Gândurile unui basarabean despre Centenarul Unirii din 2018 și despre românii din Basarabia - Ion Moraru

Ion Moraru s-a născut în 1929, în Mândâc, Bălți, Basarabia. La 18 ani, în 1947, a fost unul dintre membrii fondatori ai organizației „Sabia Dreptății” din cadrul Mișcării de rezistență anti-sovietică „Arcașii lui Ștefan cel Mare”. A fost arestat de către NKVD în 1950 și a fost închis în pușcării din Chișinău, Odessa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubrovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. A fost eliberat în 1956, în urma schimbărilor de după moartea lui Stalin din 1953. După 1990, a publicat trilogia „Pustiirea”, „Treptele infernului” și „Fata cu miros de busuioc”.

Unirea din 1918 a fost salvarea de la moarte a populației române din partea stângă a Prutului, care a fost cotropită de mai multe ori de către Imperiul Rus. În primul rând, noi ne-am înviorat graiul, ne-am înviorat cunoștințele istorice despre neamul nostru românesc: cine suntem, de unde venim și încotro mergem. Economic, a fost benefic – fără discuție –, căci au început să se facă diferite construcții, întreprinderi care schimbau nivelul de viață al populației din partea locului.

Centenarul Unirii din 2018 este un punct de cotitură în destinul acestei populații. Dacă în acest an nu vom avea marea fericire și hărăzire de la Tatăl ceresc să fim cu toții la un loc, vom fi lăsați în hăul istoriei și al jocurilor imperiilor.

Mă rog Bunului Dumnezeu, așa cum pot, ca să ajung până în anul 2018, poate atunci voi fi recunoscut de țara mamă că eu sunt român.
M-am adresat României să-mi retrocedeze cetățenia română și m-a trimis la zeci de birouri să le bat pragurile – când eu nu-s bucuros de pragul meu, care e înalt. Și sunt mâhnit, e regretabil, pentru că am declarat sus și tare în timpul ocupației ruso-bolșevice că sunt român și am înființat chiar și o secție a „Arcașilor lui Ștefan cel Mare” din Cubolta pe care am numit-o „Sabia Dreptății” și am început lupta de rezistență și de împlinire a visurilor noastre când eram încă la hotarul dintre adolescență și tinerețe, nedându-mi seama că în fața mea stă un monstru enorm, grozav, care sfârtecă totul. Și apoi, la toate cercetările, afirmând că sunt român, primeam torturile care le trăsneau prin minte.

Iată ce înseamnă pentru mine anul 2018. Și totuși, după cum merg lucrurile în această zonă geo-politică, eu sper în Bunul Dumnezeu că unirea va fi. Nu va fi ca în 1918, vor fi alte forme de unire. Unirea forțelor armate naționale, unificarea legislației peste tot teritoriul unde se vorbește limba română și multe alte reunificări. Probabil că vor mai fi încă alegeri locale pentru conducerea din stânga Prutului, dar tot ce va fi făcut va fi făcut cu folos pentru unirea totală.

Aș dori ca pentru această sărbătoare românii din Basarabia să se trezească… „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă…” Nu înțeleg aceste cuvinte decât sacramental, cum au fost scrise de autor. Doresc ca tineretul să fie strâns unit, doresc ca toate partidele, mișcările și partiduțele care strigă și se bat cu cărămida în piept pentru unire să se unească întâi ei, aici, pe loc.

În lagăr am avut foarte multe ocazii când Dumnezeu mi-a păstrat viața. Acum, dacă m-ați întreba dacă îmi pare rău că am fost arestat sau nu, aș răspunde că nu-mi pare rău. În primul rând, pentru că am fost arestat pentru țară, pentru neam. În al doilea rând, și a însemnat ceva special pentru mine, eu am avut acolo ocazia să mă întâlnesc cu cele mai luminate minți din fostul Imperiu Sovietic, printre care și cu Soljenițîn.

Când a murit Stalin, când a pierit tiranul, în anul 1953, noi, masa de deținuți, am început să devenim activi, duceam fel de fel de discuții, că o să fim și noi liberi, că repede se vor desființa lagărele. Discuția asta a avut loc într-o secție de turnătorie, unde noi fugeam când se stingea lumina și nu puteam lucra, fugeam să ne încălzim acolo. Acolo lucra și Soljenițîn în lagărul nostru, la Ekibastus. Față de mine, el era un om mai în vârstă, de peste 40 de ani. Și el numai zâmbea, stătea sprijinit așa pe o parte și zâmbea. Și când discuția devenise mai fierbinte, a intrat el:
„Și voi credeți, băieți, că această bombă biologică, care suntem noi, poate fi așa ușor eliberată de către sistem? A murit păgânul, a pierit păgânul, dar uite, sistemul încă n-a pierit! Sistemul, dacă va fi să se destrame, va trebui să treacă mult timp, ca în acest timp populația sistemului să ia contact cât mai mult cu lumea exterioară și să vadă cum trăiesc oamenii în alte țări.”

Noi, tinerii de atunci, eram educați de Biserică, de părinți, în stilul patriarhal. Aveam așa-numita, cum zic bătrânii, rușine. Tineretul de azi nu are așa ceva.

Tineretul de astăzi nu cunoaște istoria adevărată a românilor. Este născut din părinți crescuți fără Dumnezeu, din părinți crescuți în perioada sovietică, când li se spunea zi și noapte, și la școală, că nu-i Dumnezeu. Și că cei mai înrăiți dușmani ai noștri sunt românii de peste Prut. Este o minune că tineretul de astăzi răsare dintr-un sol ostil neamului românesc.

Rolul profesorilor, ca întotdeauna, este să fie purtători de lumină. Dar purtători de lumină sclipitoare, nu mată. Chiar dacă este matematician, chiar dacă este chimist sau biolog, profesorul să facă educația tineretului în spiritul adevărului, al credinței noastre creștin-ortodoxe. În ultimul capitol de la Evanghelia lui Matei, în ultimul verset, înainte de a pleca de la noi, Hristos le spune ucenicilor: „Duceți-vă la neamuri, învățați-i!” Asta trebuie să facă și profesorii noștri. „Și botezați-i, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” Aceasta este temelia Ortodoxiei. Repet, învățătorii trebuie să fie lumina sclipitoare a neamului nostru de aici. Și să propovăduiască, indiferent de facultate, adevărul despre noi.

Am avut marea fericire de la un moș de-al meu să fiu dăruit cu un sac de cărți în limba română. Acolo erau Eminescu, Creangă, Asachi; până și pe filosoful român P.P. Negulescu și Destinul omenirii am găsit.

M-au inspirat Eminescu, Ionică Creangă, scrierile lor, care sunt diferite. Eminescu e înșurubat în filosofia veșniciei, Creangă e înșurubat în Capra cu trei iezi. Dar ei sunt atât de ai noștri cât nimeni nu-și poate închipui.

A fi român, pentru mine, pentru soția mea și pentru copiii mei înseamnă a fi om integru. A fi unit cu credința creștin-ortodoxă, a fi unit cu cele mai din străfunduri rădăcini ale neamului românesc, începând încă de la vechii traci și apoi de la geto-daci… A fi un luptător înverșunat pentru Unire. Repet a nu știu câta oară: unirea este mijlocul existențial, nu numai al nostru, ci al fiecărui neam, al fiecărei etnii. Este unire, este viață a etniei. Nu e unire, e pierdut totul.

Chiar dacă marile puteri nu îi lasă pe românii din stânga și din dreapta Prutului să se unească într-o singură țară, Frontul Popular le-a arătat ce pot face. Să iasă cu buchete de flori la Prut, să deschidă granițele, să se îmbrățișeze și să arunce în Prut buchete mari și coroane de flori în cinstea Unirii. Asta e simbolic. Însă ei trebuie să facă ceea ce se face astăzi. Educație, educație și în stânga, și în dreapta. Nu, Doamne ferește!, să se iște undeva părerea că el e fratele mai mare. Nu sunt frați mari și mici. Sunt frați români. Ați auzit? Sunt frați români!

În viitor, pentru neamul românesc sunt mai multe pericole. Cel mai mare pericol este dezbinarea. Al doilea pericol, asemănător cu primul, de aceeași gravitate, este corupția, hoția, delapidarea. Aceste pericole ne pasc, ne pândesc la fiecare pas. Nemaivorbind de pericolele imperiilor, să fim înghițiți de un imperiu sau de alt imperiu. Nu, să fim noi singuri, români.

Toate persoanele care au fost deportate sunt modele de trăire conștientă a neamului românesc. Și doar pentru atâta au fost deportați. Ei altă vină n-au avut față de imperiul cotropitor, numai vina că aveau conștiința de sine curată și că trăiesc cu frica lui Dumnezeu.

Orice durere, orice eșec, orice nereușită ai avea în viață, strânge din dinți, dar nu te plânge, ci așează-te și ia totul de la început. Aș vrea ca tineretul să cunoască acest slogan.

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2017”, Mănăstirea Putna