Participarea
României la Primul Război Mondial a avut un scop clar și asumat de
întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar
pentru ea au murit în jur de 1.000.000 de români. În armată,
preoții militari au avut un rol vital.
Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.
Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile.
La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.
Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.
În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților.
Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.
Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile.
La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.
Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.
În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților.
Prețuirea
deosebită acordată preoților militari a dus, în 1921, la emiterea
Legii pentru organizarea clerului militar și organizarea Episcopiei
Armatei. Ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu, scria în
motivarea ei: „Armata noastră, care a luptat în condiții extrem
de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație
pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele
timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al
bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila
armată rusească. Această pregătire sufletească este de
netăgăduit că în mare parte își are obârșia în
sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în
toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de
restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul
soldatului nostru, căci preoțimea militară, care a însoțit
armata în tot timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă
și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment
postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea
duce la glorie trupele noastre”. Episcopiei Armatei va desființată
în 1948 de către regimul comunist.
Fragmentele de mai jos, culese din rapoartele preoților și ale comandanților unităților în care au fost încadrați, reconstituie tabloul acelor zile unice, deopotrivă dureroase și sfinte, din istoria românilor.
Simțirea lor
„Sunt un apostol pribeag, care port în suflet jalea si durerea îndepărtatului Ardeal. De pe frumoasele plaiuri ale Săcelelor (lângă Brașov) soarta m-a aruncat la gurile Dunării. Martor când armatele noastre au trecut Carpații, am avut rara fericire de a saluta în frumoasa noastră biserica pe domnul general Razu cu întreg statul sau major… Am trăit clipe de înalta elevare sufleteasca şi de atunci mi-am legat soarta mea de aceea a Armatei Române şi, când a urmat retragerea, a trebuit să îmi părăsesc satul – şi cu familia să iau drumul pribegiei.
Am căutat la toate ocaziile să îmbărbătez, să țin cald patriotismul şi iubirea de tron şi ţară, fără de care nu se poate înfăptui idealul măreț după care năzuim.
Am credința neclintită că bunul Dumnezeu, care în decursul veacurilor ne-a ocrotit şi nu ne-a lăsat să pierim, nici acum, când luptam pentru o cauză sfântă şi dreaptă, nu ne va părăsi, ci va întări brațul ostașilor noștri şi va oțeli piepturile lor, pentru ca să curețe ţara de dușmanii cotropitori şi să putem, în viitorul cel mai apropiat, întemeia România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor”.
Fragmentele de mai jos, culese din rapoartele preoților și ale comandanților unităților în care au fost încadrați, reconstituie tabloul acelor zile unice, deopotrivă dureroase și sfinte, din istoria românilor.
Simțirea lor
„Sunt un apostol pribeag, care port în suflet jalea si durerea îndepărtatului Ardeal. De pe frumoasele plaiuri ale Săcelelor (lângă Brașov) soarta m-a aruncat la gurile Dunării. Martor când armatele noastre au trecut Carpații, am avut rara fericire de a saluta în frumoasa noastră biserica pe domnul general Razu cu întreg statul sau major… Am trăit clipe de înalta elevare sufleteasca şi de atunci mi-am legat soarta mea de aceea a Armatei Române şi, când a urmat retragerea, a trebuit să îmi părăsesc satul – şi cu familia să iau drumul pribegiei.
Am căutat la toate ocaziile să îmbărbătez, să țin cald patriotismul şi iubirea de tron şi ţară, fără de care nu se poate înfăptui idealul măreț după care năzuim.
Am credința neclintită că bunul Dumnezeu, care în decursul veacurilor ne-a ocrotit şi nu ne-a lăsat să pierim, nici acum, când luptam pentru o cauză sfântă şi dreaptă, nu ne va părăsi, ci va întări brațul ostașilor noștri şi va oțeli piepturile lor, pentru ca să curețe ţara de dușmanii cotropitori şi să putem, în viitorul cel mai apropiat, întemeia România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor”.
(Pr.
Zenovie Popovici, confesorul Marinei Militare, Ismail, 4 iunie 1917)
„Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiunilor preoților de Armata în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie faţă de Patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului Naţional, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student şi apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât şi prin scris.”
(Pr.
Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august
1917)
„Vârsta înaintată – motiv puternic pentru cei ce cu vrere se sustrag de la chemarea sfântă a ţării – ca şi condițiile mele familiale şi sociale m-ar fi obligat sa rămân a-mi sluji biserica mea, fără să intru atât de direct în iureșul amețitor al războiului nostru, cu atât mai mult cu cât fiul meu mai mare, astăzi ofițer în armata româna, era trimisul micii mele familii pentru a-şi da viața în scopul realizării visului nostru secular.
Cu toate acestea, numai cu scopul de a traduce personal în fapt ceea ce de pe catedra de științe religioase am predicat, spre a îmbărbăta pe alții până la supremul sacrificiu de sine şi de ai săi, făcut patriei, atunci când momentul venise, n-am șovăit nici o clipă, ci dimpotrivă am rugat personal pe şeful Serviciului Religios de la Marele Cartier General să nu mă omită de pe tabloul preoților mobilizați şi să-mi dea orice loc, l-am convins că n-aş putea eu să dezertez de la strigătul sfânt de redeșteptare națională şi că în curentul acela trebuie să-mi am locul meu; m-am condus de rândurile din cântecul celor doi grenadiri: «Ce-i la om femeie şi copii, când doruri mai înalte are el. Umble ei cerșind, de vor fi flămânzi: Patria să nu cadă!». Şi în slujba acestei sublime idei m-am pus din vârsta cea mai fragedă până la cea prezentă, necruțând nimic pentru ea.
Datorita largii bunăvoințe a sefului Serviciului Religios primesc ordinul de mobilizare nr. 192 la 28 octombrie 1916, tocmai în împrejurările cele mai critice, când nesiguranța zilei de mâine îmi punea familia în situații dificile. N-am șovăit. Cu tot dorul ce aveam, mi-am luat toiagul meu de păstor și cu sufletul voios, după mici peripeții, sosesc la Brigada a II-a Cavalerie (Regimentul de Escortă Regală și Regimentul 4 Călărași) unde am fost repartizat, în ziua de 4 noiembrie 1916.
[…] În dimineața zilei următoare, când un schimb de trupe se făcea în tranșee, cea dintâi grijă îmi fu de a sta de vorbă cu trupa ce pleca și, în prezența comandantului regimentului și a ofițerilor, le-am ținut o scurtă cuvântare din care redau numai cele ce urmează:
«Iubiții mei ostași ! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți în primul rând chiar de dușmanii noștri.
Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei !».”
(Pr.
Gheorghe Voicu, confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 24 februarie
1918)
„Acesta fiind prea scurt arătat, modul meu nenorocit de a cădea prizonier, rog pentru mărirea iubitei mele patrii, pe care am și propovăduit-o cu cuvântul și deși bătrân, am părăsit altarul meu și ca [un] tânăr zburam pe picioare, peste Carpați, însoțit de viteji generali, ca eroul Dragalina, eroi colonel Scărlătescu, Rădescu, Canciulescu, Tenovici etc.
Locotenent confesor al Regimentului 1 de Vânători, Preotul Ilie Roșoga, iconom stavrofor, Turburea – Gorj”.
(Pr.
Ilie Roșoga, confesorul Regimentului 1 Vânători, 24 august 1918)
„Față
de o astfel de situație gravă în care se găsește țara, nu
înțeleg să vă mai rog ca să mă ștergeți din numărul celor ce
se vor mobiliza, ci din contră, prin rândurile acestea îmi permit
ca să va rog, cu cea mai caldă stăruință, ca de urgență să
dați ordin ca să fiu mobilizat.
Și vă rog să mă mobilizați la unul din regimentele de infanterie sau la brigăzile care azi luptă la Tisa, căci acolo este pericolul mai mare. Știu precis că în acele unități care luptă la Tisa sunt preoți care – cu foarte multă dreptate – cer să fie demobilizați pe motiv că au depășit vârsta reglementară. Și au mare dreptate. Subsemnatul n-a împlinit încă 40 de ani.
Vă asigur, Prea Cucernice Părinte Protoiereu, că voi ști să-mi fac datoria întreținând în sufletele soldaților mei focul cel sacru al dragostei de țară, al spiritului de sacrificiu și al disciplinei severe, elemente sufletești fără de care nu s-a pomenit în Istorie nici o victorie.
Armamente perfecționate putem să avem berechet, dacă nu vom avea suflete bine preparate pentru sublimul sacrificiu, nimic nu vom valora. Și am ceva experiență din trecut, în a ridica sufletele. Scriind aceste rânduri și hotărându-mă în sensul arătat sub impresia citirii comunicatului M.C.G. de azi, 21 iulie [stil nou], mi-e teamă de un singur lucru: să nu fiu acuzat că cer să fiu imediat mobilizat numai dintr-un sentiment de vanitate sau cine știe ce sentiment de Don Quichot!
Trecutul meu din acest război, însă, cred că mă apără cu succes de astfel de nimicuri.
Nu dintr-un sentiment de vanitate stă cineva nouă luni de zile în fața inamicului, în primele rânduri de tranșee, când regulamentul militar îmi permitea să stau la trenul regimentar al unității, adică la 10-15 km de front!
Fapta și atitudinea mea țin să arate că preoțimea română, conform poruncii Mântuitorului ca «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema», ține să arate și azi că și în trecutul nostru istoric nu cu vorba, ci cu fapta, cum se apără un neam, o lege, o țară.
Singurul lucru ce voiesc să dovedesc acelora ce nu cunosc încă – sau se fac că nu cunosc rolul cel mare al preoțimii în viața sufletească a unui neam, să le dovedesc, zic, că preoțimea română aleargă acolo cu fapta, nu cu vorba numai, acolo unde pericolul este mai mare.”
Și vă rog să mă mobilizați la unul din regimentele de infanterie sau la brigăzile care azi luptă la Tisa, căci acolo este pericolul mai mare. Știu precis că în acele unități care luptă la Tisa sunt preoți care – cu foarte multă dreptate – cer să fie demobilizați pe motiv că au depășit vârsta reglementară. Și au mare dreptate. Subsemnatul n-a împlinit încă 40 de ani.
Vă asigur, Prea Cucernice Părinte Protoiereu, că voi ști să-mi fac datoria întreținând în sufletele soldaților mei focul cel sacru al dragostei de țară, al spiritului de sacrificiu și al disciplinei severe, elemente sufletești fără de care nu s-a pomenit în Istorie nici o victorie.
Armamente perfecționate putem să avem berechet, dacă nu vom avea suflete bine preparate pentru sublimul sacrificiu, nimic nu vom valora. Și am ceva experiență din trecut, în a ridica sufletele. Scriind aceste rânduri și hotărându-mă în sensul arătat sub impresia citirii comunicatului M.C.G. de azi, 21 iulie [stil nou], mi-e teamă de un singur lucru: să nu fiu acuzat că cer să fiu imediat mobilizat numai dintr-un sentiment de vanitate sau cine știe ce sentiment de Don Quichot!
Trecutul meu din acest război, însă, cred că mă apără cu succes de astfel de nimicuri.
Nu dintr-un sentiment de vanitate stă cineva nouă luni de zile în fața inamicului, în primele rânduri de tranșee, când regulamentul militar îmi permitea să stau la trenul regimentar al unității, adică la 10-15 km de front!
Fapta și atitudinea mea țin să arate că preoțimea română, conform poruncii Mântuitorului ca «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema», ține să arate și azi că și în trecutul nostru istoric nu cu vorba, ci cu fapta, cum se apără un neam, o lege, o țară.
Singurul lucru ce voiesc să dovedesc acelora ce nu cunosc încă – sau se fac că nu cunosc rolul cel mare al preoțimii în viața sufletească a unui neam, să le dovedesc, zic, că preoțimea română aleargă acolo cu fapta, nu cu vorba numai, acolo unde pericolul este mai mare.”
(Preot
N. Vasilescu, Biserica Catedrala Ploiești, 22 iulie 1919)
Sfânta Liturghie
„Trupa era coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru, care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin, un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și ofițeri, iar în mijlocul lor, masa pentru serviciul divin. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!”.
(Pr.
Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători, Sfintele
Paști, 1917)
„Preotul N. Hodoroabă, de la Brigada 10 Artilerie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta Liturghie.
În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele care se sparg la 40–50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se tupilă jos și nu pleacă niciunul până nu s-a terminat rugăciunea”.
„Am putut să mă conving că oficierea Sf. Liturghii în fața bolnavilor, lângă patul lor de suferință, are un mare și binefăcător efect sufletesc, fiecare știind că pentru sănătatea lui se oficiază Sf. Liturghie acolo, lângă dânsul! Dacă bolnavii au fost mișcați sufletește, apoi țin să mărturisesc că nu mai puțin am fost și eu, oficiind pentru prima dată în viața mea de preot în mijlocul a vreo 400 de răniți, din care aproape jumătate au stat culcați, rănile nepermițându-le nici o mișcare”.
(Pr.
V. Ursăchescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 7, 15 august
1917)
În timpul luptelor
„Iubiții mei ostași! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți, în primul rând, chiar de dușmanii noștri.
Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți, iubiții mei!”
(Pr.
Gheorghe Voicu, Confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 5 noiembrie
1916)
„Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis și au fost pomeniți toți cei căzuți în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau și moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul și ofițerii o cereau…”.
(Pr.
Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători)
„Acum în urmă, spre sfârșitul lunii iulie, divizia noastră având a se împotrivi dușmanului în regiunea Cosmești-Mărășești, s-a făcut multă moarte și prăpăd, căci oastea noastră, îndârjindu-se, a stat la luptă cu tot trupul și sufletul ei. În seara zilei de 1 august, vrăjmașul, îndoindu-și puterile și aruncându-se asupră-ne cu foc, fier și fumuri înăbușitoare, a stropșit biata noastră oaste pe loc, îngropând-o în șanțurile dărâmate.
Cu acea ocazie, un capăt al șanțului în care mă adăposteam, fiind atins, mi-a acoperit și sfârtecat geanta cu Sf. Antimis, cutiuța cu Sf. Împărtășanie și carnetele de identitate ale soldaților și corespondența. Deși trupe proaspete au sosit, izgonind pe dușman și reocupând iarăși poziția, n-am mai putut afla decât bucăți răzlețe și sfărâmate de obuz din ceea ce pierdusem.
De aceea, Reverendissime Părinte Protoiereu, având neapărată trebuință de un nou Sf. Antimis, vă rugăm să binevoiți a interveni spre a mi se transmite un altul. E mare lucru serviciul divin aici, între ostași. Te crezi transportat cu duhul în vechile vremuri creștine, prin răcoarea catacombelor, iar ostașii nu mai sunt niște chipuri comune, ci sfinții neamurilor de glorie creștină. Aici și acum, ca niciodată n-am fost mai buni creștini, căci providența divină lucrează efectiv și continuu.”
(Preot
Spiridon Măndescu, Confesorul Regimentului 9 Infanterie
Râmnicu-Sărat, 22 septembrie 1917)
„Venit în mijlocul nostru, în vremuri de grea cumpănă, când Regimentul 38 Infanterie pornise a se măsura din nou cu armatele nemțești, a fost primit cu o bucurie generală de ofițeri și trupă, cărora nu le mai lipsea în pregătirea lor de a lovi pe dușman decât dezlegarea creștinească pentru ca sufletele lor, dornice de răzbunare și sacrificiu, să se poată înălța mai ușurat spre Dumnezeul dreptății noastre, pentru care vom lupta până la izbânda finală.
Această dezlegare s-a făcut de preotul Dumitrescu, care de la început, prin figura sa blândă și prin vorbele sale pline de înțelepciune, și-a tras dragostea și simpatia tuturor. […]
Activitatea și meritele părintelui Dumitrescu sunt apreciate în toată Divizia a X-a. La inspecția d-lui comandant al Armatei I a fost prezentat de către d-nul general Cihoscki, cu cuvinte elogioase, la care d-nul general Eremia Grigorescu a răspuns: «Mergi înainte pe calea ce îmi spune d-l general Cihoscki, căci cuvintele unui preot inimos valorează cât 10 cuvinte de ale noastre»”.
Bibliografie:
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, „Preoți
în luptă pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919”; Ionuţ
Hens, „Clerul român în timpul Primului Război Mondial”; conf.
dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa
preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea neamului
(1916–1919)”.
Fotografii: Arhiva foto a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.
Fotografii: Arhiva foto a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.
0 comments:
Trimiteți un comentariu