APOSTOLUL
Fapte
11, 19-30;
În
zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute
pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui
grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni
şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe
Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au
crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile
Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta,
sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână
în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de
credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars,
ca să caute pe Saul şi, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an
întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia
oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim
în Antiohia, prooroci. Şi, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat
prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui
Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită
spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând
preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.
EVANGHELIA
Ioan
4, 5-42;
În
vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de
câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob.
Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea
ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi
să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană. Femeia
samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să bei apă de la mine,
care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu
samarinenii! Iisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi
cine este Cel care ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi
dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi puţul
este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti mai mare decât
Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el
însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din
apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da
lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el
izvor de apă curgătoare pentru viaţa
veşnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să
nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi
cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am
bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai
avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus.
Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au
închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit
pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici
pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi
la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la iudei.
Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină
Lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh
şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia, căruia I se
zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspunss:
Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau
că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce
vorbeşti cu dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis
oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva
aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi veneau către Dânsul. În timpul
acesta ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu
am de mâncat o mâncare pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau între ei:
nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să
fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu
ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi
ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care
seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure
şi cel ce seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul
este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce
voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din
oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul
femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au
venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două
zile şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau:
credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că
Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
*
Sf. Ioan Gură de Aur:
Fără
credinţă suntem asemenea oamenilor care încearcă sa treacă marea fară corabie;
ei plutesc puţină vreme cu mîinile lor şi cu picioarele lor, valurile ii
acoperă; la fel cei ce se dau propriilor lor sentimente, naufragiază înainte de
a caştiga nimic, cum o spune Sf. Pavel: „Ei s-au rătăcit în credinţă” (I Tim.
1, 19).
Ne
trebuie multă rîvnă şi trebuie să ne însufleţească un zel destul de mare, fără
de care nu vom putea dobîndî bunurile pe care ni le-a promis Iisus Hristos. Şi
sigur, o spune el însuşi, pe atît zicînd: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi
nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38) şi pe atît: „Eu am
venit să arunc foc pe pămînt şi cît aş dori Eu ca să se aprindă” (Lc. 12,49).
Prin
aceste cuvinte, Iisus Hristos ne învaţă că ucenicul Lui trebuie să fie
rîvnitor, cu totul de foc şi totdeauna gata să se expună la tot felul de
pericole.
Aşa
era samarineanca; inima ei era aşa de aprinsă din cuvîntul lui Iisus Hristos pe
pare l-a auzit încît lăsîndu-şi găleata şi apa pentru care a mers la fîntîna
aceasta, ea aleargă în cetate ca să cheme tot poporul ca să vină să-L vadă pe
Iisus.
„Veniţi,
zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”. Vedeţi rîvna
ei, vedeţi prudenţa ei; ea a venit să scoată apă, şi aflînd adevăratul izvor,
ea părăseşte dispreţuieşte fîntîna pămîntească, pentru a ne învăţa, cu toate că
printr-un exemplu destul de smerit, că dacă vrem să ne punem să studiem
cereasca învătură, noi trebuie să dispreţuim toate lucrurile veacului.
Ceea
ce au făcut apostolii, această femeie a fâcut-o la fel, şi chiar cu mai multă
rîvnă în măsura puterilor ei. Aceia fiind chemaţi, şi-au lăsat plasele lor, dar
aceasta, în mod voluntar, şi fâră să-i poruncească nimeni şi-a lăsat găleata şi
a făcut slujbă de evanghelist; bucuria ei i-a dat aripi, şi ea nu aduce la
Iisus Hristos o persoană sau două ca Andrei şi ca Filip, ci pune în mişcare
toată cetatea şi atrage la el tot poporul.
Vedeţi
cu cîtă prudenţă vorbeşte ea. Ea n-a zis: veniţi să-L vedeţi pe Hristos; ci
prin aceleaşi menajamente cu care i-a cîştigat Iisus Hristos inima ei, ea îi
atrage îi angajează şi pe alţii.
„Veniţi,
zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”; ea nu s-a
temut să spună: „Care mi-a spus toate cîte am făcut”, cu toate că ar fi putut
spune: veniţi să-l vedeţi pe Profetul. Dar cînd un suflet este cuprins de focul
divin nimic pămîntesc nu-l mai atinge, el este nesimţitor la faima bună sau
rea, el merge unde-l mînă flacăra din el. „Nu cumva Acesta este Hristosul?”
Remarcaţi
încă marea înţelepciune a acestei femei: ea nu asigură de nimic, dar nu mai
păstrează tăcerea. Căci ea nu voia să-i atragă la propria ei părere prin
propria sa mărturie, ci voia ca ei să vină să-L asculte pe Iisus Hristos, ca să
împărţească între ei sentimentul ei, judecînd bine că, prin aceia, ceea ce a
zis ea dobîndea şi mai multă putere, şi mai multă adeverire.
Totodată
Iisus Hristos nu i-a descoperit ei întreaga sa viaţă, ci ceea ce a fâcut-o pe
ea să audă de la El a facut-o să judece că el avea cunoştinţe despre toate
celelalte. Ea n-a zis: veniţi, credeţi; ci „Veniţi şi vedeţi”; ceea ce în mod
sigur, era mai puţin puternic şi mai potrivit ca să-i atragă. Citește
mai mult...
*
Sf. Nicolae Velimirovici:
“În
ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă
voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
(Psalm
41:1-2)
Acesta
nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi
curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările
lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se
ţes vieţile şi firea oamenilor.
Nu
este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii
pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi
lucrările voii sale.
Curăţind
sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în
această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era
doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume
materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.
Atunci
El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”
(Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură
nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit.
“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta
feţei lui Dumnezeu?”
Nu
este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul
omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi
tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le
viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.
Trupul
primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu
trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De
aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.
Dar
sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să
primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De
aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre
străini.
Faptul
că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea
fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el
se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta
nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.
Şi
chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă,
setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci
n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde,
dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.
Sufletul
omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra
setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în
Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de
Dumnezeul cel viu!” Citește
mai mult...
*
Sf. Teofan Zăvorâtul:
Să
nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe dinafară, ci să se
îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine
mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr.
De ce
este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul
lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut.
Aşadar,
dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare
şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi
preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos
e, cu adevărat, Mântui¬torul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume. Citește
mai mult...
*
Pr. Dumitru Stăniloae:
Mântuitorul
învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că
nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se
aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui
Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că
Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că
Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc,
ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.
Faptul
că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest
cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate
localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu
exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în
când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul
şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă
la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi
pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi
puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele
noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în
drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu
gîndul la El. «Căci Domnul aproape este» — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip.
IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).
Cineva
a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu
are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui
Dumnezeu şi la inima celor din jur. Citește
mai mult...
