În
timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei Corvin, regele
Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia de la Baia,
acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit lui Ştefan
cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40 de
sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are
ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc
aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici
şi să întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui,
Episcopia Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei
de la Suceava.
Când
vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de 1918, noi
obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar înaintea
lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului românesc de
pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia că românii
majoritari din Transilvania subjugată sunt români, vorbesc
româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i
ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam.
Aşa se explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului
subjugat, o eparhie, o episcopie.
Episcopul
Nicolae Ivan a venit la Putna să-I mulțumească voievodului
Au
trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea Război Mondial şi
întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată Episcopia
Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac. Se numea şi
mitropolie unde, de asemenea, există o biserică construită de
Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus înstrăinarea
şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din 1918 s-a
înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o
continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel Mare.
Primul
episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi instalat în 1921. În
primul an de păstorie, şi anume la 21 septembrie 1922, el a venit
aici la Putna în fruntea unei mari delegaţii de ardeleni, preoţi
şi mireni, ca să-i mulţumească Voievodului Ştefan pentru
episcopia pe care el a făcut-o în Transilvania şi pe care el,
Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun, a reactivat-o. A fost un
moment emoţionant pentru că el se petrecea în atmosfera
sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei fireşti,
şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de stat,
oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae
Iorga.
Darul
Sfântului Ștefan către Ardealul subjugat
Şi
iar au mai trecut nişte ani... Şi acum, după ce Ştefan cel Mare a
fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt, întărind,
pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din vremea
lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit 500
de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel Mare,
şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în
septembrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea
unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să
exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă Liturghie.
Inima
oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar euharistia este un
cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit să săvârşim
Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui Dumnezeu
pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I mulţumim
şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat prin
Sfântul Ştefan cel Mare.
Am
venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai mei, pe care
i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind împreună cu
Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi foarte
bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi consilierii, cu
inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor teologice, ai
Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu protopopii,
cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu
reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu
reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează
Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste şi nu ştim cum
să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o
dăruieşte. (…)
„Crucea
lui Ștefan s-a numit Moldova”
Dragii
mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul lui. Şi Ştefan
cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit Moldova. Şi-a luat-o
de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea vreme Ardealul n-a
avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a avut Ardealul pe
cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul, şi fiecare în
parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au fost
binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte
crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se
odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame
în campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de foame.
Ştefan
cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis de Dumnezeu după
25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte interne, după care
Moldova urma să se prăbuşească sub jugul imperiului otoman.
Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe umeri, având în
sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi credinţa. Toată
viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până şi
păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu
credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu
sunt înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai
multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port
pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului păgân.
„Vitejia
este a eroului, demnitatea este a omului”
În
acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire a fost Moldova.
Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare, dar marea lui
iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost Moldova. A fost
înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a fost
deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la duhovnicul
său, Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în numele lui
Dumnezeu şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere ţara
de duşmani şi de robie.
A
fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era biruitor într-o
bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, iar când
se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis: aceasta a
fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai mare, ca el,
voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui responsabilitatea
păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus Hristos, Cel care
Şi-a asumat păcatele noastre, pentru ca noi să nu mai fim
păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a
eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a
părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l
umilească.
„Ştefan
cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit”
Demnitatea
lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea ţării pe care o
păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei. Şi aici a avut
exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese cândva: Dacă
cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt. Atunci
când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a
dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat,
blând, dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit
rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era
Iisus cel smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea
dumnezeirii Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o
întemeieze. Iar Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează
un om demn? Un om care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin
consens. Un om care, prin toată purtarea lui, prin toată statura
lui morală, este respectat, pentru că cei care-l respectă simt
nevoia să-l respecte, nu pentru că ar fi avut un ordin.
Ştefan
cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat desăvârşit, cel care
are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire pentru neamul său
până la jertfă şi cel care este demn în numele neamului său. Să
nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la o săgeată
duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a
purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că
este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi
te doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei
să mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea sus.
„Să
ai iubire pentru poporul tău și să fii capabil de jertfă”
Acesta
este modelul bărbatului de stat pe care ni-l prezintă nouă Ştefan
cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm tuturor bărbaţilor de
stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în Dumnezeu, adică
credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de popor, există o
instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele. Credinţa
că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară şi
cu un popor şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende
şi de care trebuie să asculţi.
Fără
acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un conducător de
stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă, să accepţi
chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu ea, de
dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi pune
încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate
un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat
de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să
şi-l propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă,
de iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom
birui.
„Binecuvântaţi
să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare”
Iubiţii
mei, voi încheia printr-un fragment din cuvântarea pe care
înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a ţinut-o aici la Putna,
cu exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar cuvintele lui sunt şi
cuvintele mele:
„Eparhia
Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta plină de fapte
bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de sărbătoare la
mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă smerită, ca să
ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne închinăm
memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne inspirăm
din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu puterea
credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de biserici
şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca
mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii,
leşii, turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că
până la suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii
credinţei pe care tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei
Vadului în părţile Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvin
în semn de respect pentru armele tale biruitoare.
Caută
din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă darul Tău cu
îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos de mulţămită
lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit ogoarele,
satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat mănăstirile,
şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite, ne-a dat
pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea lui
Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.
Fă,
Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor noştri ca
exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca hotarele
pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum
neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care
ne-a încredinţat o misiune, misiunea de a răspândi cultura,
civilizaţia şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor
noştri.
Binecuvântată
fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare, binecuvântaţi să fie cei ce
cred şi-l cinstesc prin închinare, binecuvântarea lui Dumnezeu să
fie peste noi şi peste voi toţi, cu al Său dar şi a Sa iubire de
oameni, acum şi în nesfârşiţii veci. Amin”.
(Fragment
din predica rostită de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu
Anania la Mănăstirea Putna, 19 septembrie 2004)
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu