Învățăturile Sfântului Paisie Aghioritul despre muncă, stres și găsirea liniștii interioare

Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în zgomot. Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot”. Învățându-se cu zgomotul, omul contemporan duce mereu, pretutindeni o asemenea viață zgomotoasă. „Duhul lumesc cel neliniștit al epocii noastre a distrus, din nefericire, cu așa-zisa lui civilizație, chiar și locurile sfinte cele liniștite, care odihnesc și sfințesc sufletele. Omul neliniștit nu se liniștește niciodată. N-au lăsat nicăieri vreun loc liniștit. Chiar și sfintele locuri le-au făcut azi...”.

În alt loc scrie: „Cel neliniștit chiar și în pustie va duce starea lui de neliniște. Mai întâi de toate sufletul va trebui să dobândească liniștea lăuntrică în neliniștea exterioară pentru a se putea liniști în liniștea pustiei”. Oamenii contemporani care trăiesc cu acest duh de neliniște îl transmit mai departe prin tot ceea ce fac. Spunea Gheron: „Atunci când lucrează cineva cu liniște își păstrează pacea și își sfințește întreaga zi. Din păcate, n-am înțeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfințită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe și să fim într-o continuă neliniște. Căci aceasta este o stare diavolească. Lucrul de mână care se face în liniște și cu rugăciune se sfințește și sfințește și pe cei care îl folosesc. Atunci are sens ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă și nervozitate transmite această stare diavolească și celorlalți. Treaba grăbită, făcută cu neliniște, este caracteristica oamenilor celor mai lumești. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă ați ști cât de mult influențează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar și lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoșător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie și înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rostește Rugăciunea, se sfințește lucrul său. Unul este lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc”.

Omul stăpânit de o grijă plină de neliniște nu poate simți dragostea lui Dumnezeu. Spune Părintele Paisie: „Când un copil se joacă și este absorbit de jucării, nu-și mai dă seama dacă tatăl său este alături și-l mângâie. Dar dacă-și va întrerupe puțin joaca, atunci își dă seama. Tot astfel și atunci când avem vreo grijă, nu putem simți dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, dar noi nu simțim. Ia aminte să nu risipești puterile tale prețioase în griji de prisos și în lucruri deșarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Așa te obosești și trupește, și mintea ți-o împrăștii fără rost, iar după aceea Îi dai lui Dumnezeu oboseala și căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain”. 

După ce atrage de multe ori atenția în cadrul convorbirilor asupra lipsei de liniște, a liniștii lăuntrice ce îl caracterizează pe omul contemporan, vădindu-i, desigur, grija plină de frământare, îi îndrumă pe oameni să agonisească atmosfera sfintei isihii. Îi sfătuiește să nu-și cheltuiască viața fără rost. Spune: „Nu vă risipiți timpul fără folos, fără să-l valorificați în cele duhοvnicești, pentru că veți ajunge să vă sălbăticiți mult și nu veți mai putea lucra cele duhovnicești. Veți dori să vă îndeletniciți numai cu treburi sau să discutați sau veți urmări să aflați subiecte de vorbă ca să vă aflați în treabă. Prin neglijarea rugăciunii și a îndatoririlor duhovnicești, vrăjmașul ne ocupă înălțimile noastre duhovnicești și ne războiește atât trupește, cât și prin gânduri. (...) și la mireni insist mult asupra simplității, pentru că multe din cele ce se fac nu sunt de trebuință și îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare și nevoință. Strig mereu: «Simplificați-vă viața și stresul va fugi». Cele mai multe divorțuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri și astfel se amețesc. Lucrează amândoi, tata și mama, și își lasă copiii de izbeliște. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi divorț fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă și-ar simplifica puțin viața, ar fi și odihniți, și veseli. Acest stres este o catastrofă.” 

Chiar și munca de fiecare zi trebuie făcută în așa fel încât să ne păstrăm inima liberă pentru cele duhovnicești și să I-o dăruim lui Hristos. Spune: „Să nu vă dați toată ființa, toată puterea dimpreună cu mintea voastră celor materiale. În felul acesta omul devine închinător la idoli. Pe cât puteți, nu vă dăruiți inima treburilor; să dați numai mâinile și mintea. Să nu vă dați inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima este la Hristos, atunci și treburile se sfințesc, există și o continuă odihnă sufletească lăuntrică. Un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneți inima în valoare! Să n-o risipiți!”.

(Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului, traducere din limba neogreacă de Protosinghel Teofan Munteanu, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 342-345)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pr. Ilie Cleopa – Înmulţirea pâinilor

“Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16).

Iubiți credincioși,

În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

Dar “făcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și I-au zis: Locul este pustiu și vremea a trecut; deci dă drumul mulțimilor, ca să se ducă prin sate să-și cumpere hrană“ (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând și însetat, și soarele asfințit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învățătură și să lase mulțimea să se întoarcă în satele lor ca să mănânce și să se odihnească.

Oare au greșit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omenește decât duhovnicește. De aceea Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtați oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sunt ca niște oi fără păstori. Sunt obosiți, bolnavi, flămânzi și însetați trupește și sufletește și au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângâiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Dați-le voi ca să mănânce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mântuitorului Hristos: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești! Iar Domnul a poruncit: Aduceți-le pe acestea aici la Mine.“ Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pâinile, iar ucenicii, după ce au așezat poporul pe iarbă, le-au împărțit mulțimilor pâinile și peștii. După ce s-au săturat toți cei ce mâncaseră, “ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, ucenicii au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline“ (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulțirii pâinilor, s-a săvârșit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuiește până astăzi. Într-un chip desăvârșit minunea înmulțirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii și până astăzi, ca o liturghie permanentă a creației. Oare nu hrănește Dumnezeu astăzi cu pâine și hrană peste cinci miliarde de oameni, cât numără tot pământul? Și aceasta nu este o minune a înmulțirii pâinilor, cel puțin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiți credincioși,

Omul fiind format din două părți, adică trup și suflet, are în viață și bucurii sufletești și bucurii pământești, are și ispite sufletești și ispite trupești. Are nevoie pe pământ de hrană sufletească pentru mântuire și de hrană trupească materială pentru a-și menține viața în trup. Pentru hrana materială avem părinți care se îngrijesc de copii și le asigură cele necesare vieții. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mântuirii sufletelor, avem părinți duhovnicești, episcopi, preoți și duhovnici care se îngrijesc de mântuirea credincioșilor încredințați lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi: “Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; dați-le voi să mănânce!“ (Matei 14, 16) Și care este hrana cu care episcopii și preoții hrănesc pe credincioși?

Cea dintâi hrană cu care păstorii Bisericii sunt datori să hrănească pe credincioși este învățătura de credință ortodoxă. Credința dreaptă apostolică este pâinea vieții noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu și neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu și de Sfinții Apostoli și scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Credința curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat și mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă și de sfinții ei slujitori și este apărată cu jertfa a milioane de martiri și cu învățătura tuturor Sfinților Părinți și Cuvioși.

Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune și deci nu ne putem mântui. Credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinței ortodoxe, să răstălmăcească Sfânta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat și lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei și este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceștia se numără atât necredincioșii care neagă pe Dumnezeu și urăsc Biserica Lui, cât și toți sectanții rupți din sânul Bisericii apostolice care își fac "bisericuțele" lor și se leapădă de dreapta credință, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinți și răstălmăcesc Sfânta Scriptură.

Ierarhii și preoții, ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credință și pe credincioșii ortodocși încredințați lor, ca să nu fie amăgiți de prozelitismul sectar și să fie târâți în orice fel de grupări sectare. Preoții, mai ales, au datoria să facă lecții de catehizare în Duminici și sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie și la vecernie cât și în toate ocaziile, să explice credincioșilor noștri învățătura de credință ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele șapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriașilor, ca și răspândirea și citirea cărților anticreștine și sectante, care amăgesc pe creștinii slabi și neinformați duhovnicește.

Mai ales astăzi, când sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă și pe fiii ei, preoții trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfânta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp și fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriașilor, să formeze comitete de credincioși buni ca să-i ajute în misiune și să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învățătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricât ar părea de greu, preoți buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar și întăresc cu cuvântul și fapta dreapta credință.

A doua hrană duhovnicească, de aceeași valoare cu credința curată, este viața morală în rândul credincioșilor noștri. Dumneavoastră fraților, ca fii adevărați ai Bisericii lui Hristos aveți mari datorii să păstrați cu sfințenie credința ortodoxă până la moarte, chiar cu prețul vieții. Apoi să trăiți, adică să puneți în practică învățătura Sfintei Evanghelii, știind că, “credința fără fapte bune este moartă“ (Iacob 2, 17-20). Adică să fiți oameni de rugăciune, să trăiți în pace cu toții, să mergeți regulat la biserică, de unde primiți adevărata hrană duhovnicească; să faceți milostenie, să fugiți de desfrânare și de beție, două grele păcate care stăpânesc astăzi aproape toată lumea și să vă creșteți copiii în frica și dragostea de Dumnezeu.

Aveți grijă de tot și mai ales de fiii și de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulțit avorturile, certurile în familie, desfrâul și divorțul. Ba în ultimul timp s-au răspândit la noi filme și chiar cărți și reviste pornografice care cad în mâinile tinerilor și copiilor noștri și trag pe mulți la desfrânare. Părinții în familie, bătrânii înțelepți și creștinii buni împreună cu preoții din parohii sunt datori în fața lui Dumnezeu să ajute generația tânără, pe cei slabi în credință și lipsiți de educație creștină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioșii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de câte ori este nevoie și să asculte cu sfințenie cuvântul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoții bătrâni, la mânăstiri și la nevoie, chiar la episcopul lor. Viața morală exemplară a preotului și a credincioșilor, ca și colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistență împotriva tuturor ispitelor și furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rânduială, cu evlavie și fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioșii din satele și orașele noastre. Și dacă există coruri și cântări frumoase la slujbe și predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înțelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credință pe toți, umplu bisericile de credincioși, atrag la ortodoxie chiar și pe cei ce s-au rupt de Biserică și îi apropie de Hristos pe toți.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoți buni, cu slujbe și predici frumoase, izvorâte din credință; cu păstori model și mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase și de familie, nici secte, nici beții, nici alte grele păcate, ci toți vor fi cu un cuget și o inimă în sânul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie și de citirea cărților ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărți de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcționeze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărți de învățătură ortodoxă, care să se dea enoriașilor la citit, după nevoie, cu binecuvântarea preotului. Cele mai bune cărți pentru întărirea credinței sunt: Sfânta Scriptură sau Biblia, Viețile Sfinților pe fiecare lună, Despre credința ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Păcătoșilor, Convorbiri duhovnicești, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărți de explicare a credinței, precum și multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioșilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credința în casă și în inimi și hrănesc mult pe credincioșii noștri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărțile sfintele și exemplele preotului, îndată pătrund sectele și dezbinarea în casă și în parohie și nimic nu este mai greu decât să îndreptezi o parohie dezbinată și tulburată.

Credincioșii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfânta Împărtășanie care este Trupul și scump Sângele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrânii, văduvele și copiii să se împărtășească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfânta Împărtășanie ci să ținem regula Bisericii, calea de mijloc, știind că extremele, excesele, adică nepăsarea și îndrăzneala, sunt ale vrăjmașului.

Iubiți credincioși,

Iată câteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos își hrănesc enoriașii, după porunca Domnului: Dați-le voi să mănânce! Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate întâi de Sfinții Părinți. Însă nu este de ajuns numai să avem preoți buni la sate și orașe. Dumneavoastră credincioșii sunteți datori să colaborați cu preoții la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioșii reușesc să atragă multe suflete și să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsați pe preot să lupte singur. Ajutați-i la biserică, la slujbe, la curățenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toții lui Dumnezeu să rânduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credințe întru lauda Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sursa: Doxologia

Preoți eroi în lupta pentru Marea Unire - Protos. Dosoftei D.

Participarea României la Primul Război Mondial a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru ea au murit în jur de 1.000.000 de români. În armată, preoții militari au avut un rol vital.

Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.

Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile.

La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.

Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.

În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților.

Prețuirea deosebită acordată preoților militari a dus, în 1921, la emiterea Legii pentru organizarea clerului militar și organizarea Episcopiei Armatei. Ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu, scria în motivarea ei: „Armata noastră, care a luptat în condiții extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte își are obârșia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară, care a însoțit armata în tot timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”. Episcopiei Armatei va desființată în 1948 de către regimul comunist.

Fragmentele de mai jos, culese din rapoartele preoților și ale comandanților unităților în care au fost încadrați, reconstituie tabloul acelor zile unice, deopotrivă dureroase și sfinte, din istoria românilor.

Simțirea lor
„Sunt un apostol pribeag, care port în suflet jalea si durerea îndepărtatului Ardeal. De pe frumoasele plaiuri ale Săcelelor (lângă Brașov) soarta m-a aruncat la gurile Dunării. Martor când armatele noastre au trecut Carpații, am avut rara fericire de a saluta în frumoasa noastră biserica pe domnul general Razu cu întreg statul sau major… Am trăit clipe de înalta elevare sufleteasca şi de atunci mi-am legat soarta mea de aceea a Armatei Române şi, când a urmat retragerea, a trebuit să îmi părăsesc satul – şi cu familia să iau drumul pribegiei.

Am căutat la toate ocaziile să îmbărbătez, să țin cald patriotismul şi iubirea de tron şi ţară, fără de care nu se poate înfăptui idealul măreț după care năzuim.

Am credința neclintită că bunul Dumnezeu, care în decursul veacurilor ne-a ocrotit şi nu ne-a lăsat să pierim, nici acum, când luptam pentru o cauză sfântă şi dreaptă, nu ne va părăsi, ci va întări brațul ostașilor noștri şi va oțeli piepturile lor, pentru ca să curețe ţara de dușmanii cotropitori şi să putem, în viitorul cel mai apropiat, întemeia România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor”.

(Pr. Zenovie Popovici, confesorul Marinei Militare, Ismail, 4 iunie 1917)

„Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiunilor preoților de Armata în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie faţă de Patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului Naţional, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student şi apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât şi prin scris.”

(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august 1917)

„Vârsta înaintată – motiv puternic pentru cei ce cu vrere se sustrag de la chemarea sfântă a ţării – ca şi condițiile mele familiale şi sociale m-ar fi obligat sa rămân a-mi sluji biserica mea, fără să intru atât de direct în iureșul amețitor al războiului nostru, cu atât mai mult cu cât fiul meu mai mare, astăzi ofițer în armata româna, era trimisul micii mele familii pentru a-şi da viața în scopul realizării visului nostru secular.

Cu toate acestea, numai cu scopul de a traduce personal în fapt ceea ce de pe catedra de științe religioase am predicat, spre a îmbărbăta pe alții până la supremul sacrificiu de sine şi de ai săi, făcut patriei, atunci când momentul venise, n-am șovăit nici o clipă, ci dimpotrivă am rugat personal pe şeful Serviciului Religios de la Marele Cartier General să nu mă omită de pe tabloul preoților mobilizați şi să-mi dea orice loc, l-am convins că n-aş putea eu să dezertez de la strigătul sfânt de redeșteptare națională şi că în curentul acela trebuie să-mi am locul meu; m-am condus de rândurile din cântecul celor doi grenadiri: «Ce-i la om femeie şi copii, când doruri mai înalte are el. Umble ei cerșind, de vor fi flămânzi: Patria să nu cadă!». Şi în slujba acestei sublime idei m-am pus din vârsta cea mai fragedă până la cea prezentă, necruțând nimic pentru ea.

Datorita largii bunăvoințe a sefului Serviciului Religios primesc ordinul de mobilizare nr. 192 la 28 octombrie 1916, tocmai în împrejurările cele mai critice, când nesiguranța zilei de mâine îmi punea familia în situații dificile. N-am șovăit. Cu tot dorul ce aveam, mi-am luat toiagul meu de păstor și cu sufletul voios, după mici peripeții, sosesc la Brigada a II-a Cavalerie (Regimentul de Escortă Regală și Regimentul 4 Călărași) unde am fost repartizat, în ziua de 4 noiembrie 1916.

[…] În dimineața zilei următoare, când un schimb de trupe se făcea în tranșee, cea dintâi grijă îmi fu de a sta de vorbă cu trupa ce pleca și, în prezența comandantului regimentului și a ofițerilor, le-am ținut o scurtă cuvântare din care redau numai cele ce urmează:

«Iubiții mei ostași ! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți în primul rând chiar de dușmanii noștri.

Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei !».”

(Pr. Gheorghe Voicu, confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 24 februarie 1918)

„Acesta fiind prea scurt arătat, modul meu nenorocit de a cădea prizonier, rog pentru mărirea iubitei mele patrii, pe care am și propovăduit-o cu cuvântul și deși bătrân, am părăsit altarul meu și ca [un] tânăr zburam pe picioare, peste Carpați, însoțit de viteji generali, ca eroul Dragalina, eroi colonel Scărlătescu, Rădescu, Canciulescu, Tenovici etc.

Locotenent confesor al Regimentului 1 de Vânători, Preotul Ilie Roșoga, iconom stavrofor, Turburea – Gorj”.

(Pr. Ilie Roșoga, confesorul Regimentului 1 Vânători, 24 august 1918)

„Față de o astfel de situație gravă în care se găsește țara, nu înțeleg să vă mai rog ca să mă ștergeți din numărul celor ce se vor mobiliza, ci din contră, prin rândurile acestea îmi permit ca să va rog, cu cea mai caldă stăruință, ca de urgență să dați ordin ca să fiu mobilizat.

Și vă rog să mă mobilizați la unul din regimentele de infanterie sau la brigăzile care azi luptă la Tisa, căci acolo este pericolul mai mare. Știu precis că în acele unități care luptă la Tisa sunt preoți care – cu foarte multă dreptate – cer să fie demobilizați pe motiv că au depășit vârsta reglementară. Și au mare dreptate. Subsemnatul n-a împlinit încă 40 de ani.

Vă asigur, Prea Cucernice Părinte Protoiereu, că voi ști să-mi fac datoria întreținând în sufletele soldaților mei focul cel sacru al dragostei de țară, al spiritului de sacrificiu și al disciplinei severe, elemente sufletești fără de care nu s-a pomenit în Istorie nici o victorie.

Armamente perfecționate putem să avem berechet, dacă nu vom avea suflete bine preparate pentru sublimul sacrificiu, nimic nu vom valora. Și am ceva experiență din trecut, în a ridica sufletele. Scriind aceste rânduri și hotărându-mă în sensul arătat sub impresia citirii comunicatului M.C.G. de azi, 21 iulie [stil nou], mi-e teamă de un singur lucru: să nu fiu acuzat că cer să fiu imediat mobilizat numai dintr-un sentiment de vanitate sau cine știe ce sentiment de Don Quichot!

Trecutul meu din acest război, însă, cred că mă apără cu succes de astfel de nimicuri.

Nu dintr-un sentiment de vanitate stă cineva nouă luni de zile în fața inamicului, în primele rânduri de tranșee, când regulamentul militar îmi permitea să stau la trenul regimentar al unității, adică la 10-15 km de front!

Fapta și atitudinea mea țin să arate că preoțimea română, conform poruncii Mântuitorului ca «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema», ține să arate și azi că și în trecutul nostru istoric nu cu vorba, ci cu fapta, cum se apără un neam, o lege, o țară.

Singurul lucru ce voiesc să dovedesc acelora ce nu cunosc încă – sau se fac că nu cunosc rolul cel mare al preoțimii în viața sufletească a unui neam, să le dovedesc, zic, că preoțimea română aleargă acolo cu fapta, nu cu vorba numai, acolo unde pericolul este mai mare.”

(Preot N. Vasilescu, Biserica Catedrala Ploiești, 22 iulie 1919)

Sfânta Liturghie
„Trupa era coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru, care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin, un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și ofițeri, iar în mijlocul lor, masa pentru serviciul divin. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!”.

(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători, Sfintele Paști, 1917)

„Preotul N. Hodoroabă, de la Brigada 10 Artilerie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta Liturghie.

În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele care se sparg la 40–50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se tupilă jos și nu pleacă niciunul până nu s-a terminat rugăciunea”.

„Am putut să mă conving că oficierea Sf. Liturghii în fața bolnavilor, lângă patul lor de suferință, are un mare și binefăcător efect sufletesc, fiecare știind că pentru sănătatea lui se oficiază Sf. Liturghie acolo, lângă dânsul! Dacă bolnavii au fost mișcați sufletește, apoi țin să mărturisesc că nu mai puțin am fost și eu, oficiind pentru prima dată în viața mea de preot în mijlocul a vreo 400 de răniți, din care aproape jumătate au stat culcați, rănile nepermițându-le nici o mișcare”.

(Pr. V. Ursăchescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 7, 15 august 1917)

În timpul luptelor
„Iubiții mei ostași! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți, în primul rând, chiar de dușmanii noștri.

Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți, iubiții mei!”

(Pr. Gheorghe Voicu, Confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 5 noiembrie 1916)

„Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis și au fost pomeniți toți cei căzuți în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau și moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul și ofițerii o cereau…”.

(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători)

„Acum în urmă, spre sfârșitul lunii iulie, divizia noastră având a se împotrivi dușmanului în regiunea Cosmești-Mărășești, s-a făcut multă moarte și prăpăd, căci oastea noastră, îndârjindu-se, a stat la luptă cu tot trupul și sufletul ei. În seara zilei de 1 august, vrăjmașul, îndoindu-și puterile și aruncându-se asupră-ne cu foc, fier și fumuri înăbușitoare, a stropșit biata noastră oaste pe loc, îngropând-o în șanțurile dărâmate.

Cu acea ocazie, un capăt al șanțului în care mă adăposteam, fiind atins, mi-a acoperit și sfârtecat geanta cu Sf. Antimis, cutiuța cu Sf. Împărtășanie și carnetele de identitate ale soldaților și corespondența. Deși trupe proaspete au sosit, izgonind pe dușman și reocupând iarăși poziția, n-am mai putut afla decât bucăți răzlețe și sfărâmate de obuz din ceea ce pierdusem.

De aceea, Reverendissime Părinte Protoiereu, având neapărată trebuință de un nou Sf. Antimis, vă rugăm să binevoiți a interveni spre a mi se transmite un altul. E mare lucru serviciul divin aici, între ostași. Te crezi transportat cu duhul în vechile vremuri creștine, prin răcoarea catacombelor, iar ostașii nu mai sunt niște chipuri comune, ci sfinții neamurilor de glorie creștină. Aici și acum, ca niciodată n-am fost mai buni creștini, căci providența divină lucrează efectiv și continuu.”

(Preot Spiridon Măndescu, Confesorul Regimentului 9 Infanterie Râmnicu-Sărat, 22 septembrie 1917)

„Venit în mijlocul nostru, în vremuri de grea cumpănă, când Regimentul 38 Infanterie pornise a se măsura din nou cu armatele nemțești, a fost primit cu o bucurie generală de ofițeri și trupă, cărora nu le mai lipsea în pregătirea lor de a lovi pe dușman decât dezlegarea creștinească pentru ca sufletele lor, dornice de răzbunare și sacrificiu, să se poată înălța mai ușurat spre Dumnezeul dreptății noastre, pentru care vom lupta până la izbânda finală.

Această dezlegare s-a făcut de preotul Dumitrescu, care de la început, prin figura sa blândă și prin vorbele sale pline de înțelepciune, și-a tras dragostea și simpatia tuturor. […]

Activitatea și meritele părintelui Dumitrescu sunt apreciate în toată Divizia a X-a. La inspecția d-lui comandant al Armatei I a fost prezentat de către d-nul general Cihoscki, cu cuvinte elogioase, la care d-nul general Eremia Grigorescu a răspuns: «Mergi înainte pe calea ce îmi spune d-l general Cihoscki, căci cuvintele unui preot inimos valorează cât 10 cuvinte de ale noastre»”.

(Regimentul 38 Infanterie, 12 ianuarie 1918)

continua sa citesti ...

Bibliografie: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, „Preoți în luptă pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919”; Ionuţ Hens, „Clerul român în timpul Primului Război Mondial”; conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)”.
Fotografii: Arhiva foto a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I. 

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri”, Mănăstirea Putna, 2017.

A munci în numele lui Hristos / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

Noi înşine suntem robii voştri de dragul lui Iisus. (II Corinteni 4, 5)

Se spune despre un faimos pictor care a pictat plafonul catedralei „Sfântul Petru”, că şi-a prins de boneta pe care o purta pe cap o mică sursă de lumină, pentru ca să nu-i ca­dă umbra pe pictură. Ar fi bine dacă am urma şi noi acest exemplu, pentru ca umbra noastră să nu acopere lucrul pe care îl facem. Să ne situăm faţă de acest lucru într-un raport în care eul nostru să nu se proiecteze nicicum pe el şi pentru ca tot lucrul să fie făcut în numele lui Hristos. Nu este uşor, fireşte, ca atunci când îţi îndeplineşti obligaţiile să faci abs­tracţie de tine, de starea de spirit în care te afli. De obicei ispita este mare. Împrejurările nu se arată întotdeauna aşa cum ni le-am dorit. Avem impresia că nu suntem apreciaţi, că nu ni se acordă consideraţia pe care o merităm. Începem să ne simţim jigniţi şi egoismul ne scade râvna pentru ce­ea ce facem, creează disensiuni între noi şi colegii noştri. Fireşte că în aşa ceva nu este nimic creştinesc. Chiar dacă suntem defăimaţi, chiar dacă ni se subapreciază munca în mod real sau ni se pare nouă că este aşa, nimic nu trebuie să ne micşoreze râvna şi perseverenţa în îndeplinirea datoriei.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum) - Părintele Teofil Părăian

Evanghelia

Matei 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.

Părintele Teofil Părăian - Vederea lui Dumnezeu: De la cunoscători la martori ai Domnului Hristos

Prea cuvioase părinte stareț, cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși,

Când Domnul Hristos S-a înălțat la ceruri a spus și ultimele Sale cuvinte aici pe pământ, pe care le găsim în Faptele Apostolilor, în istorisirea despre înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Cuvintele au fost spuse de Domnul Hristos ucenicilor: „ și-mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria, și pân’ la marginea pământului” (F. Ap. 1, 8). Acestea am putea spune că sunt cuvintele testament spuse de Domnul Hristos aici pe pământ.

Ceea ce trebuie să știm noi este că Domnul Hristos ne cere nouă, tuturor creștinilor, să fim martori ai Lui, să mărturisim despre El: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Avem obligația să-L mărturisim pe Domnul Hristos înaintea oamenilor, iar mărturisirea pe care o dăm noi este mărturisirea pornită din credința noastră.

Iubiți credincioși,

Noi, mărturisitorii Domnului Hristos, suntem mărturisitori la tot ceea ce a făcut Domnul Hristos, la tot ceea ce știm din Sfânta Evanghelie, la tot ceea ce știm despre minunile Domnului Hristos. Suntem martori și ai faptului că Domnul Iisus Hristos, cândva, aici pe pământ, a dat vedere la doi oameni fără vedere care L-au rugat să le dea și a dat grai unui om care nu vorbea.

Și mărturia noastră o dăm pentru credința pe care o avem și dacă nu credem în aceste două minuni care s-au propovăduit în această zi prin citirea din Sfânta Evanghelie, nu suntem martori ai Domnului Iisus Hristos. Iar dacă credem în aceste minuni, credem pentru toată viața noastră întreagă, și-L avem la temelia vieții noastre.

Față de suferința oamenilor, de orice fel ar fi ea, Dumnezeu are două chipuri de raportare. Și anume: pe unii îi vindecă, pe alții îi ajută să-și poarte partea de greutate câtă le-a fost rânduită, si aceasta pentru mântuirea lor.

Noi nu cunoaștem tainele lui Dumnezeu, nu le cunoaștem și nu le putem cunoaște. Credem că le vom cunoaște cândva. Când anume? Atunci când vom trece de viața aceasta pământească, atunci când ni se vor descoperii tainele lui Dumnezeu.

Așteptăm vremea în care vom putea ști ce nu știm aici pe pământ. Și dacă va vrea Dumnezeu să nu știm nici atunci, bineînțeles că vom da slavă lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu este mai mare decât cunoștința noastră, este mai mare decât ceea ce putem noi înțelege, și nu putem avea pretenția noi, oameni mărginiți, să știm lucruri mai presus de noi, și dacă, totuși, va veni vremea să știm lucruri mai presus de noi, le vom ști prin descoperire dumnezeiască.

Ceea ce trebuie să știm noi este să ne întemeiem viața pe ceea ce știm, și știm că Domnul Hristos are putere să facă minuni, și că ar putea să facă minuni și pentru noi.

Dar ceea ce ne interesează mai mult decât o minune de aceasta care privește viața trupească, este să facă Dumnezeu minunea învierii noastre sufletești. Pe aceasta nu o vedem cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

Psalmistul, când a zis: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24), a avut o descoperire dumnezeiască. A înțeles ceva ce nu ar fi putut înțelege dacă nu i-ar fi dat Dumnezeu să înțeleagă. „ Mulțumescu-Ți Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, că așa a fost înainte-Ți bunăvoința Ta” (Lc. 10, 21).

Sunt cuvinte spuse de Domnul Hristos, rămase în Sfânta Evanghelie, din care înțelegem că pentru a cunoaște lucruri mai presus de noi, lucruri din descoperiri dumnezeiești, trebuie să avem o condiție: să fim cum sunt pruncii, să avem inimă curată după cuvântul Domnului Hristos: „ Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8).

Fără inimă curată nu putem înțelege cele mai presus de noi, nu putem înțelege decât doar dacă zicem împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Spunem cuvinte ale altuia, și nu spunem cuvinte ale noastre. Dacă ajungem să vedem mărețiile lui Dumnezeu prin făpturile Sale, zicem și noi cu psalmistul: „ Cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut” sau cu Biserica „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale, și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale “, „ Cât de minunat este numele tău Doamne în tot pământul!” și „ strălucirea slavei Tale se înalță mai presus de ceruri” (Ps. 8). “Te măresc Doamne, că sunt minunat întocmit” (Ps. 138), sunt cuvinte ale vederii duhovnicești, sunt cuvinte pe care le poate spune cineva care a înțeles ceva din ceea ce descoperă Dumnezeu, nu din ceea ce descoperă omul.

Noi citim despre Dumnezeu din cărți, citim despre Dumnezeu din Evanghelie, citim despre Dumnezeu din Scriptură, dar toate acestea sunt informații din afară. Nu sunt cunoștințe dinăuntru câtă vreme nu avem inimă curată pentru că nu împlinim condiția vederii duhovnicești.

Sunt oameni care așteaptă să primească darul de înainte-vedere, de înainte-cunoaștere, de la alți oameni. Darurile acestea însă, le dă numai Dumnezeu, când știe El și unde știe El. Noi, este destul să-i fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos „ în Ierusalim - în cetatea păcii - în Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului”, adică acolo unde ne trăim viața.

Să se vadă din viața noastră că suntem credincioși, să se vadă din viața noastră că suntem doritori de înaintare duhovnicească, să se vadă din viața noastră că trăim altfel decât necredincioșii, să se vadă din viața noastră că avem vedere duhovnicească.

Vederea lui Dumnezeu

Au fost miluiți de Dumnezeu doi oameni care au fost lipsiți de vedere, prin aceea că Domnul Hristos le-a dat vedere. Dar tot binele și toată darea cea bună din lumea aceasta este de la Dumnezeu. Dumnezeu a făcut omul, Dumnezeu a dat vederea. Noi spunem în psalm: „ Cel ce-a plăsmuit ochiul, El oare nu înțelege? Cel ce-a sădit urechea, El oare nu aude? ” (Ps. 93, 9).

Sigur aude, sigur vede! Noi ne-am pomenit în lumea aceasta așa cum suntem fiecare dintre noi. Mai apoi a trebuit să avem și o altă vedere, și anume, am început să-L vedem pe Dumnezeu Cel nevăzut în conștiința noastră, să-L vedem pe Dumnezeu Cel ce este în sufletul nostru, să-L vedem pe Dumnezeu cârmuitor al vieții noastre, să-L vedem pe Dumnezeu dătător a tot binele, și acestea cu vedere duhovnicească.

Apoi, după ce L-am văzut pe Dumnezeu care se arată inimii curate, vom spune cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar de obicei spunem prin cuvinte alte altora. Și anume, spunem că: „ Ție Ți se cuvine toată cinstea, mărirea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh “; „ Că sfânt ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; „ Că bun și iubitor de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “; Că milostiv și bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm… “, „Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție mărire înălțăm… “; Că Tu ești Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre și Ție mărire înălțăm… “; „ Ca pe Tine Te laudă toate puterile cerești și Ție mărire înălțăm… “; „ Că al Tău este a ne milui și a ne mântui și Ție mărire înălțăm… “; „ Că Dumnezeul milei și al îndurărilor și al iubirii de oameni ești și Ție mărire înălțăm… “.

Și cuvintele acestea le spunem nu ca unii care ne-am întâlnit cu cunoștința de Dumnezeu, ci ca unii care nu se potrivesc cu ceea ce gândim noi, cu ceea ce simțim noi. Și totuși trebuie să fim martori ai Mântuitorului Iisus Hristos, Cel ce a dat vedere celor lipsiți de vedere, Cel ce a dat grai celor lipsiți de grai, și care ne poate da și nouă vedere duhovnicească și ne poate da și nouă grai preamăritor de Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Sunt însă și împrejurări în care trebuie să ne vedem cum suntem, să nu vedem răutățile altora, să trecem cu vederea peste păcatele oamenilor, să fim și noi așa cum a fost și cuviosul Macarie, care a fost învrednicit să se numească Dumnezeu pământesc. Așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa și el acoperă păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca și cum nu le-ar fi văzut și pe cele de care auzea ca și cum nu ar fi auzit de ele.

Iubiți credincioși,

Trebuie să avem vedere sufletească și pentru altceva, ca să ne vedem neputința noastră, ca să vedem răutățile noastre, ca să vedem neîndestulările noastre. Să ne dea Dumnezeu sufletul Lui ca să ne vedem păcatele noastre, dar să ne dea Dumnezeu vedere sufletească și ca să vedem măririle lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, bunătatea Lui.

Sunt atâția oameni care se tânguiesc o viață întreagă și dacă ar mai avea viață s-ar tângui și mai departe pentru unele păcate care le-au făcut cândva în vremea neștiinței, aceia văd păcatele, dar nu văd bunătatea lui Dumnezeu. Pocăința pe care o facem noi nu trebuie să fie o pocăință zdrobitoare chiar dacă psalmistul spune „ inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”.

Noi trebuie să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu, care le poate pe toate, poate să nimicească tot răul din noi, poate să ne dea iarăși bucuria mântuirii: „ Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește “, spunem noi în rugăciuni pentru că credem că Dumnezeu poate face aceasta și face aceasta.

Sfânta Evanghelie este izvor de bucurie și de nădejde și în înțelesul acesta.

Ne trebuie deci și o vedere lăuntrică pentru a înțelege cele despre Dumnezeu, ca de exemplu: „ Pe cât este de sus cerul de pământ pe atât este de mare bunătatea Lui spre cei care se tem de Dânsul”, că „precum este de mare mărirea Ta așa este de mare și mila Ta”. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemărginite. Și vine bunătatea lui Dumnezeu și ne întărește în credința că Dumnezeu iartă păcatele, că Domnul Hristos și-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, că Domnul Hristos iartă păcatele omului care părăsește păcatul, că Domnul Hristos a spus că „ în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos care se întoarce la pocăință decât pentru 99 de drepți care nu au trebuință de pocăință”.

Așa ceva trebuie să vedem.

Să Îl vedem pe Dumnezeu bun și iubitor de oameni, dar nu când vrem să facem păcate, ci când vrem să părăsim păcatul. Dacă înmulțim păcatul, pentru că Dumnezeu ne iartă, nu o să ajungem niciodată la iertare de la Dumnezeu.

Să luăm aminte la minunile acestea care s-au citit în Sfânta Evanghelie din această zi și să cerem de la Dumnezeu să ne dea dar de cunoaștere de noi înșine.

Să ne dea darul de a-L cunoaște pe El nu numai din spusele altora, să zicem și noi împreună cu psalmistul: „ Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune Le-ai făcut”. Iar cuvintele acestea să nu le zicem numai că sunt scrise în carte, ci să pornească din inima noastră ca un adevăr pentru noi și pentru alții.

Sfântul Isaac Sirul spune că sunt niște oameni care atunci când se roagă lui Dumnezeu, din multă cunoștință de Dumnezeu nu mai pot spune cuvinte de rugăciune, ci pot sta doar în uimire, și pot sta să li se taie cuvintele de pe buze. Dar nu mai spune Sfântul Isaac Sirul și altceva, că mai sunt mulți oameni care din necunoașterea de Dumnezeu nu pot să înmulțească aducerea de mărire lui Dumnezeu. De ce? Pentru că li se taie cuvintele de pe buze, nu mai au ce spune, nu mai știu ce să spună din multă neluare aminte și din multa nepăsare.

Iubiți credincioși,

Să ne gândim cu toții la puterea multă a Domnului Hristos, să-I mulțumim Domnului Hristos pentru binele pe care îl face pentru trup și pentru suflet și să căutăm cunoștința de Dumnezeu, pe care să o cerem fiecare dintre noi după puterea noastră.

Și apoi să dăm mărturie despre Domnul Iisus Hristos prin credința noastră, prin viața noastră, prin sărbătoririle noastre, prin rugăciunile și posturile noastre, prin tot ceea ce este frumos și bun în lumea aceasta și în care se preamărește Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Amin! 

 

Sursa: Doxologia

Viața Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, pe înțelesul copiilor

Predica la Sfântul Prooroc Ilie - Părintele Nicolae Steinhardt

Evanghelia

Luca 4, 22-30

În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieşeau din gura lui Iisus şi se întrebau: oare, nu este Acesta feciorul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte am auzit că ai făcut în Capernaum, fă şi aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Şi la nici una dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai la o femeie văduvă, din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele lui Elisei proorocul, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decât numai Neeman sirianul. Însă toţi în sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie şi, sculându-se, L-au scos afară din oraş şi L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit oraşul lor, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.

Părintele Nicolae Steinhardt - Sfântul Prooroc Ilie, biciuitorul făţărniciei

“Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.

Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.

Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.

Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.

Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?

 

Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.

Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.

Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.

________________________

(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

(N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi“)

Sursa: Cuvântul Ortodox