Evanghelia
Matei
5, 14-19
Zis-a
Domnul către ucenicii Săi: voi sunteţi lumina lumii. Nu poate
cetatea să se ascundă, când stă deasupra muntelui; nici oamenii
nu aprind făclia ca să o pună sub obroc, ci în sfeşnic, ca să
lumineze tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina
voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei să vadă faptele voastre
cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri. Să nu
socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; n-am venit să
stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun vouă, cât vor
sta cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din Lege,
până ce nu se vor face toate. Deci, cel care va strica una dintre
aceste porunci foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni, foarte
mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel care va face şi
va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor.
Părintele
Sofian Boghiu
- Cum să le vorbim altora despre
Dumnezeu?
“Fraţi
creştini,
[…]
In
cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii
acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi
la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi,
însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa
de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au
scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre
ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită
Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi
alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani,
sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de
Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi
s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde
luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima
picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa
aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi
prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte
deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi.
Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte
calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei,
pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele
Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară.
Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la
ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor
nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe
care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi.
Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc,
sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai
târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.
Deci
trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci:
era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi,
în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui
Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care
câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai
ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens,
care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a
avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat
seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu
adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred
şi pentru care mor.
In
această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură
şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau
totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că
totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele
lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori
de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi
alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul
Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul
Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte
milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor
şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă
într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între
bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari
latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile
şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi
câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă
energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor,
să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte
generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi
Trei Ierarhi.
Şi
încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii
lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit
cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum
spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi,
plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au
rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au
făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.
Acestea
ar fi, în general, calităţile care îi apropie, însă… totuşi
erau deosebiţi. Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab,
negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să
se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o
extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele
lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât.
Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii
creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu
adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare
autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.
Grigorie
— colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea:
„sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”,
aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în
ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură
mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb,
pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când
vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu
pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi
vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest
ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar
Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care
au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de
luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră
şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte
sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste
unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi
anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de
poet, de filozof şi de adânc teolog.
Sfântul
Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de
obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari
călugări în acelaşi timp. Insă cum trăiesc…
Sfântul
Ioan Gură de Aur, cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui —
avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii
strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în
a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi
trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două
ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât
trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul
său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu
cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau
nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era
foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat
tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la
săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a
bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din
Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In
predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele
oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se
întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra,
însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate,
încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de
cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de
ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui,
cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii
lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut
ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius,
care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el,
de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator
al lumii, creştine în special.
Se
distinge sfântul Ioan Gură de Aur printr-o mare putere de a evoca,
în care se vede toată grija lui pentru sufletele care îl ascultau
şi care doreau să afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales să vă
citesc aici, de veţi avea răbdare să mă ascultaţi, un cuvânt
din sfântul Ioan Gură de Aur, în care arată ce l-a îndemnat pe
el să vorbească lumii, ce l-a mistuit pe el să spună cuvântul
lui Dumnezeu celor din vremea lui* (*„Tot creştinul, şi mai ales
propovăduitorul, trebuie să fie osârdnic întru învăţarea celor
rătăciţi”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici
şi sărbători, traduse si orânduite după duminicile si
sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Melchisedec, Episcopul
de Roman).
Şi
după aceea, cuvântul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei până
astăzi. Şi profeţii şi apostolii au fost mânaţi de un foc
lăuntric să spună, nu de trufia lor, nu încăpea trufie la ei,
însă îi ardea acest foc al Duhului Sfânt care îi obliga să
rostească. Spune sfântul Pavel undeva: „Vai mie, dacă nu voi
vesti cuvântul lui Dumnezeu! Vai mie!” Aşa spune sfântul acesta
mare, Ioan Gură de Aur. Şi o să vă citesc un cuvânt despre
această grijă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi ce folos se
urmăreşte prin această vestire a cuvântului lui Dumnezeu: Tot
creştinul trebuie să fie osârdnic în sfătuirea celor rătăciţi
si acuma începe cuvântul lui:
„Când
păcătoşii, încă după sfătuirile noastre, rămân în păcatele
lor, totuşi noi nu trebuie să încetăm a le împărtăşi sfatul
nostru“.
Ascultă
unul şi pleacă, nu-i place, pleacă; însă cuvântul pe care l-a
auzit din când în când îl bate la ureche şi la inimă. Şi
ascultaţi cum se compară cuvântul rostit cu cele din natură:
„Fântânele
curg chiar când nimeni nu scoate apă din ele, izvoarele clocotesc
când nimeni nu ia apă dintr-însele şi când nu beau, şi pâraiele
curg chiar şi când nimeni nu însetează”.
Ce
frumoase figuri de stil şi cât adevăr poartă! Sunt izvoare reci,
e pe Ceahlău Duruitoarea, apă limpede şi foarte bună şi
sănătoasă, cine bea din ea? Beau călătorii în timpul verii,
care au îndrăzneala să urce pe Ceahlău. Curg însă mereu aceste
izvoare, aşa curge şi cuvântul învăţăturii. Spune sfântul
Ioan mai jos:
„Aşa
şi predicatorul trebuie să-şi facă datoria sa din toate puterile,
deşi nimeni nu-l bagă în seamă”.
[Invăţătorul]
vorbeşte, lasă-l în treaba lui!
“Aşa
Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem
puşi a predica cuvântul cel ceresc, să nu lăsăm nimica din câte
stau în puterile noastre. Să nu tăcem niciodată, ascultă-ne
cineva sau nu. Când Ieremia prorocul”,marele proroc Ieremia,
„ameninţa pe iudei şi le predica nenorocirile care veneau asupra
lor…”
Din
cauza păcatelor lor (…) — se depărtaseră de la Dumnezeul cel
adevărat şi-şi însuşiseră baalii, acei zei păgâni, le aduceau
jertfe şi ucideau pe copiii lor, fete şi băieţi, aduceau jertfe
acestor baali — S-a mâniat Dumnezeu pe ei şi i-a ameninţat cu
robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multă putere
şi precis ce-i aşteaptă. Insă deşi a spus un cuvânt (în
capitolul 19), le-a spus toată această veste din partea lui
Dumnezeu, cel care era stăpânitor acolo l-a băgat în temniţă.
De ce-a făcut aşa? Sperie poporul. Şi a ieşit după aceea din
temniţă şi a ameninţat pe cel care îl aruncase în temniţă,
Paşhur. Tu însuţi si prietenii tăi o să fiţi duşi în Babilon
şi acolo o să mori.
Deci
„când profetul Ieremia îi ameninţa pe iudei şi predica
nenorocirea ce avea să vie, el era batjocură şi râs”
contemporanilor săi. Toţi râdeau de profetul Ieremia: a mai venit
şi ăsta. „El se hotărâse a se lăsa de dregătoria sa
profetică”, să-i lase în pace, „căci prinsese slăbiciune
omenească şi nu mai vroia să sufere derâderea şi batjocura. Dar
ascultaţi-l pe el însuşi, zice aşa: «M-au făcut spre râs,
toată ziua am fost batjocorit şi-am zis: Nu voi mai numi numele
Domnului, şi mai mult nu voi mai grăi în numele Lui în faţa
acestui popor. Dar s-a făcut ca focul ce arde în inima mea şi se
aprindeau oasele mele şi era să pier, pentru că nu vorbeam».”.
Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi de numele Lui, dar iată,
era în inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, închis în
oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez dar n-am putut. Cu
adevărat vroia foarte mult pe dinlăuntru să vorbească, să le
spună, chiar dacă nu le convine. „El voieşte să zică”,
tălmăceşte sfântul Ioan „«gândeam să mă las de dregătoria
profeţească, căci iudeii nu mă ascultau. Dar îndată ce mi-am
făcut acest plan, puterea Duhului s-a aprins în sufletul meu ca un
foc care a învăpăiat tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi
mistuia oasele, încât eu n-am putut suferi acest pârjol». Deci
dacă acel profet care în toate zilele fusese râs, batjocorit şi
ocărât, a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a
hotărât să tacă, de ce iertare ne vom învrednici noi care nu
suferim aşa de mult cum suferea el, că ne împuţinăm cu duhul
pentru uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi voim să
încetăm de a-i învăţa, atunci când încă mulţi alţii ne
ascultă?” – cum sunteţi dumneavoastră acum.
„Eu
ştiu că unii vor zice în batjocură sau în derâdere
dispreţuitoare: «tu ai întors pe toţi cu predica ta?» Ce zici,
omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim pe toţi?
Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba încă chiar
numai pe unul din ascultători, nu este oare aceasta îndeajuns spre
a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice încă mai mult. Presupuneţi
că noi, prin cuvântarea noastră, n-am dobândit pe nimeni, cu
toate că este cu neputinţă ca o cuvântare semănată în atâtea
auzuri să rămână cu totul tară roadă. Insă fie şi aşa.
Cuvântarea noastră şi atunci, totuşi, n-ar rămânea
nefolositoare. Când ascultătorii noştri iarăşi vor fi păcătuit,
o vor fi făcut aceasta nu aşa, fără de ruşine, ca mai înainte.
Totuşi îşi vor fi adus aminte”, de pildă în timpul unei beţii,
„de mustrarea noastră, de dojanele noastre, iar această amintire
negreşit a produs ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au
săvârşit păcatul lor nu cu obrăznicia cea mai dinainte” şi-au
dat seama că păcătuiesc, greşesc. „Iar aceasta este începutul
îndreptării şi al întoarcerii celei desăvârşite, când cineva
se ruşinează de păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele
făcute.”
Deci
încă un folos: chiar atunci când nu-i băgat în seamă, atunci,
cuvântul însă îi vine mai pe urmă în minte. Cuvântul, fraţi
creştini, are o mare putere asupra noastră, a oamenilor. Cuvântul
te poate rătăci, cuvântul te poate îndrepta, te poate mustra, te
poate reînvia.
„Afară
de aceasta, urmează pentru noi şi un alt câştig care este nu prea
mic. Noi am făcut pe cei luători aminte mai îmbunătăţiţi şi
i-am convins că aceia mai bine s-au gândit, care nu se amăgesc de
mulţimea cea mare. Aşadar eu, deşi n-am vindecat pe cei bolnavi,
totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi“.
I-a
convins de adevărul faptei bune şi al gândului celui bun.
„Cuvântul
meu, negreşit, pe mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a
întărit pe cei îmbunătăţiţi.
Voiesc
a cumpăni încă şi un al treilea punct. Eu astăzi nu am mişcat,
dar poate voi mişca mâine. Şi dacă nu mâine, poate poimâine,
sau încă mai târziu. Cine ne ascultă şi ne respinge astăzi,
poate ne va asculta şi primi mâine. Cine nu ne bagă în seamă
astăzi şi mâine, poate după mai multe zile va dărui ascultare
cuvântării noastre, încă şi pescarul adeseori toată ziua a
aruncat mreaja sa în zadar şi seara voia chiar să plece, dar
totuşi la urmă a prins peşti mulţi, seara târziu. Dacă noi,
pentru neizbutirea întreprinderilor noastre, îndată am înceta şi
ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar prăpădi toată viaţa noastră,
şi cea trupească şi cea duhovnicească. Dacă de pildă,
lucrătorul de pământ pentru o vreme rea întâmplată o dată, de
două ori sau de mai multe ori, ar părăsi lucrarea pământului,
atunci noi toţi curând ar trebui să pierim de foame. Şi dacă
corăbierul pentru o furtună întâmplată o dată, de două sau de
mai multe ori ar fugi de mare, şi viaţă noastră ar pierde foarte
multe îndemânări”.
N-ar
mai călători lumea pe mare. Au fost nişte accidente de avion şi
ar trebui să stea lumea, să nu mai meargă cu avionul. Cu trenul la
fel, câte accidente nu sunt, cu maşinile, însă lumea merge. Aşa
şi cu aceste cuvinte.
„Dacă
la toate meşteşugurile, meseriile, ar lua cineva aceeaşi hotărâre,
ar trebui totul să piară şi pământul s-ar face o pustietate,
fiindcă toţi oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu
bărbăţie se apucă iarăşi, din nou, de îndeletnicirile lor şi
adeseori nu au avut de pierdut. Pe lângă acestea se adaugă că
aceştia, în caz de neizbutire au numai pagubă, la noi însă nu se
întâmplă aşa, că predicăm şi sfătuim. Când tu împrăştii
sămânţa învăţăturii şi ascultătorii nu au primit şi n-au
adus rod ascultării, totuşi tu primeşti de la Dumnezeu plata
cuvenită pentru sfătuirea ta. Şi când aceia nu vor să te
asculte, tu vei primi tot atâta de mare răsplătire, precum ai fi
primit când ei ţi-ar fi urmat, căci tu ai făcut tot ce atârna de
tine”.
«Noi
suntem datori să semănăm», spunea sfântul Pavel «şi Dumnezeu
să facă să rodească.». Noi nu suntem răspunzători de ceea ce
fac ascultătorii noştrii, ci suntem datori numai a le da sfaturi
drepte, a-i îndruma. A-i îndemna e datoria noastră, a urma şi-a
face este datoria lor — adică a dumneavoastră.
„Cu
toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească toate”.
Aici
e un lucru foarte important pe care o să-l ascultaţi acum. E vorba
de această lucrare a dumneavoastră, care ascultaţi cuvântul lui
Dumnezeu, care cunoaşteţi nişte lucruri şi le puteţi împărtăşi
altora care nu vin să asculte. Noi nu putem intra în anumite case,
dumneavoastră însă puteţi face acest lucru. Asta spune mai
departe sfântul Ioan:
„Cu
toate acestea, predicatorul nu poate singur să isprăvească, să
facă toate. El nu poate să fie la toţi, în toate zilele spre a-i
sfătui”.
Intr-o
comună mare sau într-un oraş, el nu se poate duce la fiecare
familie, însă…
„dacă
voi veţi voi să împărţiţi între voi lucrarea întoarcerii,
dacă fiecare va voi să ia asupra-şi îngrijirea pentru unul dintre
fraţii săi, atunci curând zidirea Bisericii va spori mai bine.
Aşadar, vorbeşte cu fratele tău şi-l îndeamnă, chiar dacă el
nu te-ar asculta, totuşi tu vei dobândi prin aceasta plată
cuvenită. Insă numai atunci când nu vei înceta şi vei continua
cu îndemnarea, cu sfătuirea”, chiar dacă s-ar plictisi sau te-ar
repezi. Să-i spună cu binişorul, îl mai lasă puţin, iar îi
spune cu dragoste şi cu un accent, nu de poruncă, ci de
compătimire. Şi atunci primeşte, adică e un duh smerit. Aşa erau
sfinţii aceştia care au lăsat cuvântul, ni l-au spus de la inima
lor, sufereau împreună cu cei care erau în necazuri. De aceea au
fost primite cuvintele lor. Aşa şi noi când predicăm, când
spunem altuia la ureche, între patru ochi sau între şase ochi,
să-i spunem cu această compătimire, cu acest duh umilit, cu
această dragoste sinceră de a-l ajuta, de a-l îndrepta şi atunci
el primeşte.
Ascultaţi
acum alt aspect al lucrurilor:
„Fără
obosire pândeşte satana mântuirea omului şi noi nu trebuie, oare,
să ne ruşinăm de a fi nepăsători de mântuirea oamenilor celor
asemenea nouă, când satana de-a pururea gândeşte la pierzarea
lor?”
E
o luptă aici între duhul răutăţii, al vicleanului şi această
lucrare a lui Dumnezeu în lume pe care trebuie să o facem între
noi – suntem toţi fraţi în Hristos şi de aceea ne rugăm cu
Tatăl Nostru, avem un singur Tată ceresc.
„Satana
ne îngrozeşte cu lupta împotriva oamenilor, deşi Dumnezeu îl
opreşte de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, măcar
că Dumnezeu însuşi te îndeamnă şi cere ca iarăşi să
dobândeşti pe cei căzuţi? Cine va ierta oare, fraţilor, că pe
când satana arată o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor,
noi n-arătăm nici cea mai mică parte din asemenea râvnă pentru
mântuirea fraţilor noştri? Pentru aceasta, când tu vezi un frate
învârtoşat şi neplecat care nu voieşte să te asculte, atunci zi
întru sine-ţi: «Oare nu-l voi putea dobândi cu timpul?» Aceasta
şi Pavel ne-a poruncit să facem când scrie aşa: «Slugii Domnului
nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toţi,
învăţător şi suferitor.»”
Se
întâmplă în casele noastre creştine, de aici şi din alte părţi
ale ţării, cineva din familie merge la biserică, citeşte, se
roagă, citeşte Acatistul Maicii Domnului, însă nu poate convinge
pe cei din familia sa să meargă şi ei pe aceeaşi cale. De ce
oare? Poate să se ascundă un dram de mândrie în persoana care
merge pe calea lui Dumnezeu. Poate un pic de dispreţ către
ceilalţi, poate porunceşte cu autoritate şi cu un accent de
răutate şi cu această dorinţă, de a face toţi ca ea sau ca el.
Asta e foarte greu… Vezi cum creşte un arbore, cât de mic, abia
vezi, abia răsare din pământ şi aştepţi să crească. Creşte,
dacă se îndoaie la vârfuri îi pui o proptea şi încet-încet
creşte până când se înstăpâneşte şi creşte singur. Cam aşa
creştem şi noi, avem o viaţă nu prea lungă, însă o viaţă în
care creştem mereu. In fiecare zi se adaugă nişte cunoştinţe, ne
bântuie nişte vânturi ale patimilor, aflăm ceva bun, ne încurajăm
şi ne învăpăiem, aflăm ceva rău, ne descurajăm şi mergem pe
calea celui rău. Toată viaţa e o cumpănire între bine şi rău
şi dacă cineva e în preajma noastră şi ne ajută ca pe arborele
care se ridică din pământ, ca să fie ocrotit de vânturi, să
crească drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Şi aşa
sunteţi dumneavoastră care ştiţi [şi] ascultaţi din când în
când cuvântul lui Dumnezeu. Insă să se facă aceasta cu smerenie
şi cu dragoste, cu duhul umilinţei şi atunci va prinde cuvântul
nostru, altfel [celălalt] întoarce capul şi pleacă, rămânem
singuri.
Spune
sfântul Pavel aici, „slugii Domnului nu i se cade să se
sfădească”. Când îl înveţi pe cel din casa ta, nu mustra prea
tare şi nu bate la cap prea mult. Spune-i puţin, lasă-l să se mai
odihnească, iarăşi revii, pândeşte momentul. Această lucrare de
îndreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrări] speciale
pentru educaţia tineretului şi a lumii. Foarte greu să înveţi pe
altul. Dacă tu pe tine nu te poţi îndrepta, şi ştii o mulţime
de lucruri, cum poţi să ai pretenţii să faci pe altul ca tine? In
primul rând să nu se sfădească, „ci blând să fie către toţi,
învăţător şi suferitor, răbdător, cu îndelungă răbdare, cu
blândeţe certând pe cei ce stau împotrivă, poate cândva le va
da Dumnezeu pocăinţa şi cunoştinţa adevărului” spunea sfântul
Pavel către Timotei, ucenicul său.
„Nu
vezi tu oare”, spune sfântul Ioan, „că un părinte, chiar când
este deznădăjduit despre însănătoşirea copilului său, totuşi
plângând, suspinând, sade lângă patul lui, îl sărută cu
dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până
la suflarea cea mai de pe urmă. Tot aşa trebuie să faci şi tu cu
fratele tău”.
Fratele
tău, în înţelesul de oricine, aproapele nostru.
“Acela
cu lacrimile sale nu poate să alunge boala, nici să respingă
moartea ce se apropie. Tu însă pe un suflet bolnav de moarte poţi
adeseori a-l mântui şi a-l scula, prin lacrimile şi suspinurile
tale, dacă tu eşti neobosit şi nu te îndepărtezi de dânsul. Tot
aşa face şi Dumnezeu cu noi, deşi noi suntem nebăgători de
seamă, El totuşi în toate zilele vorbeşte către noi prin profeţi
şi apostoli şi nu încetează a îndemna pe cei „cerbicoşi” —
mândri, trufaşi — „neluători aminte”. Gândiţi-vă, în
sfârşit, că acel ce nu încetează cu sfătuirea, deşi o face în
deşert, va secera o răsplată încă mai mare decât acela care
prevede că cuvintele sale vor fi ascultate. Căci acela care de-a
pururea îndeamnă fără să fie ascultat şi totuşi nu oboseşte,
dă dovadă de dragostea cea mai călduroasă şi mai adevărată de
aproapele său”.
Fraţi
creştini, aşa a învăţat sfântul Ioan, aşa învăţau şi
sfântul Vasile, sfântul Grigorie şi aşa învăţau şi învaţă
sfinţii. Să ne însuşim duhul lor, duhul smereniei, duhul
dragostei lor, să ne facem şi noi cât de cât asemenea lor. Amin”.
(din:
Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu