Evanghelia
Luca
18, 10-14
Zis-a
Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage:
unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în
sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca
ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest
vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din
toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea
nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi
zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că
acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru
că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se
smereşte pe sine se va înălţa.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Cuvânt
la Duminica Vameşului şi Fariseului
Smerenia
nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat
păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că
a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri
înalte despre sine, ci zice ca Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine
nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine”
(I Corinteni 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume
ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt
eu” (I Timotei l, 15).
Aceea
este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai
presus de toţi şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iar
pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva
lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se
întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria,
iar trăgătorii alteia - păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că
trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că
păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria
smereniei celei legate cu dânsul.
Şi
trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar
fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică,
precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte
puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă
parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune
stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Şi
ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru,
adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc
ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,
nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). O,
ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se
înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip
nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul.
Dar
acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a
aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă
săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a
adus lui mărire, pâra - cununa de cinste.
Astfel
de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu
se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora.
Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare
folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când
el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a
strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit
la casa sa, iar acela nu.
De
această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, adică, a
numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata
zeciuielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi
păcatele sale i s-au iertat.
Cu
toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a
uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă,
s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni. Totuşi, în
toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci
numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul.
Căci
dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu,
pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să
dobândească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu
smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite?
De
aceea, vă rog şi vă îndemn..., să mărturisiţi totdeauna cu
smerenie păcatele voastre înaintea Domnului! Aşa, deschide
conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale şi
cere de la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi
pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le
tăinuieşti către Dânsul, El totuşi ştie totul.
Spune-le
dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele
tale, pentru ca tu să te eliberezi de ele, să te duci de acolo
curăţit şi să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi
am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a
smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când
fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai
dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului
Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă
veţi boteza cu botezul Meu, însă a şedea de-a dreapta Mea şi
de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”
(Marcu 10, 39-40).
Din
acest răspuns noi învăţăm taina chiar moartea mucenicească nu
este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel
mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că
măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi
nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar,
trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare
vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi
să beţi paharul pe care Eu îl beau şi cu botezul, cu care Eu mă
botez, să vă botezaţi; iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a
stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit”.
El
nu vorbeşte numai de şedere, ci de şedere de-a dreapta şi de-a
stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de
posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta:
„Preoţia de a fi mai cinstiţi decât alţii şi de a fi ridicaţi
peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi
veţi răbda acestea, nu stă în puterea Mea de a vă da vouă cea
mai înaltă cinste, ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar
care sunt aceştia? Vrem să vedem cine sunt acei fericiţi şi de
trei ori fericiţi, care vor dobândi aceste mărite cununi. Cine
sunt ei oare şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât de
mărit? Ascultă ce zice Domnul! Când ceilalţi Apostoli s-au
supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi
vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum
Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora.
El
a strigat către dânşii şi a zis: „Căpeteniile neamurilor le
stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iar
între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între
voi, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să
fie cel mai de pe urmă decât toţi” (Marcu 10, 42-43).
Vezi,
ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi,
asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să
fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi
voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă,
sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi
mai ascultători”.
Aşadar,
fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul
lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa
cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori.
Iar
tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin
smerenie? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai
strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi,
când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună
voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei
sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru
aceasta.
Să
cumpănim acestea, iubiţilor şi cu toată râvna să ne sârguim la
smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi
batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate
cu răbdare! Căci nimic nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa
de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei.
Dacă
noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi
tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos,
căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda,
mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu