Comemorarea martirilor, care nu s-au intors la Mahala. 2016

75 de ani de la deportările din 13 iunie 1941

Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt”

Pe 6 iunie se împlinesc 133 de ani de când ”Craiul Nou” al culturii române, Ciprian Porumbescu, își începea urcușul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriașa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoștință.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuția sa la activitatea societății Arboroasa, lunile grele de temniță pentru patriotismul său, precum și capodoperele creației lui componistice. De aceea, în materialul de față ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl țintuiau într-o profundă tristețe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o stațiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de țară, de familie, simțăminte pe care le-a așternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoționante răvașe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei și al românismului. Spre sfârșitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paști sper că voi fi deja în Brașov și cu învierea lui Christos voi serba și reînvierea sănătății mele”. Departe de țară, nefericitul compozitor își deplângea situația: „O Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca”. Conștient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pentru șederea sa în Italia, îi scrie tatălui, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă: „scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin și ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere și sănătate. Dacă mă voi lipsi încă și de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât și mi-e așa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopțile Vă visez pe toți și dimineața mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâinile, scumpul meu tată și Vă rămân și pe mai departe al Dumneavoastră devotat fiu”. Pregătindu-și plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaș tatălui, adăugând: „prea iubitul meu părinte, nu Vă puteți închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă”. Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală. Bătrânul părinte Iraclie, alături de ceilalți cei doi copii, Ștefan și Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri. În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: « Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!” Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: « Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Sunt mărturisiri tulburătoare ale celeia ce i-a fost alături la marea trecere. Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia. Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”. Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creația muzicală de referință amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară și pian“ – partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele capodopere ale culturii româneşti.

La ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele neprețuitului ei fiu, unde oarecând o vioară cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colț al odăii, iar cântărețul, de acolo, de Sus, își face simțită prezența în freamătul codrului și-n șoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răgușite de bucium, în tot ce e curat, frumos și românesc.

Autor: Arhimandritul Mihail Daniliuc 

Sursa: Doxologia

40 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Nicodim Măndiță

 

Foto: CrestinOrtodox

În ziua de 6 iulie 2014 se împlinesc 40 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Nicodim Măndiță, unul dintre cei mai cunoscuți călugări misionari din Moldova. Cu acest prilej, sâmbătă, 4 iulie, la Mănăstirea Agapia se va face pomenirea acestuia. La acest moment va participa Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care va sluji, începând cu ora 09.00, Sfânta Liturghie, alături de alți ierarhi ai Sfântului Sinod.

Părintele Nicodim Măndiță s-a născut în anul 1889 într-un sat din județul Argeș, în familia țăranilor Ioniță și Filofteia Măndiță, primind la botez numele de Nicolae. Între anii 1911-1918 a fost înrolat în armată, participând la campania din 1913 din Bulgaria și la luptele din timpul primului război mondial.

În anul 1920 s-a călugărit la Schitul Măgura-Bacău, cu numele de Nicodim, fiind hirotonit ca ieromonah în vara aceluiași an. A slujit apoi ca preot misionar în satul Schitul Frumoasa-Bacău (1921-1923), duhovnic la Mănăstirea de maici Giurgeni-Roman (1923-1925) și preot misionar în satele Pâclișa-Alba, Hășmașul Ciceului și Leurda Gârboului-Cluj din Transilvania (1925-1935).

În următorii 40 de ani a fost duhovnic la mănăstiri de maici: la Agapia (1935-1945), la Văratec (1945-1962) și din nou la Agapia (1962-1975). A primit rangul monahal de protosinghel.

În perioada regimului comunist (1948-1964), a scris cărți de învățături duhovnicești, care erau multiplicate de colaboratori și distribuite în diferite localități printr-o rețea de colportaj. Acuzat de "infracțiunile de răspândire de publicații interzise", a fost condamnat prin sentința penală nr. 38 a Tribunalului Militar București, dată în ședința din 22 ianuarie 1965, la 8 ani de închisoare corecțională. Ținându-se seama de vârsta și boala de care suferea părintele Nicodim, completul Tribunalului Militar București s-a deplasat în orașul Târgu Neamț. Părintele Nicodim Măndiță a fost arestat și încarcerat în Penitenciarul Aiud, iar cărțile confiscate au fost trimise la topit. După un an și jumătate de închisoare, i-a fost anulat restul de pedeapsă și i s-a permis să revină la Mănăstirea Agapia, unde se retrăsese ca pensionar din anul 1962. A murit la Agapia în anul 1975, la vârsta de 86 ani, și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.

Sursa: Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iașilor

Şoala de Duminică: Îndemn la respect pentru Eminescu şi limba română / 15 iunie 2014 - 125 de ani de la moarte

Eminescu - poet naţional este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate istoriceşte constituită. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict ştiinţific, fixat de studiile culturale (de antropologie în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de „fantasmă socială“, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub coviltirul unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.

Formele în care circulă mitul cultural Eminescu nu corespund întotdeauna poetului şi scriitorului, gazetarului şi omului, pentru că nu reclamă şi nu atestă informaţiile certe ale cunoaşterii ştiinţifice, singura în măsură să ofere o minimă reprezentare a moştenirii culturale sau a tradiţiei Eminescu. Iar de numele poetului naţional este legată întreaga noastră tradiţie culturală, ilustrată la vârsta modernizării specifice secolului al XIX-lea, cu consecinţe pentru dezvoltarea ulterioară a limbii şi literaturii române, a căror identitate se limpezeşte definitiv odată cu scrisul eminescian.

Ce credem despre Eminescu azi?

Pe de altă parte, chiar în variante mai populare, Eminescu în calitate de mit cultural ilustrează o apetenţă pentru cultură, o preocupare pentru slujirea valorilor culturale şi un grad oarecare de respect pentru tradiţia culturală. Şi până în anii â90 mitul cultural Eminescu suferea de amprenta angajamentelor politice (mai virulent exprimate), constituind, în timp, un repertoriu de practici de utilizare propagandistică a numelui poetului. La peste două decenii de atunci, mitul Eminescu înseamnă altceva. Ceva mai întâi eminamente pozitiv, pentru că menţine viu interesul pentru o moştenire culturală. Au apărut însă şi s-au potenţat şi unele aspecte negative ale mitului Eminescu, nu lipsite de precedente istorice, concretizate în producţii literare sau jurnalistice animate de setea de senzaţional şi de scandalos. Asemenea texte, tipărite sau reprezentând materialul unor emisiuni de televiziune ori al unor site-uri dubioase de pe internet, propun şi propagă interminabile teorii ale conspiraţiei în legătură cu boala, moartea şi viaţa poetului. Încadrabile în ceea ce teoreticienii literari numesc paraliteratură şi subliteratură, asemenea texte şi pseudo-dezbateri promit revelaţii cutremurătoare despre viaţa, moartea şi boala poetului, captând interesul celor slab instruiţi. „Industriaşii“ acestei variante mitice pretind că deţin adevărul, eventual tot adevărul despre Eminescu, un adevăr care nu vizează însă, după cum spuneam, mai niciodată opera literară.

Din nefericire, mitul cultural Eminescu poate să se degradeze şi ori de câte ori funcţionează din raţiuni politice conjuncturale. Diversele festivităţi, organizate de partidele politice sau de consiliile judeţene cu ocazia comemorărilor naşterii sau morţii, susţin conştiinţa culturală intrinsecă tradiţiei Eminescu numai dacă nu sunt ignorate sevele acestei tradiţii, care se împrospătează numai prin cunoaşterea şi reactualizarea valorilor şi sensurilor operei. O manifestare onestă consacrată poetului naţional este, de aceea, de neconceput în afara sprijinului dat de specialiştii din domeniu. Doar ei pot face necesara educaţie publică, reiterând marile direcţii în care a operat şi operează încă moştenirea Eminescu. Ei pot demonstra cum prin şi cu Eminescu s-au fixat fundamentele limbii şi ale literaturii române moderne, cu un rol crucial în fixarea fizionomiei culturale a statului naţional unitar. A nu se înţelege că doar Eminescu a contribuit, în secolul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim limbă şi cultură naţională, ştiindu-se că în modernizarea limbii şi literaturii române din intervalul acestui interesant secol sunt implicate mai multe generaţii de cărturari, de la cei paşoptişti la latiniştii ardeleni, de la Junimea şi „Convorbirile literare“ cu toată pleiada de mari scriitori şi critici literari până la scriitorii grupaţi în jurul altor reviste literare („Contemporanul“, de exemplu).

O conştiinţă care poate judeca acest neam

Ca şi în cazul altor mari poeţi naţionali - Goethe la germani, Puşkin la ruşi - Dumnezeu a vrut ca Eminescu să se nască într-unul din momentele esenţiale ale devenirii noastre culturale, în secolul naţiunilor, secolul consolidării culturii naţionale, decisiv marcate de dezvoltarea limbii şi literaturii moderne. Opera sa este constitutivă momentului auroral al modernizării limbii şi culturii naţionale.

Titu Maiorescu s-a dovedit inspirat în afirmaţia pe care a făcut-o într-unul dintre articolele sale despre Eminescu (Eminescu şi poeziile lui, 1889) cu privire la „creşterea“ limbii secolului al XX-lea din limba operei lui Eminescu: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.

Apariţia lui Eminescu în secolul naţiunilor, chiar dacă la amurgul romantismului, a făcut ca opera sa să fie subîntinsă, aşa cum se întâmpla cu literatura multor scriitori din Europa acelei vremi, de un proiect de ţară şi un proiect de lume pe care poetul român le asuma ca pe propriul său proiect de viaţă. Fără demagogie, în spirit strict productiv, fără a avea alt destin decât cel pe care i-l cereau nevoile timpului şi ale ţării sale, Eminescu a rămas în memoria neamului său drept cea mai nobilă conştiinţă, una care-l autorizează, în timp - ca pe unul ce şi-a sugrumat cu totul egoismul -, „să-şi judece“ neamul, după cum inspirat se exprima un alt mare poet naţional, dintr-o parte înstrăinată a ţării, regretatul Grigore Vieru din Basarabia: De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece!

„Nu noi suntem stăpânii limbii…“

Astăzi, mai mult decât altădată, putem constata interesul tot mai scăzut faţă de literatură. Nu mai trăim într-o lume (cu o cultură) literaturocentrică. Poate că, de fapt, nici nu am trăit vreodată într-o asemenea lume. În afara cunoscutelor societăţi închise din ţările aflate sub dictatură, în care literatura este utilizată ca mijloc de manipulare şi/sau pârghie de luptă, doar în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor şi al constituirii literaturilor (limbilor) naţionale, arta cuvântului a putut avea prestigiul pe care îl ştim, prestigiu şi însemnătate pe care literatura creată de Eminescu le-a dobândit şi din această binecuvântată pricină. De altfel, privilegierea limbii în edificarea culturii unei naţiuni a fost una dintre ideile centrale ale filosofiei romantice germane (Hamann, Herder, Humboldt). Sub influenţa acestei filosofii, literatura romantică general-europeană a făcut din limbă un veritabil mit naţional, fenomen firesc într-un secol al naţiunilor, cum a fost considerat secolul al XIX-lea. Mitizarea poeţilor naţionali - a lui Eminescu, la noi - a fost, de aceea, o consecinţă firească a cultului limbii naţionale: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte - nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească (M. Eminescu, Fragmentarium). Slujirea smerit-smeritoare a limbii naţionale, la care ne invită poetul în acest text, reprezintă una dintre laturile moştenirii culturale pe care ne-a lăsat-o şi pe care avem datoria de a o reactualiza, ducând-o mai departe.

Sursă: Ziarul Lumina

Patriotul Eminescu

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. 

Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

autor: Lucia Olaru Nenati

sursa: Revista Luceafarul

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu - sâmbătă, 15 februarie 2014

Sâmbătă 15 februarie 2014, ora 11:30 organizăm Comemorarea anuală prin care aducem cinstire lui Valeriu Gafencu şi tuturor foştilor deţinuţi politici din penitenciarul Târgu Ocna.

Programul începe ca de obicei printr-un parastas săvârşit în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, apoi se va citi Acatistul lui Valeriu Gafencu şi ne vom închina la Troiţa ridicată în cimitirul unde au fost îngropate cele peste 120 de victime ale comunismului căzute în temniţa din Târgu Ocna.

Pentru detalii legate de transport contactaţi:

Bucureşti – Târgu Ocna: Maria Petrov – 0723917197

Cluj Napoca – Târgu Ocna: Andra Nemeş – 0747589478

Ca în fiecare an, manifestarea este sprijinită de familia lui Valeriu Gafencu şi de foştii detinuţi politici care au împărtăşit acelaşi crez românesc.

Prima comemorare de la Târgu Ocna a avut loc în 1991 fiind organizată de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. Prin strădaniile lor şi ale familiei Gafencu a fost ridicată Troiţa din cimitir şi s-a oficiat slujba de înmormântare pentru toţi deţinuţii din gropile comune (oficiată de Preoţii Constantin Voicescu şi Iustin Paven). Între 1990 şi 1997 bătrânii s-au întrunit anual la Târgu Ocna. Moartea mai multora dintre ei şi sănătatea şubrezită a celorlalţi au dus la sistarea acestui eveniment anual.

Alături de cei aflaţi în viaţă şi de surorile Valentina şi Eleonora Gafencu am reluat firul întâlnirilor anuale în anul 2007 şi cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns acum la a 8-a comemorare consecutivă. Nădăjduim că vremea va deveni mai blândă şi că ne vom putea întâlni în număr cât mai mare în data de 15 februarie.

(Cezarina Condurache - Asociația Prezent)

6 noiembrie - Seară de Priveghere cu Părintele Dumitru Stăniloae

6 noiembrie, ora 18:00, seară dedicată comemorării a 110 ani de la naşterea marelui teolog

Evocări: Costion Nicolescu, Horia Paştina, Maria Vircioroveanu, Pr. Gheorghe Holbea, Florela şi Daniel Suceava, Costea Munteanu.

Vor recita: Tomi Cristin, Cerasela Popescu, Afrodita Androne, Ana Calciu.

Grupuri vocale: corul „Sfântul Ştefan cel Mare" al Studenţilor Teologi, corul Bisericii Precupeţii Noi şi Corul Asociaţiei Studenţilor Teologi Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi (ASTO): „Cantus Domini"

ORGANIZATOR: Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe Holbea

Prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul" din Bucureşti

Strada Sfânta Ecaterina, Nr. 2, Sector 4

Sursă: Seară de Priveghere cu Părintele Dumitru Stăniloae

 

 

Comemorarea românilor uciși în masacrul de la Fântâna Albă

Fotograf: Constantin Codreanu

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua națională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și întreaga Basarabie.

Cei 3000 de români care au murit în 1 aprilie 1941 la Fântâna Albă au fost comemorați și în acest an la locul masacrului. La slujba de pomenire au participat șapte preoți, conduși de protopopul de Hliboca. Din România au fost prezenți domnul parlamentar Eugen Tomac, reprezentanți ai Consulatului Român de la Cernăuți și părintele protosinghel Teofan Popescu, de la Mănăstirea Putna. Alături de ei au fost prezente aproximativ 200 de persoane, printre care se aflau și copii îmbrăcați în costume naționale.

În cuvântul său, părintele protopop a arătat cum românii din Nordul Bucovinei au plecat în 1941 cu multă speranță în suflet pentru a se întâlni cu frații lor din Bucovina liberă, dar, aproape de graniță, i-a așteptat pe toți un sfârșit tragic. Emoționantă a fost și mărturia reprezentantului asociației „Golgota”, care a povestit cum, fiind copil, a fost deportat în Siberia, întrucât tatăl său se aflase în grupul celor care doriseră să treacă în România.

Fotograf: Constantin Codreanu

La întoarcerea în țară, participanții veniți din România s-au alăturat la ora 19.30 localnicilor din Putna și reprezentanților asociației Pro Basarabia și Bucovina – Onești pentru a sluji un parastas pentru românii comemorați azi la troița închinată lor de la Mănăstirea Putna.

După slujbă, părintele stareț al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, și domnul Eugen Tomac, deputat pentru românii din Basarabia, au ținut două scurte cuvinte.

„De ce avem această troiță pe aleea mănăstirii? Răspunsul este foarte simplu: ar fi fost mai greu să fim astăzi prezenți la Fântâna Albă. În 2011, la inițiativa Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, pe atunci condus de domnul Eugen Tomac, s-a ridicat această troiță, ca tot românul care vrea ca în ziua de 1 aprilie să își aducă aminte de ce s-a întâmplat la Fântâna Albă să poată să pună o lumânare pentru odihna sufletelor acelor români, o floare a recunoștinței. Cei de atunci nu au cedat și au vrut ca până la sfârșit să-și arate dragostea față de neam și de țară și să arate tuturor că sunt români – aceasta era vina scrisă pe fruntea lor. Gloanțele au trecut prin ei, pentru că aveau această vină: român, creștin, om care își iubește țara și neamul și vrea să fie cu țara și cu neamul.

Din mărturiile celor care au văzut ce s-a întâmplat acolo, vreme de câteva zile după masacru pământul s-a mișcat și s-au auzit gemete de durere ale celor care, în cele din urmă, au fost îngropați de vii. Sovieticii i-au acoperit cu pământ cât mai repede, ca să șteargă urma crimei pe care au făcut-o. Suntem datori să ne amintim în fiecare an, atât viețuitorii mănăstirii, cât și toți care cunoaștem și trăim pe aceste locuri, să ținem aprinsă această candelă pentru românii care au murit acolo. Am ținut să cântăm la sfârșit «Hristos a înviat!» Nu întâmplător, căci ei au murit cu puțin înainte de Sfintele Paști.

Credem că Dumnezeu le-a făcut parte, în locașul cel veșnic, în rândul martirilor, al martirilor neamului nostru. S-au așezat împreună cu ceilalți sfinți strămoși ai neamului nostru, la temelia neamului nostru.

Veșnică să le fie pomenirea și fiecare când treceți pe aici să faceți o cruce, și de-i stinsă candela să o aprindeți pentru odihna sufletelor celor căzuți la Fântâna Albă. Dumnezeu să-i ierte!” (arhimandrit Melchisedec Velnic)

„În urmă cu paisprezece ani am aflat pentru prima dată de una dintre cele mai mari tragedii din istoria națiunii noastre. Vorbim despre un moment din trecutul nostru, deloc îndepărtat, când, după ce Basarabia și Bucovina au fost anexate într-un mod cât se poate de barbar printr-un ultimatum dat de Stalin conducerii de atunci a României, pentru că oamenii nu se puteau împăca cu gândul de a trăi într-o societate în care ți se spunea că nu există Dumnezeu, într-o societate în care erai prigonit doar pentru faptul că prețuiai valorile neamului tău, ei au cerut un lucru foarte simplu: acela de a li se permite să plece în propria țară, ca să fie oameni liberi. Imaginați-vă ce era în mintea acelor oameni care își lăsau totul! Coloane întregi, peste trei mii de oameni, care aveau convingerea și dorința de a părăsi locurile dragi și pe foarte mulți din cei apropiați și să își înceapă un nou destin.

Eu am cunoscut câțiva supraviețuitori, care atunci aveau vârste de 9-10 ani. Unul dintre ei a reușit să rămână în viață pentru că tatăl lui l-a luat în brațe și s-a aruncat în apă și a fost omorât în timp ce l-a salvat. Toate aceste tragedii fac parte din existența și ființa noastră și este obligația noastră ca popor să nu-i uităm.

Nimeni nu are dreptul să ne interzică să spunem adevărul exact așa cum a fost. Se pot supăra vecinii noștri oricât vor, obligația noastră este să nu dăm uitării ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, din nefericire, și astăzi se poate observa cu ochiul liber prin ce trece națiunea noastră în aceste zone. În calitate de român, am obligația de a face tot ce-mi stă în putință pentru ca România să corecteze parte din nedreptățile care au existat, iar în calitate de simplu creștin am obligația să fiu alături de toți care cred că este de datoria noastră să-i pomenim. Veșnică recunoștință!” (deputat Eugen Tomac)

Mai multe fotografii aici.

Sursă: Mănăstirea Putna

Părintele Sofian Boghiu

Anul acesta, 2012, se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu († 14 sept. 2002), fost stareţ al mănăstirilor Antim şi Plumbuita din Bucureşti, un adevărat trăitor şi un mărturisitor al credinţei ortodoxe în vremurile grele ale comunismului.

Comemorarea acestui vrednic slujitor al Mântuitorului Hristos, pentru care păstrăm vie în inimile noastre dragostea sa neţărmurită pentru Biserică şi popor, chipul său luminos şi bunătatea sa sufletească, este un act de recunoştinţă, de aducere aminte şi de omagiere a memoriei sale.

Părintele Sofian a fost un mare misionar prin cuvântul vorbit în predică, prin cuvântul scris şi prin scrierea sau pictarea icoanelor, dar şi prin felul său de a vieţui şi de a se purta cu oamenii. Dăruit de Dumnezeu cu nenumărate daruri Părintele Sofian era mereu rănit de durerile, de suferinţele, de bolile şi păcatele mulţimilor necăjite şi rătăcite ca nişte oi fără de păstor (cf. Matei 9, 36), fiind în acelaşi timp senin şi plin de bunăvoinţă, milostiv şi iertător.

Timpurile în care a trăit au fost dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a fost şi viaţa Bisericii, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstorii duhovniceşti. În acele vremurile de încercare, când credinţa era tăgăduită, când în şcoli se învăţa că nu este Dumnezeu, părintele Sofian, împreună cu alţi duhovnici, preoţi şi slujitori ai Bisericii, mărturisea credinţa în Dumnezeu, nu ca pe un adevăr intelectual, abstract, ci ca pe o relaţie vie cu El, ca un trăitor al prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în Biserică, în lume şi în viaţa personală.

Cu multă înţelepciune şi râvnă duhovnicească, ca un „foc care arde” şi care nu se poate conteni (cf. Ieremia 20, 9; Luca 24, 32), Părintele Sofian a fost un mărturisitor al dreptei credinţe şi un duhovnic înţelept, deopotrivă pentru călugări şi pentru mireni, străduindu-se să aducă rod bogat, iar rodul său să rămână (cf. Ioan 15, 16).

Întrucât l-am cunoscut şi preţuit în timpul şederii noastre la Sfânta Mănăstire Antim (septembrie 1988 - martie 1990), putem afirma că Părintele Sofian a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii grei ai comunismului. El a ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc.

Părintele Sofian a reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului - Hristos, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Aceste virtuţi personale au fost imprimate şi au devenit lucrătoare în toate sufletele credincioşilor „restaurate” sau reînnoite de Părintele Sofian, precum icoanele vechi readuse la frumuseţea cea dintâi, prin Taina Spovedaniei şi prin îndemnul duhovnicesc la sfinţenie, alinând suferinţa şi încurajând nevoinţa fiilor săi duhovniceşti. De aceea, ajutaţi de rugăciunea Părintelui Sofian, mulţi credincioşi au primit iertarea păcatelor şi vindecarea sufletelor de la Hristos-Domnul, harul înfierii de la Duhul Sfânt, şi binecuvântarea Tatălui ceresc. Cu blândeţe, dar şi cu fermitate, cu răbdare şi jertfelnicie, Părintele Sofian a făcut cinste monahismului românesc şi a adus rod bogat în Biserica poporului român. Deşi trupul său este înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, totuşi duhul său este mereu prezent la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De aceea, vieţuitorii şi închinătorii acestei mănăstiri merg adesea în pelerinaj la mormântul său din cealaltă mănăstire, până când Dumnezeu va rândui ca şi cinstitele sale oseminte să fie aşezate într-o raclă la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

La împlinirea a 10 ani de la trecerea Părintelui Arhimandrit Sofian la Hristos Domnul, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să-l odihnească pe vrednicul Său slujitor întru lumina neînserată şi iubirea nesfârşită a Preasfintei Treimi, pe care a mărturisit-o, prin cuvânt şi faptă, cu puterea Sfintei Cruci ce cuprinde în ea bucuria Învierii şi arvuna vieţii veşnice.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu a fost comemorat la Mănăstirea Antim, în ziua sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, la 8 septembrie 2012.Slujba de pomenire a fost săvârşită de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a sute de credincioşi. Slujba parastasului a fost precedată de Sfânta Liturghie oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal.

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu a fost pomenit, de asemenea şi la Mănăstirea Căldăruşani, în cimitirul căreia se află mormântul celui care a fost duhovnic pentru mii de bucureşteni şi nu numai.

*

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu s-a născut la 7 octombrie 1912 în Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi. În anul 1926 a intrat frate în Mănăstirea Rughi, jud. Soroca . A urmat Şcoala de cântăreţi din Mănăstirea Dobruşa, Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica (1932-1940), Academia de Belle Arte din Bucureşti (1940- 1945) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1942-1946).

A intrat în cinul monahal la Mănăstirea Dobruşa sub numele Sofian (1937). A fost hirotonit ierodiacon în 1939 şi preot-ieromonah în 1945 pentru Mănăstirea “Antim' din Bucureşti, pe care a condus-o ca stareţ între anii 1950-1955, apoi a revenit în ultimii ani de viaţă; în 1958 a fost arestat în lotul “Rugul aprins' şi condamnat la 15 ani de închisoare (eliberat în 1964).

*

 Interviu - Părintele Sofian Boghiu

Sursă: Basilica