„Eu am hotărât: Nici nu poate fi vorba de avort” - Istoria unei fapte curajoase

de Elena Jivova, 3 decembrie 2013

În Ecaterinburg, în Clinica medicală „Armonia” a murit o elevă de cincisprezece ani ce fusese adusă de mama ei pentru a face un avort.

Avort. Ce se ascunde în spatele acestui cuvânt? În spatele lui totdeauna se află moartea. Moartea cel puțin a unui om – fătul. Iar în situația dată au murit doi oameni: nu numai copilul, ci și mama sa.

Vreau să supun atenției cititorilor istoria unei alte fete, tot de cincisprezece ani, care, aflată într-o situație asemănătoare, a făcut o altă alegere – în folosul vieții. Este clar că fecioria trebuie păstrată până la căsătorie, că sunt condamnabile, în special în școală, relațiile intime în afara căsătoriei, totuși, în cazul de față, merită un respect deosebit hotărârea de a păstra viața unui copil care n-are nicio vină. Acest lucru este cu atât mai lăudabil dacă luăm în considerare presiunea puternică și constrângerea pentru avort, pe care viitoarea mamă le-a suportat din partea cunoscuților și chiar a rudelor și cadrelor medicale.

Sper că, aflând de moartea acelei fete și citind istorisirea mea, legiuitorii se vor gândi să interzică avorturile.

Oksana, care mi-a povestit despre ea, îndeamnă să ne gândim la necesitatea interzicerii avorturilor: „Oamenii consideră că dacă legea permite omorârea propriilor copii înseamnă că acest lucru nu este o crimă, ci ceva cât se poate de normal și, cu conștiința împăcată, merg pentru a întrerupe sarcina. Îmi pare foarte rău de fata care a murit în urma avortului – desigur este destul de greu să te lupți cu toți, în special atunci când te afli într-o situație fără apărare – în așteptarea unui copil. Sper că aflând de moartea acestei fete și citind istorisirea mea, legiuitorii se vor gândi și vor face alegerea pentru viață: vor interzice avorturile.”

Povestea Oksanei

„Mă numesc Oksana și locuiesc într-un oraș mic din Ukraina. Am 15 ani. Sunt mama unei fete minunate – Alina. Când am aflat că sunt însărcinată în a șasea săptămână, aveam 14 ani.

Aflând despre sarcină, l-am anunțat imediat pe iubitul meu. Împreună am luat hotărârea să nasc. Dar chiar dacă el ar fi fost împotrivă, eu tot nu aș fi putut să-mi ucid copilul – am conștientizat acest lucru chiar atunci.

Când au aflat părinții mei că sunt însărcinată, au fost în stare de șoc. Ei au insistat să fac avort, dar eu am fost convinsă că, în situația dată, este corect să hotărăsc eu împreună cu tatăl copilului, întrucât este vorba despre micuțul nostru și responsabilitatea este numai a noastră.

Trebuie să recunosc că mi-a fost foarte greu. Nimeni nu m-a înțeles și nu m-a susținut în afară de omul iubit. Datorită lui, a ajutorului lui Dumnezeu și faptului că sunt un om echilibrat, cu o atitudine pozitivă față de toate, am reușit să supraviețuiesc celei mai grele perioade din viața mea. Cu asemenea greutăți și cu o asemenea atitudine față de mine nu m-am mai întâlnit niciodată înainte de sarcină. La consultație, ginecologul m-a sfătuit că e mai bine să fac avort pentru că nu voi putea să am o sarcină normală, întrucât organismul meu nu este pregătit pentru așa ceva și nașterea va fi complicată; eu însă l-am încredințat că nici nu poate fi vorba de avort. Într-un final m-a luat în evidență.

Aproape de finalul sarcinii, încet-încet m-am împăcat cu hotărârea de a păstra sarcina. Am continuat să-mi duc viața normal: am mers la școală, am comunicat cu prietenii. Sarcina nu m-a împiedicat să învăț: n-au fost probleme cu învățătura nici înainte, nici în timpul sarcinii și nici după nașterea copilului.

Spre uimirea doctorilor, sarcina și nașterea au decurs normal. Am născut în a 38-a săptămână de sarcină. Fetița mea a avut la naștere 2,8 Kg și 44 cm lungime. Și eu și micuța ne-am simțit minunat și după patru zile ne-au dat drumul acasă.

Persoane cunoscute și chiar necunoscute ne-au ajutat cu îmbrăcăminte, căruț și alte lucruri necesare micuței.

Am adunat trusou pentru fetița mea încă din timpul sarcinii; spre surprinderea mea unii cunoscuți și chiar necunoscuți m-au ajutat cu îmbrăcăminte, căruț și alte lucruri necesare micuței, iar acum fetița mea este îmbrăcată ca o prințesă.

Tatăl copilului meu are 17 ani. El învață să devină doctor și deja lucrează cu jumătate de normă în spital. Ne-am căsătorit când fetița avea patru săptămâni, iar curând o să ne mutăm în casa noastră – o garsonieră.

Cu peste 100 de ani în urmă, multe fete de vârsta mea se căsătoreau, nășteau copii și acest lucru nu șoca pe nimeni. Acum oamenii trăiesc numai pentru ei și nu vor să facă loc în viața lor copiilor deja concepuți, întrucât se tem de probleme. Pe mine greutățile nu mă sperie deoarece, după părerea mea, cel mai important lucru este să procedezi după cum îți dictează conștiința. Știu că Dumnezeu nu mă lasă dacă voi proceda corect: nu ca o egoistă cu gândul numai la propriile interese, cum face majoritatea fetelor de vârsta mea, ci ca o mamă; dacă s-a întâmplat să rămân însărcinată, atunci responsabilitatea pentru noua viață trebuie să îmi aparțină.

Bineînțeles, eu nu instig fetele de vârsta mea să intre în viața adultă – acest lucru îl fac medicul și profesorul când ne adună și ne fac educație sexuală. Dacă tot ce este adult este ușor, accesibil și nepericulos, atunci nouă, copiilor, ne încolțește dorința de a încerca acest lucru și când apare posibilitatea, nu orice adolescent poate sta departe de ispite; atunci apar sarcini neplanificate care, deși neplanificate, sunt cât se poate de reale. Realitatea se manifestă astfel că pe lume apare o nouă viață, pe care nu avem dreptul s-o întrerupem.

Acum, eu și cu Alina, mergem la școală până la prânz. O hrănesc și o schimb în recreații fără probleme. În prima parte a zilei ea doarme de obicei, iar dacă se trezește stă liniștită, uitându-se la jucăriile atârnate de căruț și nu mă deranjează nici pe mine, nici pe ceilalți din clasă.

Toți aceia care au fost împotriva nașterii copilului, acum o adoră pe Alina.

Fetița este la fel de liniștită ca mine și soțul meu: nu țipă atât timp cât nu este flămândă. Când eram însărcinată, mulți mă speriau, pe lângă altele, și cu faptul că nu voi mai avea timp liber. Dar nu s-a întâmplat așa: am timp pentru toate – și pentru învățat și pentru odihnă. În plus toți cei care s-au pronunțat categoric împotriva nașterii copilului, acum o adoră pe Alina: bunicile sunt foarte încântate de nepoată și propun să aibă grijă de ea. Însă micuța nu mă încurcă cu nimic: dacă vreau să merg la plimbare, în sala de sport (îmi place voleiul, handbalul, atletismul) sau în vizită la vreo prietenă, de obicei o iau cu mine. Mi-e foarte bine împreună cu ea și viața mea, care înainte era fără vreun țel, acum a căpătat sens. Am devenit mult mai responsabilă și serioasă. Este greu de crezut, dar acum viața mea este mai ușoară. Fiica mea parcă a pus lucrurile în ordine: ceea ce înainte era de neînțeles sau fără importanță pentru mine, acum a căpătat sens”.

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Nicoleta Macovei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Azil politic: Va fi Europa invadată de persoane ce se declară homosexuale?

 de J.C. von Krempach,J.D, 7 noiembrie 2013

Corectitudinea politică are preţul său: ori de câte ori este vorba de probleme legate de homosexualitate, instanţele de judecată parcă îşi pierd raţiunea. Rezultatul este uneori ridicol, uneori pur şi simplu periculos.

Hotărârea din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Justiţie a UE (CJEU) se încadrează în această ultimă categorie. Se afirmă că „a fi homosexual” este un motiv pentru care se poate obţine azil în UE, în cazul în care actele homosexuale sunt pedepsite în ţara de origine a persoanei care cere azil politic. Hotărârea este răspunsul CJEU la o întrebare preliminară adresată de Dutch Raad van State, având în vedere trei solicitări de azil politic din Sierra Leone, Uganda şi Senegal, în care persoanele interesate declarau că sunt homosexuale.

Deficienţa acestei hotărâri constă în aceea că nu reuşeşte să facă o distincţie între, pe de o parte, atracţia faţă de o persoană de acelaşi sex şi, pe de altă parte, săvârşirea de acte homosexuale. În multe ţări, comiterea actelor homosexuale este supusă urmăririi penale, ca act de indecenţă, în schimb, nimeni nu a auzit de vreo tară în care „a fi homosexual” este considerat a fi o infracţiune.

Dar cum poate „fi“ cineva homosexual? Curtea pare să adere la mitul complet neştiinţific şi nedemonstrat că homosexualitatea este o trăsătură înnăscută a persoanei în cauză, ca şi cum ar fi genetic predeterminată. Acest lucru este în întregime fals şi este de ajuns pentru a pune în discuţie validitatea concluziilor Curţii. Hotărârea este susţinută de o interpretare stângace şi neglijentă a verbului auxiliar „a fi”: o persoană nu „este” homosexuală în acelaşi sens în care se spune că cineva este bărbat, femeie, bătrân său persoană cu handicap. Şi dacă e suficient să obţii azil politic doar aparţinând unui “anumit grup social” aflat în atenţia legilor criminale, nu s-ar putea spune acelaşi lucru despre pedofili, hoţi, jefuitori de bănci sau chiar mafia siciliană?

Comiterea actelor homosexuale este o alegere deliberată de la care cineva se poate abţine. Prin urmare, întrebare nu este dacă homosexualii alcătuiesc „un anumit grup social”, ci dacă e normal ca  legiuitorii din ţările din lumea a treia să incrimineze actele homosexuale şi dacă dorinţa de a avea contacte homosexuale fără riscul de a fi pedepsit poate fi considerată un motiv suficient pentru a cere azil politic.

Aceasta ridică, de asemenea, câteva întrebări practice importante pe care se pare că CJEU nu le-a luat în considerare până acum. În special, trebuie remarcat faptul că Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), într-un raport emis în urmă cu câţiva ani, a susţinut că supunerea la teste, cu scopul de a verifica veridicitatea afirmaţiei unei persoane care cere azil politic şi s-a declarat homosexual, este „un tratament inuman şi degradant” şi deci inadmisibil. Desigur, s-ar putea obiecta că FRA are o reputaţie dubioasă şi că opiniile ei juridice nu sunt obligatorii. Şi, într-adevăr, lăsând de o parte întrebarea dacă sunt sau nu tratamente inumane şi umilitoare, sunt şi alte motive serioase pentru care se poate pune în discuţie tipul de teste pe care FRA le aplică pentru a demonstra homosexualitatea unei persoane. Cert este că actuala hotărâre a CJEU nu oferă nicio soluţie prin care se poate demonstra  homosexualitatea unei persoane care cere azil. Se pare că este suficient ca o persoană să se declare homosexuală şi orice încercare din partea autorităţilor statelor membre UE de a verifica această afirmaţie devine „inumană”.

Prin urmare, cu această hotărâre, CJEU pare să fi creat un mod 100% sigur de a obţine azil în UE, ilustrând încă o dată, riscul sistemic care se creează atunci când se dă prea multă putere unui sistem judiciar deconectat şi distant, care nu îşi pune problema impactului potenţial al deciziilor sale. Mă întreb ce se va întâmpla când această nouă aberaţie judiciară se va răspândi, ceea ce este posibil peste câteva zile, dincolo de zona Sahel. Va fi invadată Europa de imitatori homosexuali?

 Sursă: Ştiri pentru viaţă

                                                                         Traducere: Dacia Anamaria Velicu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească (10): Sfântul Siluan Athonitul-Lupta cu patimile

Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii nu vine îndegrab.

Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima nicicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând „gol". Şi cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei; dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în întâmpinarea lui, trăieşte prin el.

În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi pentru o scurtă vreme.

Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din  acest adânc de dincolo de chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.

În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că „viaţă în sine nu are"; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.

În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.

În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:

„Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi fără de slavă…"

Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii,  vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.

(„Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009)

Sursă: SiluanAthonitul