Evanghelia
Matei
9, 1-8
În
vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea înapoi şi
s-a întors în oraşul Său. Şi iată că I-au adus pe un slăbănog,
care zăcea în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis
slăbănogului: îndrăzneşte, fiule; ţi se iartă păcatele tale.
Atunci unii dintre cărturari au zis în sinea lor: Acesta săvârşeşte
blasfemie. Dar Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: pentru ce
cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a
zice: ţi se iartă păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?
Ca să ştiţi însă că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta
păcatele, atunci a zis slăbănogului: scoală-te, ia-ţi patul tău
şi te du la casa ta. Şi, sculându-se el, şi-a luat patul şi s-a
dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi
slăveau pe Dumnezeu, Care a dat o putere ca aceasta oamenilor.
Părintele
Cleopa Ilie - Despre
păcatele săvârșite cu gândul
“Și
știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în
inimile voastre?“ (Matei 9, 4)
Iubiți
credincioși,
În
multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că
Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai
înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl
arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au
cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia,
Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc
inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile
lui și după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20,
12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și
rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).
Așadar,
frații mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu știe gândurile
noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai
că știe gândurile noastre, ci și pedepsește păcatele ce nu le
vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne
mintea de gândurile rele.
În
Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu și din gând.
Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu
ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra
lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de
împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei
Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7, 19).
De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să
o desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din
rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea
Darului nu oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire.
Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra
pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la
loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină,
adică din gândire, căci după învățătura Sfinților Părinți,
gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul.
Paza celor cinci simțiri, 1826, p. 230).
Mântuitorul,
arătând desăvârșirea Legii Noi față de Legea Veche, zice: “Ați
auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieșire
20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a
o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5,
27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu
gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de
osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe
fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că
și un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași
de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și
știutor al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori
mustra pe farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile
lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de
slavă deșartă, de mândrie, de desfrânare și altele de acest
fel.
Prin
aceasta ne arată că El vede, judecă și osândește păcatele
noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi
și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și dumnezeieștii Părinți,
având în vedere că Dumnezeu pedepsește păcatele cu gândul,
pururea își păzeau mintea și inima de gândurile pătimașe și
rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu și
lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și
pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între
încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile
și cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).
Sfântul
Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în
ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă aruncați în
negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari
și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu
ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de
femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul
nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă
în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu
gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu
gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în
ziua judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor
și cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii
gândurilor lor, și dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I
Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De
unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această
întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde,
zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea
spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice:
“Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările,
hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea,
nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele
ies dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte
feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul
Casian Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt
aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății
este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al
poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea,
al mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al
trândăviei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al
mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin
ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât
și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune,
și anume: Prin paza minții de gânduri numită și trezvia atenției
prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a
scăpa de orice gând rău și de orice patimă, trebuie să unim
trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții noastre cu
sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite
una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie
Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin
una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea
neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția
supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să
nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât și sfânta
rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării.
Uitarea este primul păcat din partea rațională a sufletului, care
alungă și stinge din mintea noastră trezvia și rugăciunea. Acest
lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care
zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa, focului și
în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu naște
flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă mintea
omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte diavolești,
dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia atenției și cu
rugăciunea".
Și
iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, așa
fără paza minții de gândurile rele și fără chemarea deasă a
lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim momeala gândului
celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul chip
duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate cursele
vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea și
în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau
păcătoasa)".
Deci
vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și pofte rele în
minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu această sfântă
rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea, să știți
că va aflați pe calea mântuirii.
Acest
lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul
ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează și de
rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).
Iubiți
credincioși,
Am
vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată
ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne dăm seama că
și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să
știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de
moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care
îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei
care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid
mintea, fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi
cosiderați curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar
dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt
curați înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți
dintre asemenea creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și
văduve, nu sunt stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită
păcatelor cu mintea și imaginația ajung oamenii la păcatele cu
fapta și la patimă?
Mulți
alții sunt robiți în minte de gândul averii. Își fac planuri de
tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au odihnă până nu
încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile
se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și mor săraci de
toate și robiți de patima aceasta nevindecată întreținută în
minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți că-i va fi
ușor la judecată unui asemenea om?
Alții
sunt robiți de părerea de sine și de gândul că ei sunt mai buni,
mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui Dumnezeu decât
ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă suntem robiți de
gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom
mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă nu ne vom părăsi de
ele cât mai curând posibil.
Alții
judecă pe aproapele în inimile lor și îl osândesc pentru faptele
lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe, haine scumpe și
cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură,
cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet.
Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la
înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă
gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul
duc la cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele
deșarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Pentru
a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gândul, vă voi
spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.
Un
sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un
oraș. După câteva vreme a murit fratele acela și i-a rămas un
copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a
mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl
hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie, din care mânca
și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrânul
care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a
văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum este
viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul,
postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în
această nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.
După
îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i
descopere pentru acel copil în care ceată de sfinți este rânduit.
După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osârdie, a
adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de toată
scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare
nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a
se ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea
aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile
trupești și lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și
nopțile, postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat
lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el
pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care suntem născuți,
crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire
vom avea? O, amar și vai de mine!"
Aceasta
și mai multe zicând bătrânul cu plângere și cu tânguire, a
stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: "Ce plângi
așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care cu
adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai
învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea
mândrie mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine,
pentru curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un
mare sfânt, mai mare decât cei din lume, și a murit în această
gândire înaltă de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la
Dumnezeu, căci tot cel ce se înalță pe sine cu gândul său,
necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".
Aceasta
zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrânul și-a venit în
fire și în conștiință și a plâns neîncetat pentru moartea
copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric, op. cit. p.
338-339).
Iubiți
credincioși,
Am
pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui
Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturisește și nu
se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a folosit acestui
copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria, nici postul, nici
privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoințe și osteneli
ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l
stăpânea și-a pierdut sufletul pentru veșnicie...
Deci
să stăm bine și să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu
gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După
învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic dacă
aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul
mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de un
gând cu el?
Iată
ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privință: “Tu ai zis
în cugetul tău: În cer mă voi ridica și deasupra stelelor
Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu. Ședea-voi pe
muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt spre
miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui
Preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).
Iată
și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său
plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de
jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).
Vedeți
cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câți dintre
creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe, nu cad în cele
mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți? Câți nu poartă
în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor,
gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârși
desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-și
pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele
nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și
nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu
fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui pierzare.
Să-L
rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate
gândurile pierzătoare de suflet și să ne lumineze mintea, inima
și voința, să cugetăm numai la cele bune și să facem cele bune,
pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în veci cu Hristos!
Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu