochii, ne-a lărgit orizontul familie, ne-a îmbogățit viețile și ne-a adus atât de multă bucurie.”

La fel ca şi Melissa și Scott, foarte mulți părinți adoptivi au lucruri bune de spus legat de adopţie. Din statisticile agențiilor de adopție naționale, 9 din 10 cupluri adoptive cred că au o relație “foarte apropiată” cu copiii lor adoptivi și “cu siguranță” ar lua aceeași decizie de a adopta.

Traducere: Simina Poilinca

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com