Gânduri pe marginea unei fresce de la Suceviţa

Ştiindu-mi pasiunea pentru călătorii, dar şi, în lipsă, pentru „peregrinările fotografice”, un părinte mi-a înmânat, cu ceva vreme în urmă, o fotografie. O făcuse în timpul unei vizite în minunata Bucovină, la Mănăstirea Suceviţa. M-a îndemnat să o privesc cu toată atenţia. Şi merita, căci scena surprinsă era întru totul inedită.

Era o frântură din scena Împărtăşirii Apostolilor, la Cina cea de Taină. Pe hârtia fotografică nu au încăput toţi Sfinţii Apostoli. Însă este suficient să îi priveşti pe cei din dreapta Mântuitorului (Care Se întrezăreşte în spaţiul de dincolo de latura dreaptă a fotografiei) pentru a înţelege emoţia, cutremurul cu care se apropie de Hristos, Dumnezeu şi Om. Palmele sunt deschise, uşor rotunjite a rugăciune. Ele se îndreaptă cu sfială, într-o mişcare lină, spre a primi Pâinea Vieţii. Ochii adumbriţi de smerenie nu cutează să privească înainte. Privirea se îndreaptă molcom spre sine, o introspecţie necesară înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Picioarele încheie arcuirea smerită a trupului, sugerând nerăbdarea de a păşi pe calea cea bună.

Însă privirea contemplatorului se opreşte asupra celui din urmă personaj. El este rupt de grupul celor patru. Mişcarea lui este cu totul contrară celorlalţi. Urmând firul logic, cea de-a cincea aureolă este îndreptată spre izvorul sfinţeniei. Doar că posesorul ei a ieşit din starea de sfinţenie. Mai mult, el este întors cu spatele spre Dumnezeu, într-un gest de dramatic refuz. Nu suportă apropierea, nici vederea dumnezeirii. Palmele nu mai sunt la vedere, pentru a destăinui curăţia sufletului. Mâinile sunt ascunse sub veşmânt, parcă spre a se proteja. Stăpânul lor a primit cândva focul cel curăţitor, Trupul şi Sângele Domnului. Însă Dumnezeu nu poate sălăşlui în acelaşi loc cu păcatul. Aşa că inima vicleană Îl dă afară pe Dumnezeu. Chipul exprimă neputinţa de a fi cu cel Atotbun. Ochii sunt închişi Celui Preacurat. Trupul încovoiat trădează suferinţa.

Anii s-au aşternut domol peste fresca pictată de un zugrav inspirat de Duhul Sfânt. Iuda s-a despărţit pentru veşnicie de Cel care îl alesese să Îi fie Apostol, Care l-a iubit până în ultimul ceas. Fără îndoială, şi Iuda L-a iubit o vreme, dar în cele din urmă L-a vândut. Timpul a fost şi el necruţător cu Iuda. L-a separat (providenţial!) de ceilalţi Apostoli printr-o crăpătură în frescă, crăpătură născută din vreun (alt) cutremur. Moartea lui fulgerătoare şi-a găsit corespondent în fulgerul ce străbate peretele pictat şi trupul lui Iuda. Doar aureola rămasă fără stăpân a rămas neatinsă. Curând după moartea lui Iuda, altcineva vrednic s-a silit şi a „furat”, prin Duhul Sfânt, un loc între cei doisprezece. Un bărbat ales, pe nume Matia.

Prof. Daniela Livadaru
Grup Şcolar „Virgil Madgearu” (Economic 2), Iaşi

Sursa: Revista “OrthoGraffiti”, nr. 7, luna mai 2009

Ieromonah Nicodim Petre: Unde căutăm fericirea? / Cuvinte pentru tineri

foto: Alexandr Slepcovsky (OrthPhoto)

Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”

Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”

Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.

Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.

Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.

Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.

Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.

Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.

Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.

Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.

Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.

Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.

– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.

Domnul îi răspunse însă:

– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009

Pr. Arsenie Papacioc: Cuvânt la o călugărie

Orice cuvânt frumos şi de laudă se cuvine şi se potriveşte pentru aceste inimi dăruite de mirese ale lui Hristos.

Un eroism care depăşeşte oricare alt eroism omenesc, pentru că inimile acestea au deliberat singure, au hotărât fără echivoc, fără milă pentru familie şi pentru tinereţea lor cu tot ce e frumos în ea.

Cu firea firavă, necunoscută şi fără de nici un nume în lume, au învins valuri întregi de împotrivitori văzuţi şi nevăzuţi, şi cu o râvnă drept îngerească au venit şi şi-au dăruit viaţa fără teamă şi fără de întoarcere Prinţului Divin, Iisus Hristos, ca smerite mirese.

Din prima clipă a plecării lor, harul iubirii lui Dumnezeu le-a ajutat cu drag şi cu o radiere sfântă au cinstea cea mai distinsă şi nobilă din lume să fie alături de Iisus Hristos pe drumul grozav şi însângerat al Golgotei.

Nu e nici un fel de fantezie dacă spunem că se numesc  îngeri. Toate  puterile cereşti văzând lacrimile acestor tinere mirese că sunt mărgăritare la cer, văd şi cinstea şi numele şi bucuria pe care o are bunul Dumnezeu şi Maica Domnului pentru drumul acesta jertfitor dar şi grozav de luminos pe care îl străbat aceste tinere, anonime în lume, dar care, iată, astăzi au primit darul şi s-au consacrat conturându-se pe o nouă treaptă în sus, a cinului monahal.

Ţâşnirea aceasta spre lumea îngerilor, îngeri ai pământului, cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia, călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminaţi, mai necesari şi mai hărăziţi ai neamului lor şi orice sfat de oprire le-ar da, ei, care au simţit inimile stropite cu harul acestei mari chemări, nu se mai pot opri pentru că aceasta nu este numai o înaltă înţelegere ci este şi o mare necesitate sufletească. Şi dacă lumea ar zice că este o nebunie, noi zicem: da, dar este o dulce nebunie în Hristos, o nuntă, nuntă îngerească.

Împăraţi mari şi generali viteji ca: Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon au cucerit pământul şi le-a părut rău că nu au putut cuceri şi stelele, aceştia ar fi fost şi mai mari cuceritori  dacă se cucereau şi pe sine, total.

Iată că această smerită dar severă poziţie a călugărului şi deci şi aceste tinere monahii merg spre a se cuceri total pe sine (şi numai aşa)  şi stelele şi cerul întreg. Iată de ce este înalt, luminos, îngeresc şi divin acest drum al monahismului.

Realitatea din inima monahului, liniştea adâncă şi gândirea înaltă trezeşte sentimentul de răspundere în jurul lor şi creează o singură şi mult aşteptată armonie în lume. Pentru mine e o mare bucurie să vorbesc acum de această dulce şi sfântă nebunie a călugărilor lui Dumnezeu.

Vă pot spune, scumpe măicuţe, care astăzi, iubirea aleasă a lui Dumnezeu a vrut să conturaţi în chip matur călugăria, să vă naşteţi pe voi însevă, să deveniţi necesare şi răspunzătoare în lupta cu  păcatul, ori de unde şi cum ar fi el.

Vă numiţi  părinţii propriei voastre naşteri şi de aceea vi se spune şi maici  pentru că vă naşteţi duhovniceşte pe voi însevă. Putem spune că maternitatea noastră e de mii de ori mai mare deoarece, cucerindu-ne mereu, renaştem mereu spiritele bune şi armonioase ale vieţii pe pământ.

Rămâneţi deci în frumuseţea îngerească, în smerita smerenie, în ascultarea de aur a lanţului tăierii voii şi a iubirii deschise pentru toată lumea din lume în vecii vecilor.

Maica stareţă este mămica adevărată a acestor tinere, curate şi dăruite. A pus o râvnă de amănunt pentru acest moment sacru şi mai ales cu această ocazie s-a observat că poartă în inimă dorinţa de unitate şi armonie monahală. Ca o mamă adevărată lea primit, le-a blagoslovit, le-a făcut să le bată inima bine, şi astăzi, aici, se bucură adevărat după multe dureri greu de depăşit, încununându-se alături de aceste pline de duh începătoare şi împreună fericite mirese ale lui Hristos, Domnul nostru.

Să nu uitaţi niciodată taina aceasta, taina cea mare a vieţii voastre şi să mă pomeniţi şi pe mine în rugăciunile frăţiilor voastre.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf .

De unde vine mişcarea şi cine a făcut legile materiei?

Părintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi mărturisitori din perioada comunistă. Viaţa de sfinţenie a părintelui reiese şi dintr-un scurt cuvânt de-al său, când, întrebat fiind cum priveşte în urmă, spre greutăţile vieţii sale, părintele a răspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Pentru cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept."

Părintele Dimitrie Bejan, prin cele câteva cărţi scrise, ne-a lăsat unele dintre cele mai profunde şi mai cutremurătoare mărturii din perioada comunistă. Mai jos este redat un fragment din cartea “Bucuriile suferinţei“:

Anchetatorul: “- Te trimit la carceră!”

Pr. Dimitrie Bejan:“- Şi acolo-I Dumnezeu!

-Mă, tu crezi în Dumnezeu?

- Desigur!

- Păi, nu-i Dumnezeu!

- Dar ce este?

- Materie.

- Şi în spatele materiei?

- Mişcarea.

- De unde vin mişcarea, ordinea în univers, legile materiei? Să vă spun eu: de la “Dominus Dei” – stăpânul spiritual al forţelor.

- Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni! Nu există!

- Vi-l arăt eu, chiar acum. Iată, aici, la fereastră un fulg de zăpadă. Este ca o perfectă crenguţă de brad, altul, că o steluţă ieşită din peniţa unui bun desenator; al treilea, ca o inimioară. Cum se explică asta? Îmi veţi răspunde: norii încărcaţi cu vapori întâlnesc în calea lor un curent rece. Se petrece un proces chimic sau fizic, iar picătura de apă plesneşte. Devine fulg îngheţat, Aşa-i? Fulgul e rezultatul unor legi, aceleaşi, inevitabile pe care le cunoaştem. Dar fulgul – priviţi-l – până ce nu se topeşte, reprezintă un perfect desen. Cine a pus legile? Ce mână a croit desenul? Răspundeţi dumneavoastră?

- Natura.

- Foarte bine. Dar natură e raţională? Se creează şi-şi dă singură legi raţionale? În cazul acesta, natura este Însuşi Dumnezeu. Fiind cauza ultimă şi raţională a lucrurilor.

- Nu-i Dumnezeu!

- Dar celularul este?

- Desigur. Îl văd.

- Natura este?

- Fără îndoială.

- Celularul este în spatele unui inginer care l-a construit?

- Ce mai întrebi?

- La fel e şi cu natura. În spatele ei stă inginerul creator, care nu doarme. Creează mereu, supraveghează, duce spre perfecţiune. Ba chiar şi-a luat pe pământ şi un colaborator, pe om, căruia i-a dat natura de creator, spunându-i: “Creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul”.

- Ştiinţa e categorică! Omul se trage din maimuţă.

- Am auzit asta mai demult. Totuşi, admiţând că ipoteza lui Darwin este exactă, explicaţi-mi dumneavoastră: materia aflată în veşnică cugetare – a reuşit să se ridice în două picioare şi să construiască tehnica, civilizaţia şi cultura de care ne bucurăm noi astăzi? Cum se face că omul a zidit şi a scris, a inventat maşini, a domesticit animalele şi a pus stăpânire pe natură – chiar împotriva legilor naturii, în timp ce restul animalelor n-au fost în stare de absolut nici un progres? Chiar!

Băgaţi la instrucţie câinii şi caii, care sunt consideraţi din punct de vedere al inteligenţei imediat în spatele omului. Boul a rămas bou şi va  trage-n jug până la sfârşitul lumii. Nu va fi niciodată în stare să-şi facă singur grajdul. Iar calul nu se va putea potcovi niciodată fără ajutorul fierarului. Maimuţele şi papagalii imită, cotcodăcesc. Doar atât. Nici un progres. Fiind ale naturii, trăiesc, fără abatere, conform legilor fixate de marele Creator. Dar omul? Omul a făcut grajd pentru boi şi potcoavă pentru cal. A făcut chiar şi bomba atomică, cu care se joacă. Va merge cu racheta către alte planete.

Creatorul acestei forme de viaţă i-a dat o altă zestre decât mamutului şi leului; i-a dat sufletul raţional, după chipul şi asemănarea – în spirit – a Creatorului. Şi i-a spus: “în numele Meu, stăpâneşte pământul”…”

"Bucuriile suferinţei" Părintele Dimitrie Bejan – pag. 45-47

Sursă: Crestinortodox.ro

Divna Ljubojević - Agni Partene

Divna s-a născut la Belgrad în anul 1970. A început să cânte de mică şi a fost iniţiată în cântarea ortodoxă de la vârsta de 10 ani, după ce Maica Agnija i-a descoperit vocea la Mănăstirea Vavedenje. Considerând că darul Divnei de a cânta trebuie hrănit şi ghidat, Maica Agnija, ea însăşi o cântăreaţă de mare talent, a invitat-o pe Divna să vină să cânte rugăciuni Domnului alături de măicuţele din mănăstire. Astfel, visul micuţei a devenit realitate, iar vocaţia ei, stabilită pe viaţă.

În mai 2008 Divna Ljubojevic alaturi de corul Melodi au concertat la București pe scena Sălii Palatului publicul îndragindu-o foarte mult. 

Sursă: Blog - Eugen-Ionuţ

Pr. Arsenie Papacioc - Cuvânt despre preoţie: "Rămâi cu Mine, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!"

Ferice de acela care a înţeles taina crucii. Ferice de acela care nu s-a smintit de patimile Mele. Ferice de preotul care primeşte cu bucurie partea pe care i-o hărăzesc din patimile Mele, căci patima Mea nu s-a sfârşit încă. Fiul Meu, răbdarea ta Îmi place mai mult decât graba ta. Suferinţa ta produce mai multe roade decât activitatea ta. Aminteşte-ţi că eşti jertfă împreună cu Mine, căci prin suferinţă câştigi mai multe merite decât prin alte fapte. Când celebrezi Sfânta Liturghie, mii de îngeri umplu Biserica adorându-Mă şi preamărindu-Mă. Ei sunt servitorii Mei, dar tu eşti  preotul Meu. Îmi porunceşti să Mă cobor din cer şi să Mă nasc în mâinile tale. O, cât ar trebui să întreacă sfinţenia ta sfinţenia îngerilor! Împreună cu Mine eşti mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

Preote, ai dorinţa de a obţine pentru oameni harurile de  care au nevoie! Dar cum te-ar asculta Dumnezeu dacă tu eşti duşmanul Lui? Am venit să arunc foc pe pământ şi tu eşti torţa aprinsă care îl va aduce în suflete. Dar cum vei aprinde acest foc în suflete, dacă inima ta este de gheaţă? Mărirea Mea însăşi atârnă de biruinţa ta. Ţi-am putut încredinţa o putere aşa de mare fără a-ţi da harul de a o deprinde cu vrednicie?

Iadul nu are nici o putere asupra Mea, nici împotriva celor ce se încred în Mine. O biruinţă asupra preotului Meu, pentru satana e egală cu o biruinţă asupra Mea, zice Domnul.

Eu sunt Domnul domnilor, Dumnezeul oştirilor. Toţi duşmanii Mei şi ai tăi sunt mai puţin decât o picătură de apă. Dacă vrei să fii sfânt poţi, cu ajutorul Meu. Cere ajutorul Maicii Mele că-i ajutorul veşnic. Nimeni nu-Mi poate smulge din mâini sufletele care Mă iubesc şi cheamă în ajutor numele Meu!

Ştiu că eşti nimic, că eşti un păcătos. Alegându-te de preot, nu te-am scutit de slăbiciuni. Prin demnitate te-am făcut oarecum dumnezeu, dar ţi-am lăsat povara slăbiciunilor omeneşti pentru ca puterea Mea să se arate în slăbiciunile tale. Te-am făcut nimicitor al păcatului dar lăsându-te în primejdia lui, împărţitor al vieţii suprafireşti dar în pericol de a o pierde tu însuţi, din teama ca nu cumva mărimea darurilor Mele să te semeţească şi să uiţi că tu eşti nimic.

Dar, în acelaşi timp ţi-am pregătit harul Meu, harul sfinţitor. El e o împărtăşire a harului care sfinţeşte omenirea Mea însăşi. Prin el, împreună cu Mine eşti părtaş firii dumnezeieşti, vieţii Tatălui.

Eu sunt viţa,  tu eşti mlădiţa. Viţa, trunchiul şi mlădiţa au aceeaşi viaţă, sunt alimentate de acelaşi suc, de sucul harului Meu care se urcă din trunchi în mlădiţă şi face ca el să aducă roadă.

Eu sunt Capul iar tu un mădular al trupului Meu mistic. Acelaşi sânge dă viaţă capului şi mădularelor. Acelaşi har sfinţitor se revarsă din Mine în toţi aceia care sunt uniţi prin iubire.

Rămâi cu Mine, Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! Fără de Mine nu poţi face nimic. Fără de Mine eşti mădular mort care trebuie înlăturat, o mlădiţă uscată care trebuie aruncată în foc. Prin botez ai devenit, ca toţi creştinii, mădular al trupului Meu tainic. Prin hirotonire în preot ai fost făcut părtaş demnităţii Mele de Cap al Bisericii. Harul botezului ţi-a dat putinţa să trăieşti ca un bun creştin. Harul hirotonirii îţi ajută să-ţi îndeplineşti cu sfinţenie slujba de preot.

Înainte nu erai decât un simplu credincios, te ocupai înainte de toate de mântuirea ta personală. Acum eşti  părtaş demnităţii Capului, inima ta îmbrăţişează întreaga Biserică. Demnitatea ta preoţească întrece pe cea a heruvimilor şi a serafimilor, dar harul primit prin hirotonie este proporţional cu această demnitate. În Biserica Mea am făcut două grozave minuni: am creat pe Maica Mea şi preoţia. Deşi o simplă făptură, Maica Mea, a fost făcută vrednică să dea naştere unui Dumnezeu. Şi tu, preotul Meu, eşti un slab muritor. Prin harul hirotonirii ţi s-a dat puterea de a Mă naşte cu vrednicie pe sfântul altar şi în suflete. Acest har îţi dă dreptul la toate ajutoarele de care ai nevoie pentru a fi sfânt şi pentru a Mă reprezenta cu vrednicie între oameni.

În timpul reculegerilor nu vei căuta să ai gânduri înalte şi idei sublime. Preote, mintea ta nu este decât întuneric. Eu sunt Lumina lumii şi dacă eşti smerit Mă voi arăta ţie!

Nu căuta plăcerea, nici mângâierile; împărăţia Mea în tine nu o alcătuiesc sentimentele, ci mai mult aşteaptă iubirea Mea pe care vreau să o dezvolt în tine, fiindcă este supranaturală.

Roagă-te, încredinţează-te Maicii Mele, ajutorul veşnic, împărătesei  preoţilor! Ea te va ajuta să-Mi asculţi graiul. O, cât eşti de legat de Mine şi de Maica Mea! Eşti legat de Noi din veşnicie, fără voia ta şi fără meritul tău.

Te-am iubit atunci când tu nu Mă puteai cunoaşte. Nu te ocupa de rodul trudei tale. Voi avea Eu grijă să încolţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător.

Fereşte-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi. Trebuie să ştii să cerţi cu tărie dar cu blândeţe fără a strica leacul cu veninul propriei nerăbdări. Simplitatea şi buna voinţă Îmi vor câştiga mai multe suflete decât discursurile savante. Blândeţea şi umilinţa îţi vor da cheia inimilor celor mai închise. Fii grav şi rezervat în conversaţii şi-n toată conduita ta. Nu depărta cu încăpăţânare din mintea ta ideea morţii. Dacă vrei, încă o poţi face dulce.

Dezlegarea se poate numi un har al harurilor. De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi? O, de ce nu eşti un alt Iisus?! Nu ţi-am iertat şi ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii? Ce durere pentru Mine şi ce nenorocire pentru tine, dacă vreuna din aceste oi ale Mele ar pieri din vina ta. M-a costat prea mult pentru a o lăsa cu uşurinţă să Îmi scape din mâini! Preote, eşti  părintele fiului risipitor! Jertfele Vechiului Testament nu aveau valoare decât prin jertfa Mea viitoare pe lemnul crucii. Trăiesc în întreaga Biserică prigonit ori dispreţuit de cea mai mare parte a oamenilor, adesea trădat de înşişi fiii Mei. Cât de mult Mă doare văzând pe iubiţii Mei preoţi descurajaţi din cauza slăbiciunilor lor, în loc să se arunce cu umilinţă şi pocăinţă la picioarele Mele!

Nu fii mic la suflet, încrede-te în harul pe care l-ai primit prin hirotonire. Fă să aducă roade de sfinţenie pentru tine şi alţii. O, dacă ai şti câte haruri am rânduit pentru tine în ziua hirotoniei! Dacă ai înţelege câte drepturi îţi dă preoţia asupra inimii Mele şi asupra comorilor pe care le cuprinde ea! Dar în mulţi, darurile mele rămân fără roade. Bogăţiile iubirii Mele sunt îngropate în adâncul sufletului lor ca nişte comori nesfârşite în fundul mării. Puteam Eu face mai simplă sfinţenia decât să o fac să depindă de rugăciunea ta? Dacă îţi lipseşte înţelepciunea, cere-Mi-o, căci Eu sunt înţelepciunea veşnică. Cere şi vei primi, bate şi îţi voi deschide, caută şi vei afla!

Sunt atotputernic! Toate neamurile pământului sunt în faţa Mea aşa ca şi cum nu ar fi. Sunt plinirea desăvârşirii. Sunt Domnul, Stăpânul, Întâiul şi Cel din urmă, Alfa şi Omega. Sunt un abis  de bogăţie şi de milă, dar caut un abis de mizerie pentru a-l umple. Recunoaşte că eşti nimic, că mizeria ta este nemărginită şi te voi umple de bogăţiile Mele. L-am creat pe om slab şi neputincios pentru a-l putea îmbrăca cu chipul Meu, puterea Mea şi cu firea Mea dumnezeiască.

Eu sunt Dumnezeu Care locuiesc în strălucirea cerului, dar Îmi aflu plăcerea în inima smerită a oamenilor.

Sursă: Mănăstirea Dervent, din cartea Scrisori către fiii duhovniceşti, Părintele Arsenie Papacioc.

Cartea este disponibilă aici în format pdf .

Cuvinte pentru tineri (XVIII) - Unde căutăm fericirea?

Fotograf: Monica Drăgan

Ieromonah Nicodim Petre

Pe mulţi dintre oameni îi încearcă sentimentul ratării. Majoritatea dintre noi însă nu vorbim despre aceasta. E un subiect aproape tabu. Am auzit totuşi pe unii, puţini la număr ce-i drept, spunând: „N-am făcut nimic în viaţă. M-am căsătorit de tânăr (tânără), am muncit, am crescut copiii ăştia, m-am zbătut pentru familie... Şi? Acum sunt aproape bătrân şi ce mulţumire am? N-a rămas aproape nimic în urma mea. Alţii au făcut avere, au călătorit...”

Întâlnim de asemenea în viaţă oameni care fac aprecieri la adresa altora, a rudelor sau cunoscuţilor: „N-a ajuns prea bine, n-a realizat nimic. Şi ce băiat bun a fost!? Cu părinţi buni şi cu ceva avere... dar s-a căsătorit cu fata aceasta săracă. Putea şi el să se ridice, să facă ceva în viaţă, că avea cu ce porni. Aşa!? Păcat de el.”

Copii fiind, am fost întrebaţi toţii – cred – de unchi, de mătuşi, în clasa întâi de învăţătoare, ce dorim să devenim când vom creşte. Cei mai mulţi răspundeam: aviatori, marinari, cosmonauţi... Fetele, în general, doreau să se facă doctoriţe. Au fost şi unii care, din naivitate, învăţaţi de cei mari, au spus că vor să se facă musafiri.

Tinerii, adolescenţi în clasa a VIII-a şi apoi în liceu, făceau planuri măreţe. Vorbeau despre viitorul lor. Visau cu voce tare, şi sper că şi astăzi fac la fel. Unii visau la o carieră strălucită, de ofiţeri în armată, de medic sau de inginer inventator, alţii îşi doreau foarte mult să aibă o familie frumoasă, o viaţă trăită în armonie cu soţul sau soţia şi cu mulţi copii. Se visa cu ochii deschişi, fiecare descriind în culori frumoase şi cu multe amănunte familia pe care o va întemeia, sau modul în care realizările sale profesionale şi faptele sale măreţe vor schimba lumea.

Când mergeam la munte cu clasa, în special pe Rarău sau Giumalău, cocoţaţi pe stâncile cele mai înalte, deasupra lumii, întindeam, mulţi dintre noi, braţele ca pe nişte aripi, şi aproape că zburam. Făuream vise şi trăiam în ele.

Dar anii trec... „ca norii grei pe şesuri”. Copilăria şi adolescenţa rămân undeva în urmă. Tânărul se strecoară în viaţă încercând să-şi găsească un loc. Nu e pregătit să fie dezamăgit. Trebuie totuşi să se călească şi trebuie să se aşeze corect în existenţă. Dumnezeu a îngăduit astfel multora dintre noi şi suferinţa, pedagogic, pentru a nu ne îndepărta de El. Căci bogaţi sau săraci, mai sus sau mai jos pe scara valorică a societăţii, trebuie să rămânem cu Dumnezeu. Nu vom greşi.

Societatea de astăzi, mai mult decât cea de altădată, promovează ideea că a fi realizat înseamnă să ai bani, să ai putere, să ai o casă frumoasă şi o maşină bună, să fii căsătorit cu cineva bine, etc.

Modelele sociale sunt cei care „au reuşit în viaţă”: starurile de cinema, oamenii cu afaceri prospere, politicienii care călătoresc mult şi apar frecvent pe ecranele de televiziune, sportivii talentaţi.

Imaginea unor persoane din aceste categorii, dar şi din altele, mediatizate intens, se cuibăreşte în subconştientul copilului, al tânărului şi al oricărui om, devenind model pentru viaţa pe care o au înainte. Sistemul de valori al lumii acesteia înghite sistemul de valori spiritual, al credinciosului, care propune ca finalitate a vieţii acesteia Împărăţia lui Dumnezeu. Pe scurt, omul care este asigurat material, care are putere financiară sau politică, despre care se vorbeşte mult şi elogios este realizat, iar cel sărac, necunoscut, necăsătorit, care se descurcă greu, este nerealizat.

Noi ştim însă că omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale. Citând unul dintre titlurile lucrărilor lui Nichifor Crainic, „Sfinţenia (este) împlinirea umanului”, înţelegem că nici averea, nici puterea, nici renumele într-un domeniu sau altul nu împlinesc fiinţa umană. Dorul omului după Dumnezeu nu va fi alinat cu nimic din lumea aceasta. Oricine nu se uneşte cu Dumnezeu, nu dobândeşte Duhul Sfânt, este un om care a ratat ţinta, a eşuat. A eşuat în ceea ce priveşte atingerea scopului vieţii sale.

Consumăm mult timp şi energie pentru a ne crea o imagine şi un paradis, o împărăţie aici pe pământ – cetate stătătoare. Omul de azi este avid de experienţe emoţionale şi de un trai mereu mai bun, este preocupat de calitatea vieţii, de sănătate şi, în general, de imediat.

Ţelul celui ce nu se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce oferă lumea aceasta, este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu.

Se spune că un misionar care trăise în India timp mulţi ani şi un cântăreţ ce stătuse acolo doar câteva zile se întorceau acasă în Statele Unite, la bordul aceleiaşi nave. După vreo două săptămâni de voiaj pe mare se apropiau de portul din New York. Pe ţărm era o mulţime de oameni care aşteptau, se vede, pe cineva. Pentru o clipă misionarul a crezut că-l aşteptau pe el. Muncise mult în Orient, construise biserici, întemeiase centre misionare şi era oarecum cunoscut în anumite cercuri. Dar nu. Când au acostat a înţeles că erau cu toţii admiratorii starului de muzică.

– Doamne, nu pot înţelege, a murmurat misionarul nostru. Eu am dedicat Indiei patruzeci şi doi de ani din viaţa mea, în vreme ce el a stat acolo abia câteva zile şi iată că aici sunt mii de persoane venite să-i ureze bun sosit acasă, în timp ce pentru mine nu a venit nimeni.

Domnul îi răspunse însă:

– Fiul Meu, tu încă nu ai ajuns acasă.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2009

Şcoala de Duminică: Părintele Pantelimon de la Oaşa şi drumul către Hristos

În materialul de mai sus puteţi urmări un interviu difuzat pe TVR 2 cu Părintele Pantelimon Şuşnea de la Mănăstirea Oaşa despre cum şi-a schimbat viaţa atunci când l-a descoperit pe Hristos.

Fragmente din interviu:

„Căutam tot felul de tradiţii gnostice, Biserica mi se părea depăşită, cu un ritual pe care nu-l înţelege nimeni. Când mă ducea cineva la biserică, eram stângaci, făceam cruce cu mâna stângă.”

Cum eraţi ca tânăr în liceu?

"Eram rocker, nonconformist. Am început cu rockul foarte dur, duceam o viaţă pătimaşă, fumam pipă. Nu luam niciodată droguri, pentru că voiam să nu-mi pierd luciditatea şi nici alcool nu consumam. Aveam conştiinţa acestei degradări, făceam yoga, dar decădeam tot mai tare şi nu puteam să mă opresc."

Momentul în care viaţa părintelui şi-a schimbat cursul a fost întâlnirea cu Părintele Teofil de la Sâmbăta, care i-a devenit mai târziu şi duhovnic.

"La Părintele Teofil m-a impresionat tinereţea şi bucuria lui. Simţeam că eu nu mai aveam aceeaşi bucurie, deşi eu aveam 16 ani şi el avea 65. Prin asta m-a convins. Am simţit că acolo este o ridicare, un urcuş. Am renunţat la orice idee, la orice concepţie şi am venit la credinţa ortodoxă.

Diavolul, ca să aibă acces la om îi propune plăceri, şi pe măsură ce omul se împărtăşeşte de plăcere îl dezleagă pe diavol asupra lui. În viaţa spirituală nu se merge de capul tău, ci se merge cu povăţuitor. De asta e bine să ai şi duhovnic. Cu diavolul nu joci şah, pentru că întodeauna pierzi. Are mult mai multă experienţă, cunoaşte toate tipologiile umane. Nu poţi să-l birui în luptă directă şi de aceea trebuie povăţuitor. 

La spovedanie duhovnicul îl ajută pe om să îndepărteze răul din viaţa lui, să nu mai facă păcate, dar este foarte importantă şi partea de lucrare a binelui, de sfinţire. Duhovnicul nu are numai rolul de a condamna răul, ci şi de a construi, de a-l duce pe om pe calea sfinţeniei. Noi avem foarte mult de urcat, nu e suficient numai să ajungi să nu mai faci păcatul. Părintele Teofil spunea că acesta este la nivelul mortului, pentru că nici mortul nu mai face păcate."

Învăţături despre bine şi rău, despre virtuţi şi patimi - IPS Bartolomeu Anania, Ce înseamnă a fi sfânt

Sfânta Teodora din Alexandria

Sfânta Teodora era bogată şi de neam ales. Ea s-a măritat cu un bărbat bun, cu purtare aleasă şi credincios, numit Pafnutie, cu care trăia la Alexandria.

Însă diavolul, a cărui ură pentru neamul omenesc este nestinsă, nu a putut răbda sa vadă fericirea Teodorei. Astfel, el a semănat într-un oarecare tânăr bogat pofta fierbinte faţă de ea. Spre a o câştiga pentru sine, tânărul s-a dus la o vrăjitoare şi a plătit-o să facă farmece Teodorei şi s-o înduplece să se dea lui. Acea părtaşă a satanei a aranjat să stea de vorbă cu Teodora, reuşind să o zăpăcească şi să-i slăbeasca hotărârea.

Curând, tânăra Teodora căzu în păcatul preacurviei. Însă îndată după aceea, mustrarea cugetului o străpunse ca o sabie. Şi cu cât şi aducea aminte de fericirea sa de mai înainte şi de curăţia vieţii sale, cugetul începea să o chinuiască şi mai tare.

În durerea de moarte a vinovăţiei şi remuşcării sale, ea aleargă la o mânăstire spre a afla mila şi iertarea lui Dumnezeu, mărturisindu-se pe faţă tuturor celor de acolo. Însă pentru a nu fi descoperită de soţul ei, cu care nu putea să dea faţă, s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, schimbându-şi numele în Teodor, şi s-a călugărit într-o mânăstire de bărbaţi.

Pocăinţa sa era atât de sinceră şi nevoinţele atât de stăruitoare, încât Dumnezeu a aflat-o vrednică de a face minuni. I s-a dat putere asupra fiarelor sălbatice, iar odată a vindecat un om sfâşiat de un leu. În vreme de secetă, a făcut cu rugăciunile ei să se umple lacurile de lângă mânăstire.

Între timp, soţul ei jelea pierderea soţiei. Nu putea îndura gândul că ea fugise cu un  alt bărbat. Astfel că Dumnezeu, în nesfârşita Sa milosârdie, i-a descoperit că nu îl părăsise pentru un alt bărbat, ci intrase în viaţa monahală. Aceasta i-a liniştit cugetul şi inima, deşi tot îi mai ducea dorul.

După o vreme, Teodora a fost învinovăţită de unii călugări pizmaşi că a lăsat însărcinată pe o oarecare femeie nemăritată. Aducându-şi aminte de păcatul ei, nu s-a împotrivit învinovăţirii, ci a primit cu smerenie şi în tăcere să fie scoasă afară din mânăstire. A luat tăcută copilul şi l-a crescut ea însăşi în pustia din apropiere. După şapte ani, timp în care a biruit multe ispite şi năluciri drăceşti, egumenul mânăstirii a primit-o înapoi.

Adevărata ei identitate a fost descoperită numai la moarte, doi ani mai târziu, în anul 490. Toţi se minunau de bunătatea şi răbdarea acelui „călugăr”, care crescuse un copil din flori al cărui tată nu avea cum să fie. Iar egumenul mânăstirii a avut parte de o vedenie în care Teodora era primită în ceruri cu măreţie de către o ceată de îngeri.

Când a murit, Dumnezeu a îndreptat în chip minunat paşii soţului către mânăstirea ei. El a luat parte la îngroparea sa şi apoi s-a mutat în chilia ei, spre a-i continua luptele duhovniceşti şi spre a fi împreună cu ea în duh. Când a murit, a fost îngropat împreună cu ea. Se spune că copilul pe care l-a crescut şi educat întru credinţă a ajuns egumenul mânăstirii.

Din „Căsătoria , cale  spre sfinţenie”

Ed. Sophia 2001

Sursă articol: Taina Căsătoriei

Duminica Tuturor Sfinţilor

DUMINICA I DUPĂ RUSALII 

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

CAPITOLUL 10

32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.

35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

CAPITOLUL 19

27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.

30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Întrucât sfinţenia este văzută ca fiind desăvârşirea omului, Biserica cinsteşte pe sfinţi ca fiind icoane ale lucrării Duhului Sfânt în oameni, dascălii cei mai siguri şi prietenii cei mai apropiaţi ai oamenilor, pentru că sunt prietenii cei mai apropiaţi ai lui Hristos Dumnezeu-Omul.

Astăzi, în faţa tentaţiei de secularizare, sfinţii ne învaţă că, dacă uităm pe Dumnezeu, vom uita şi dimensiunea sacră a vieţii umane. În faţa tentaţiei de a domina asupra altora, sfinţii ne învaţă să descoperim forţa spirituală de a dărui altora şi de a ne dărui lui Hristos. În faţa tentaţiei de a ne afirma în iubire de sine, sfinţii ne învaţă să găsim bucuria în frumuseţea dobândirii iubirii smerite a lui Hristos pentru toţi oamenii, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Citeşte mai mult...

Sfinţenia este firea omului, cea pe care trebuie să o dobândim în această vremelnicie şi nu este pentru om nimica deosebit, în sensul că se deosebeşte de vremelnicie, de viaţă biologică, sfinţenia este firea care veşniceşte în Dumnezeu, deci este firea omului. Şi fie în căsătorie, fie în monahism, fie dacă sunt alte căi, tot sfinţenia este ce cauta el. Dar noi am făcut din sfinţenie un şablon şi am făcut un chip mincinos, am pus pe sfinţi pe un piedestal cât se poate de înalt şi îndepărtat de noi şi ne uităm la ei cu binoclul pe partea greşită ca să fie încă mai departe, şi atuncea ne mirăm cum de nu ajungem acolo. 
Părintele Rafail Noica - Război întru Cuvânt .

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor.

Surse icoane: 
http://allsaintsminotrebuildaftertheflood.files.wordpress.com/2011/11/all_saints011.jpg
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Icon_second_coming.jpg