Pocăința nu înseamnă renunțarea la bucuria vieții - Arhimandrit Teofil Părăian / Cuvinte pentru tineri

Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.

Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.

Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire - iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64)

Sursa: Doxologia

Ieromonah Nicodim Petre: Unde căutăm fericirea? / Cuvinte pentru tineri

foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)

Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”

Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”

Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.

Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.

Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.

Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.

Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.

Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.

Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.

Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.

Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.

Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.

– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.

Domnul îi răspunse însă:

– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009

Părintele Arsenie Papacioc: Scopul suprem al căsătoriei - stimularea reciprocă pentru mântuire/ Cuvinte pentru tineri

Ce loc acordaţi prieteniei tinerilor cu fetele? Îi sfătuiţi să investească foarte mult în această problematică sau să fie mai distanţi?

Şi să te implici e de discutat, şi să te ţii la distanţă, iarăşi e de discutat. Întâi de toate, o dată cu vârsta cresc şi sentimentele. Există un obicei - mai mult a devenit tradiţie - să ai un iubit. Acum nu i se mai spune iubit, i se spune prieten. E un paravan acesta; nu există prietenie între băiat şi fată, decât iubire. Se merge cu mintea foarte adânc, pe intimităţi, iar prietenia e cu totul altceva - fară nici cel mai mic interes. Deci nu e bine spus prietenie. Fata are un instinct de conservare mai dezvoltat şi o creştere a puterii raţionale mai din vreme decât băiatul. Ea poate să fie mamă şi la 13 ani - citeam acum într-un ziar că o fată a născut la 11 ani chiar, pe când un băiat nu poate să fie tată la vârsta asta. Începe să se meargă pe linia unor interese de viitor. Având un mai mare instinct de conservare, vrea să pună mâna chiar pe Alexandru Macedon, adică pe un mare erou. Şi dacă tu eşti erou într-un fel, te-a ochit. Cunosc un băiat foarte deştept, student. Era şi băiat serios, nu-şi pierdea vremea - toate la vremea lor. Şi o fată, mediocră, din punct de vedere intelectual, nu s-a lăsat cu nici un chip - îi scria scrisori, stătea în calea lui... Şi a întrebat-o o colegă: „Ţie nu ţi-e ruşine?“ Ea i-a răspuns: „Vreau să văd cum reacţionează un om deştept la astfel de propuneri“. Dacă acel băiat era mai puţin stăpân pe el, punea mâna pe el; ei îi convenea această luptă şi într-un sens şi în altul. Dacă este deştept, este deştept peste tot, şi atunci lasă lucrurile la vremea lor. Zice Solomon: „Este vreme pentru toate, dar fiecare la vremea lor“.

Mai este şi altceva, o problemă mai intimă: sunt convins că cei mai mulţi tineri se gândesc la o căsătorie pentru plăceri mai întâi, ceea ce este o mare greşeală. Aceste lucruri ţi le-a dat Dumnezeu gratuit, nu trebuie să te mai preocupe. Nu naşterea de copii e scopul suprem al căsătoriei, ci stimularea reciprocă pentru mântuire. Naşterea de copii e o consecinţă. Sigur că ai să te bucuri şi de aceste lucruri, dar să nu fie o lună de miere şi o viaţă de amar. O căsnicie trebuie să fie dintru început solidă. Cum se zice, dacă trăieşti prezentul, repari trecutul şi câştigi şi viitorul. Aşadar, este o greşeală să construieşti o relaţie pe nişte motive imediate. Trebuie gândit dacă ea rezistă la toate greutăţile binecuvântate ale căsniciei.

Vă mai spun ceva: mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar, în întâlnirea cu prietenii, el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!“. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost. Eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de regina Elisabeta - Carmen-Silva, soţia regelui Carol I. Acolo am găsit următoarea poezie: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit, şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună“ - şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta. Ei, mi-a plăcut enorm! Aceasta este fata pe care trebuie să o avem, să o pregătim! Dacă este inevitabilă o întâlnire între un băiat şi o fată, acesta trebuie să o cultive, să-i semene calitatea de a fi productivă din punct de vedere sufletesc - pentru că trupeşte, cum am spus, nu e o problemă. Trebuie să fie pregătită să ducă toate aceste lucruri, iar tu trebuie să o întreţii cu orice chip, să o stimulezi continuu. Ea nu se bagă în problemele tale, nici nu are cum; dacă eşti o personalitate - dacă încearcă, dă greş. Ea rămâne pe poziţia ei de mamă şi de soţie. Am cununat odată pe cineva şi când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: „Iar femeia să asculte de bărbat“, toată lumea s-a uitat la mireasă şi mireasa şi-a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetiţa aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viaţa ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt şi am spus: „Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-şi iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeşte, să nu-l asculţi!“. Să nu ne jucăm cu cuvintele! Fata nu e numai o jucărie de pat sau una de bucătărie; suntem plini de obligaţii, suntem plini de datorii. Prin urmare, trebuie să vezi într-o iubită de la început - când poţi să judeci, pentru că dacă te-ai îndrăgostit nu mai judeci - nişte lucruri pentru viitor, până la sfârşitul vieţii. Deci este dezavantajul celui care se îndrăgosteşte prost, care s-a îndrăgostit pentru că a văzut ceva superficial; el nu mai simte frumuseţea aceea grozavă a iubirii. Credeţi dumneavoastră că acest mare meşter, Dumnezeu, când a creat omul, şi pe femeie deci, a creat-o fără să toarne acolo sentimente şi posibilităţi extraordinare?! Femeia, ţineţi seama, dragii mei, care e rea, nimic nu-i mai rău, dar care e bună, nimic nu-i mai bun! Deci trebuie cu orice chip s-o faci bună, dar cel mai bine este să nu te grăbeşti la începutul începuturilor. (pr. Arsenie PAPACIOC, Dialog cu tinerii)

Sursă: Ziarul Lumina

foto: wikipedia 

Gheronda Iosif Vatopedinul: „Deosebirea dintre nevoinţa monahilor şi cea a mirenilor" / Învăţături despre bine şi rău

Pentru omul care trăieşte în mijlocul societăţii lupta şi nevoinţa se face în lumea lucrurilor sensibile, în lumea care ne înconjoară. Pentru monah lupta se află pe două fronturi: şi în lumea lucrurilor sensibile şi în lumea înţelesurilor.

Mireanul, dacă taie alipirea de lucrurile sensibile, se eliberează de influenţa lor. Dimpotrivă, monahul, făcând acelaşi lucru, nu se izbăveşte de înrâurirea înţelesurilor şi a gândurilor, care stăpânesc ca imagini din trecut şi viitor, şi nu încetează să incite poftele şi patimile. Pe monah nu-l preocupă doar faptul de a se izbăvi de păcatul „după lucrare”, ci ţinta sa este mortificarea oricărei mişcări pătimaşe şi a întregului sistem al omului vechi.

Dacă reuşeşte să izbândească primul lucru, scapă de osânda şi de condamnarea dreptăţii dumnezeieşti.

Al doilea însă, curăţia inimii, îl conduce la moştenirea făgăduinţei şi a dumnezeieştii înfieri. Atunci devine moştenitor al Tatălui şi împreună-moştenitor cu Hristos.

Această temă se întinde pe vaste spatii ale „adâncimii, lăţimii şi înălţimii”. Noi aici, ca să spunem aşa, am trasat doar câteva linii, însă dorim cucerirea practică a acestui premiu, prin luptă şi osârdie, de către toţi cei ce-l caută şi-l doresc.

  

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursă: Pemptousia 

Expoziţia „The Human Body”, profesorii şi formarea Omului nou*

Fotograf: Monica Drăgan

Ediţia din 17 Aprilie a Ziarului Ring informează că Joi, 18 Aprilie, la Muzeul
Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” are loc Ziua Porţilor Deschise pentru expoziţia „The Human Body”, eveniment la care profesorii sunt invitaţi să participe gratuit.

În domeniul vânzărilor există o strategie conform căreia consumatorilor li se oferă diferite bonusuri sau avantaje pentru a fi convinşi să cumpere un produs sau serviciu. După o vreme de la studierea acestei strategii, o serie de specialişti au ajuns la concluzia că ea poate fi utilă în mai multe domenii şi poate fi utilizată pentru a convinge pe oricine să facă orice. În societatea tradiţională oamenii numeau asta manipulare, dar noi ştim că aceasta este una dintre marile descoperiri contemporane care stă la baza unor profesii importante şi facilitează adaptarea indivizilor la noutăți fără a stârni împotriviri.

Cu siguranţă cei de la Muzeul Antipa s-au gândit că această expoziţie este una dintre cele mai mari reuşite ale ştiinţei contemporane şi au profitat de ocazie ca să contribuie măcar cu o cărămidă la formarea Omului nou care a început să se constituie în perioada de după ‘89. Este un Om nou diferit de Omul nou dorit de ideologia comunistă, în opoziție adesea cu el, dar de multe ori semănând de parcă ar fi frați gemeni. Omul nou vechi și Omul nou nou au în comun omul fără iubire, fără încredere, fără credinţă, omul gol de tot ceea ce ar putea fi sfânt, plin de el însuşi şi având ca ideal toate beneficiile lumii văzute. Omul de carne.

Omul nou trebuie să se formeze de mic şi de aceea principalul grup ţintă al acestei expoziţii sunt copiii şi adolescenţii. Idealul Omului nou trebuie deprins de acum pentru că oricine știe că o imagine face cât o mie de cuvinte, așa că cele circa 200 de trupuri plastilinate vor reprezenta o lecție de neuitat – iată omul!

Cu siguranţă prezenţa altor persoane nu ar fi fost benefică pentru scopul expoziţiei. De ce, de pildă, nu s-a oferit gratuitate pentru pensionari? Sistemul lor înțelegere a lumii este prea vechi pentru a fi reformatat şi primul lucru pe care l-ar fi gândit în faţa cadavrelor ajunse priveliște ar fi fost: „Oare aşa vom ajunge şi noi?”. Această întrebare ar fi stârnit cu siguranţă reacţii nedorite în rândul participanţilor şi nu ne dorim să se trezească întâmplător vreo conştiinţă.

Designerii Omului nou nu ar putea prin forţe proprii să răsădească acest ideal mintea atâtor copii, dar, din fericire, pot fi convinși părinţii şi profesorii să contribuie la îndeplinirea acestui scop măreț! Ei vor crede că se îngrijesc de educația copiilor, de transmiterea către ei a unor valori culturale, a toleranţei… Nu, copiii vor uita aproape totul, căci oamenii reţin foarte puţin din ceea ce aud, în schimb vor rămâne cu imaginile imprimate în subconştient şi gândul că acesta este omul – carne și nimic altceva.

Viitorul este mai aproape de cât credem! Pe vremuri părinţii şi profesorii erau cei care îi îndrumau pe copii pe drumul vieţii, ei erau modele de urmat. Un profesor era prin definiție un om de o înaltă ţinută morală. Astăzi ei sunt cei care îi conduc pe copii către societatea pe care încercăm să o costruim de atâta timp. Vă daţi seama cum ar fi arătat romanele, poveştile, basmele cu astfel de părinţi şi profesori? 

Oricum, astfel de cazuri trebuie uitate. Omul nou are nevoie de modele potrivite şi acestea vor fi oferite. Dacă părinţii şi profesorii renunţă la înțelegerile lor învechite şi acceptă să sprijine construcția Omului nou prin copiii lor va fi un lucru extraordinar. Este singura șansă pentru ca misiunea de creare să fie încununată de succes. Și are și avantajul de a muta responsabilitatea pe umerii altora: dacă mai târziu, în fața eșecurilor umane, ideologii Omului nou  vor fi acuzați de ceva, vor spune că educaţia din familie şi şcoala este de vină.

Profesori, Omul nou vă invită la Antipa!

Notă: Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

În timp înveţi....

Fotograf: Cezar Machidon

Jorge Luis Borges

După un anumit timp,

omul învăţa să perceapă diferenţa

subtilă între a susţine o mână

şi a înlănţui un suflet,

şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva

şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,

şi aşa, omul începe să înveţe...

că săruturile nu sunt contracte

şi cadourile nu sunt promisiuni,

şi aşa, omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg 

deschişi,

şi învaţă să-şi construiască toate drumurile

bazate pe astăzi şi acum,

pentru că terenul lui mâine

este prea nesigur pentru a face planuri...

şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la

jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că, dacă e prea multă,

până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.

Aşa că începe să-şi planteze propria grădină

şi-şi împodobeşte propriul suflet,

în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,

şi învaţă că într-adevăr poate suporta,

că întradevăr are forţă,

că întradevăr e valoros,

şi omul învăţă şi învaţă ...

şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de

cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,

înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu

defectele tale,

fără a pretinde să te schimbe,

îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti!

Îţi dai seama cu timpul că, dacă eşti alături de această persoană doar

pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,

în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,

şi că cel care nu luptă pentru ei,

mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false

prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie

pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,

dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că, dacă ai rănit grav un prieten,

e foarte probabil că prietenia lui să nu mai aibă niciodată aceeaşi

intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că, deşi

poţi fi fericit cu prietenii tăi,

într-o bună zi vei plânge

după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare  fiinţă

nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă

umană,

mai devreme sau mai târziu, va suferi aceleaşi

umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că, grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,

asta va determina ca în final,

ele să nu mai fie aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,

cel mai bun nu era viitorul,

ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt

împrejur,

îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine

şi acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să

ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,

dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,

toate se învaţă doar cu timpul...

 Jorge Luis Borges

Cuvinte pentru tineri (XVIII) - Unde căutăm fericirea?

Fotograf: Monica Drăgan

Ieromonah Nicodim Petre

Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”

Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”

Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.

Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.

Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.

Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.

Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.

Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.

Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.

Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.

Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.

Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.

– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.

Domnul îi răspunse însă:

– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009